2ra-137/15 — Anularea ordinului, încasarea salariului

prima instanţă: A. Gafton dosarul nr. 2ra-137/15 instanţa de apel: M. Ciugureanu, S. Arnăut, B. Bîrca ÎNCHEIERE 21 ianuarie 2015 mun. Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţă: Preşedinte, judecătorul Iulia Sîrcu Judecătorii Iuliana Oprea Iurie Bejenaru examinînd chestiunea admisibilităţii recursului declarat de Iaţco Victor, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Iaţco Victor împotriva Întreprinderii de Stat „Gările şi Staţiile Auto” cu privire la anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcţie şi repararea prejudiciului material şi moral, împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 24 septembrie 2014, prin care a fost respins apelul declarat de Iaţco Victor şi menţinută hotărârea suplimentară a Judecătoriei Centru mun.

Chişinău din 21 martie 2014 c o n s t a t ă La 23 ianuarie 2013 Iaţco Victor a depus cerere de chemare în judecată împotriva ÎS „Gările şi Staţiile Auto” cu privire la anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcţie şi repararea prejudiciului material şi moral. În motivarea acţiunii reclamantul a indicat că din anul 2002 şi până la concediere a activat în funcţia de controlor de peron filiala Edineţ. La 01 noiembrie 2011 a fost emis ordinul de concediere nr. 208 - p, prin care a fost concediat din funcţia deţinută în temeiul art. 186 alin. (1) lit. (g) Codul Muncii, fiind invocat motivul încălcarea repetată pe parcursul a unui an a obligaţiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare.

Menţionează că faptul invocat de către pîrît, precum că la 29 septembrie 2011 ar fi încălcat obligaţiile de funcţie prin aceea că a permis expedierea în cursă a unităţii de transport ruta Chişinău – Edineţ cu patru călători fără bilete, astfel aducînd prejudiciu întreprinderii în mărime de 100 lei şi care a servit ca temei pentru concedierea sa, nu a avut loc. Susţine reclamantul că invocarea de către pârât în ordinul de concediere că anterior pentru asemenea încălcare a fost sancţionat cu mustrare aspră, corespunde adevărului parţial, deoarece această sancţiune disciplinară a fost contestată în instanţă de judecată şi se află în proces de examinare.

Consideră că în aşa fel pârâtul ilegal a aplicat prevederile art.86 alin. (1) lit.g) Codul Muncii, considerând că anterior a fost atras la răspunde disciplinară pe parcursul unui an de zile, deoarece pe cazul dat la data emiterii ordinului de concediere nu există o hotărâre judecătorească definitivă, prin care să fie rezolvat litigiul. Mai invocă reclamantul că pârâtul a încălcat prevederile art.87 Codul Muncii, care interzice concedierea fără acordul preliminar al comitetului sindical. Solicită anularea ordinului de concediere nr. 208 – „p” din 01 noiembrie 2011, repunerea în funcţie de controlor de peron, filiala Edineţ, încasarea compensaţiei pentru absenţa forţată de la muncă începând cu 01.11.2011 şi pînă la data pronunţării hotărâri, încasarea prejudiciului moral în mărime de 50000 lei şi încasarea cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea Judecătoriei Centru mun. Chişinău din 13 decembrie 2013 acţiunea a fost admisă. S-a dispus anularea ordinului nr.208-p din 01 noiembrie 2011 cu privire la concedierea lui Iaţco Victor ca fiind ilegal, s-a restabilit Iaţco Victor în funcţia de controlor de peron filiala Edineţ ÎS „Gările şi Staţiile Auto”, s-a încasat de la ÎS „Gările şi Staţiile Auto” în beneficiul lui Iaţco Victor salariul pe perioada absenţei forţate de la muncă începînd cu 01 noiembrie 2011 pînă la 13 decembrie 2113, precum şi suma de 5 000 lei cu titlu de prejudiciul moral şi taxa de stat în beneficiul statului în sumă de 270 lei. La data de 18 decembrie 2013 Iaţco Victor a depus la Judecătoria Centru, mun.

