2ra-2233/14 — Încasarea sumei

prima instanţă – L. Gafton dosarul nr. 2ra-2233/14 instanţa de apel – N. Vascan, E. Clim, Iu. Cotruţă ÎNCHEIERE 16 iulie 2014 mun. Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedinte, judecătorul Svetlana Novac Judecătorii Oleg Sternioală Ala Cobăneanu examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către Vladimir Melnic reprezentat de avocatul Vladimir Kovali în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a Întreprinderii Municipale de Gestionare a Fondului Locativ - 3 împotriva lui Vladimir Popescu, intervenient accesoriu Societatea pe Acţiuni „Termocom” în procedura planului cu privire la încasarea datoriei şi a cheltuielilor de judecată împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 19 martie 2014, prin care a fost admis apelul declarat de Vladimir Melnic, modificată hotărârea Judecătoriei Botanica mun.

Chişinău din 22 octombrie 2013, micşorată suma datoriei încasate de la pârâtul Vladimir Melnic în beneficiul reclamantei Întreprinderii Municipale de Gestionare a Fondului Locativ - 3 de la 15650,81 lei până la 5983,97 lei şi micşorată taxa de stat încasată de la pârâtul Vladimir Melnic în beneficiul reclamantei Întreprinderii Municipale de Gestionare a Fondului Locativ - 3 de la suma de 469,52 lei până la suma de 179 lei, menţinută hotărârea Judecătoriei Botanica mun.

Chişinău din 22 octombrie 2013 în partea în care s-a încasat de la pârâtul Vladimir Popescu în beneficiul reclamantei Întreprinderii Municipale de Gestionare a Fondului Locativ - 3 datoria pentru livrarea agentului termic în perioada 18 martie 2011 – 01 aprilie 2012 în sumă de 2003,33 lei şi cheltuieli pentru plata taxei de stat în mărime de 60,10 lei constată: La 10 decembrie 2012 Întreprinderea Municipală de Gestionare a Fondului Locativ-3 a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Vladimir Popescu, intervenient accesoriu Societatea pe Acţiuni „Termocom” în procedura planului cu privire la încasarea datoriei şi a cheltuielilor de judecată. În motivarea acţiunii a indicat că în baza contului personal deschis la ÎMGFL-3 pe numele lui Vladimir Popescu, SA „Termocom” în procedura planului, a livrat energie termică.

Menţionează că Vladimir Popescu nu a achitat serviciile prestate, iar datoria formată la 01 aprilie 2012 constituie suma de 17657,14 lei pentru energia termică, fapt ce se confirmă prin informaţia despre calcularea şi achitarea serviciilor locativ- comunale respective. Explică că conform art. 10, 17, 18 ale Hotărârii Guvernului privind aprobarea Regulamentului cu privire modul de prestare şi achitare a serviciilor locative, comunale şi necomunale pentru fondul locativ, contorizarea apartamentelor şi condiţiile deconectării acestora de la/reconectării la sistemele de încălzire şi alimentare cu apă, nr. 191 din 19 februarie 2002, proprietarii, chiriaşii locuinţelor sunt obligaţi să achite la timp serviciile locativ-comunale, inclusiv consumul de energie termică.

Invocă că ÎMGFL-3 conform art. 617 alin. (2) lit. a) Cod civil, este în drept să înainteze cererea de chemare în judecată fără respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, însă necătând la acest fapt, pârâţii sunt informaţi prin intermediul facturii lunare şi a reclamaţiei (somaţiei) prin care se pune în vedere acestora să-şi execute obligaţiile, însă aceştia nu le-au executat până în prezent. Susţine că la momentul de faţă Gestionarul Fondului Locativ şi SA „Termocom” în procedura planului se află într-o situaţie financiară precară din cauza rău-platnicilor, dintre care face parte şi pârâtul. Declară că reieşind din situaţia dată, ÎMGFL-3 este nevoită să intervină cu cerere de chemare în judecată cu solicitarea de a obliga pârâtul Vladimir Popescu, să achite sumele datorate pentru energia termică.