Chişinău cerere de emiterea unei hotărârii suplimentare în partea ce ţine de încasarea compensaţiei pentru absenţa forţată de la muncă începând cu 01 noiembrie 2011 până la 13 decembrie 2013 în sumă de 35464,73 lei. Prin hotărârea suplimentară a Judecătoriei Centru mun. Chişinău din 21 martie 2014 cererea reclamantului Iaţco Victor privind emiterea a unei hotărâri suplimentare la hotărârea din 13 decembrie 2013 a fost admisă şi s-a dispus încasarea de la ÎS „Gările şi Staţiile Auto” în beneficiul lui Iaţco Victor a salariului brut, pe perioada absenţei forţate de la muncă, începând cu 01 noiembrie 2011 până la 13 decembrie 2013 în sumă de 35464,73 cu reţinerea din această sumă a impozitelor şi contribuţiilor sociale.

Nefiind de acord cu hotărîrea suplimentară a primei instanţe, Iaţco Victor a depus apel, invocînd că prin hotărîrea suplimentară din 21 martie 2014 a fost încasată suma de 35 464,73 lei, sumă ce reprezintă compensaţia pentru absenţa forţată de la muncă pe perioada 01 noiembrie 2011 – 13 decembrie 2013, dar, în opinia apelantului, în mod ilegal a fost specificat că din suma respectivă urmează a fi reţinute impozitele şi contribuţiile sociale. 2 Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 24 septembrie 2014 a fost respins apelul declarat de Iaţco Victor şi menţinută hotărârea suplimentară a Judecătoriei Centru mun. Chişinău din 21 martie 2014. Instanţa de apel la emiterea deciziei a constatat că prin hotărârea Judecătoriei Centru mun.

Chişinău din 13 decembrie 2013 instanţa a admis integral acţiunea şi a dispus încasarea compensaţiei pentru absenţa forţată de la muncă pentru perioada 01 noiembrie 2001 până la 13 decembrie 2013, dar fără a indica suma compensaţiei. Conform certificatului nr.178 din 11 noiembrie 2013 (f.d.151), restanta pentru perioada de absenţa forţată de la locul de muncă pentru perioada de decontare de 3 luni constituie 35 464,73 lei, suma care urmează a fi încasată de la reclamant în beneficiul pârâtului cu reţinere din această sumă a impozitelor şi contribuţiilor sociale. Conform art. 90 Codul muncii, în cazul restabilirii la locul de muncă a salariatului transferat sau eliberat nelegitim din serviciu, angajatorul este obligat să repare prejudiciul cauzat acestuia.

(2) Repararea de către angajator a prejudiciului cauzat salariatului constă în: a) plata obligatorie a unei despăgubiri pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă într-o mărime nu mai mică decît salariul mediu al salariatului pentru această perioadă. Cu referire la art. 90 Codul muncii, instanţa de apel a considerat că instanţa de fond a apreciat corect că suma care se solită a fi încasată de apelant şi dispusă a fi achitată de către intimat este salariul apelantului pentru absenţa forţată de la muncă pe perioada de 01 noiembrie 2011 – 13 decembrie 2013, conform certificatul 178 din 11 noiembrie 2013. Instanţa de apel a menţionat că atât normele legale în vigoare, cât şi practica judiciară stabileşte clar că din sumele achitate cu titlu de salariu, se reţin impozitele şi contribuţiile sociale obligatorii.

Art. 18 din Codul Fiscal stabileşte expres care sunt sursele de venit impozabile, care include la lit. c) plăţile pentru munca efectuată şi serviciile prestate (inclusiv salariile), facilităţile acordate de patron, onorariile, comisioanele, primele şi alte retribuţii similare. Mai mult decât atât, plata salariului pentru absenţa forţată de la serviciu nu se conţine în articolul 20 a Codului Fiscal, care prevede sursele de plată neimpozabile. Astfel, Colegiul instanţei de apel consideră trimiterile făcute de către apelant la prevederile art. 20 a Codului Fiscal ca neîntemeiate deoarece în categoria surselor de venit neimpozabile, se includ „despăgubirile pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat ca urmare a unei acţiuni ilegale (inacţiuni) ori ca urmare a unor calamităţi naturale sau tehnogene, cataclisme, epidemii, epizootii”.

Instanţa de apel susţine că plata salariului pentru absenţa forţată de la serviciu a apelantului nu poate fi încadrată în prevederile acestei normei legale, deoarece nimeni nu a calificat acţiunile intimatului ca ilegale sau calamitate natural. 3 La 27 noiembrie 2014 Iaţco Victor a depus recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitînd admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi hotărîrii suplimentare a primei instanţe şi emiterea unei noi hotărîri prin care a încasa compensaţia pentru absenţa forţată de la muncă începînd cu 01 noiembrie 2011 pînă la 13 decembrie 2013 în sumă de 35 464,73 lei. În motivarea recursului recurentul îşi exprimă dezacordul cu concluzia instanţei de apel, precum că plata salariului pentru absenţa forţată de la muncă nu poate fi încadrată în prevederile art. 20 Cod Fiscal care prevede sursele de venit neimpozabile, deoarece nimeni nu a calificat acţiunile intimatului ca ilegale sau calamitate naturală.

În opinia recurentului, constatarea ilegalităţii ordinului de concedire emis de intimat, deja reprezintă constatarea acţiunilor legale ale angajatorului conform art. 90 Codul muncii. Invocă recurentul că despăgubirea pentru absenţa forţată de la lucru nu reprezintă şi nu poate fi echivalată cu noţiunea de salariu, prevăzută de art. 128 Codul muncii. Iar art. 90 Codul muncii nu prevede plata salariului pentru absenţa forţată de la lucru, dar prevede plata unei despăgubiri ce nu trebuie să fie mai mică decît salariu mediu. Ca urmare, prima instanţă în mod ilegal, în dispozitivul deciziei a indicat încasarea salariului, pe cînd, în opnia recurentului, trebuia să indice încasarea prejudiciului material sub formă de despăgubire pentru absenţa forţată de la muncă.

Examinînd temeiurile recursului în raport cu materialele pricinii civile, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat este inadmisibil. În conformitate cu art.432 CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin.(2), (3) şi (4) CPC. Completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de Iaţco Victor nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC.

Astfel, analizînd actele cauzei Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ constată că argumentele formulate în recurs se limitează la situaţia de apreciere de către instanţele ierarhic inferioare a circumstanţelor de fapt a cauzei. Instanţa de apel a examinat pricina sub toate aspectele, a verificat şi a apreciat corect probele prezentate, iar argumentele invocate în recurs, în esenţa lor, sînt similare argumentelor invocate atît în prima instanţă cît şi în instanţa de apel şi sînt expuse asupra circumstanţelor de fapt şi nu de drept, cărora instanţa de apel le-a dat 4 o apreciere corectă, avînd la bază cumulul de dovezi administrate în cadrul dezbaterilor judiciare, apreciate conform cerinţelor art. 130 CPC.

Totodată, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC, fără a se examina temeinicia lor. Pe cînd, alte argumente invocate în recurs nu au relevanţă, deoarece nu denotă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate şi urmează a fi respins. Or recursul, exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se numai legalitatea deciziei dar nu şi temeinicia în fapt.

Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), însă motivele recursului invocat în speţă sunt similare celor invocate în cadrul judecării pricinii, asupra căror instanţa de apel s-a pronunţat în mod corespunzător.

Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de Iaţco Victor,ca inadmisibil . În conformitate cu art. art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie d i s p u n e Recursul declarat de Iaţco Victor se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă din momentul emiterii. Preşedinte, judecătorul Iulia Sîrcu Judecătorii Iuliana Oprea Iurie Bejenaru 5