Solicită încasarea de la Vladimir Popescu în beneficiul ÎMGFL-3 cu titlu de datorie suma de 17654,14 lei şi încasarea tuturor cheltuielilor de judecată din contul pârâtului. În cadrul şedinţei de judecată în primă instanţă, reprezentantul lui Vladimir Popescu - avocat Iurie Chirică, a înaintat demers conform art. 67 CPC, prin care a solicitat atragerea în proces în calitate de intervenienţi accesorii pe Danila Melnic şi Vladimir Melnic, invocând că apartamentul nr. 65 din str. Hriso Botev, 23 mun. Chişinău este proprietatea atât a lui Vladimir Popescu cât şi a nepotului săi Danila Melnic, care este minor, iar reprezentantul acestuia este tatăl Vladimir Melnic (f. d. 37). Prin încheierea protocolară din 04 martie 2013 a fost admis demersul înaintat şi atras în proces în calitate de copârât şi ca reprezentant legal al fiului minor Danila Melnic - pe Vladimir Melnic (f. d. 82 verso).

Prin hotărârea Judecătoriei Botanica mun. Chişinău din 22 octombrie 2013 a fost încasat de la Vladimir Melnic în beneficiul ÎMGFL-3 datoria pentru livrarea agentului termic în perioada 01 noiembrie 2001 – 18 martie 2011 în sumă de 15650,81 lei, cheltuieli pentru taxa de stat în mărime de 469,52 lei, iar în total a fost încasat suma de 16120,33 lei. A fost încasat de la Vladimir Popescu în beneficiul ÎMGFL-3 datoria pentru livrarea agentului termic în perioada 18 martie 2011-01 aprilie 2012 în sumă de 2003,33 lei, cheltuieli pentru plata taxei de stat 60,10 lei, iar în total 2063,43 lei. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 19 martie 2014 a fost admis apelul declarat de Vladimir Melnic, modificată hotărârea primei instanţe cu micşorarea sumei datoriei încasate de la Vladimir Melnic în beneficiul ÎMGFL-3 de la 15650,81 lei până la 5983,97 lei şi micşorată taxa de stat încasată de la Vladimir Melnic în beneficiul ÎMGFL-3 de la 469,52 lei până la 179 lei.

A fost menţinută hotărârea primei instanţe în partea în care s-a încasat de la Vladimir Popescu în beneficiul ÎMGFL-3 datoria pentru livrarea agentului termic în perioada 18 martie 2011 – 01 aprilie 2012 în sumă de 2003,33 lei şi cheltuieli pentru plata taxei de stat în mărime de - 60,10 lei.

La 05 mai 2014 Vladimir Melnic şi reprezentantul acestuia – Vladimir Kovali a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea parţială a deciziei instanţei de apel în partea în care s-a modificat hotărârea primei instanţe şi micşorată suma datoriei încasate de la Vladimir Melnic în beneficiul ÎMGFL-3 de la 15650,81 lei până la 5983,97 lei şi micşorarea taxei de stat încasată de la Vladimir Melnic în beneficiul ÎMGFL-3 de la suma de 469,52 lei până la suma de 179 lei, cu pronunţarea unei noi hotărâri în partea dată, prin care să fie casată hotărârea primei instanţe în partea încasării de la Vladimir Melnic în beneficiul ÎMGFL-3 a sumei de 15650,81 lei şi menţinerea în partea în care a fost menţinută hotărârea primei instanţe În motivarea recursului a invocat dezacordul cu decizia instanţei de apel, considerând-o ilegală, deoarece au fost încălcate normele de drept material, prin faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 373 CPC.

Declară că în şedinţa de apel intimaţii au solicitat respingerea apelului fără a înainta careva obiecţii, iar instanţa de apel încălcând principiul disponibilităţii a sugerat reprezentantului ÎMGFL-3 să prezinte calcule de la ÎM „INFOCOM” cu privire la calcularea datoriilor recurentului în perioada 10 decembrie 2009 – 18 martie 2011. Indică că dat fiind faptul că astfel de calcule nu au fost prezentate, nu este clar din care considerente instanţa a determinat suma de 5983,97 lei.

Explică că potrivit informaţiei prezentate de ÎMGFL-3 în şedinţa de judecată în primă instanţă, suma calculată pentru achitarea de către proprietarii apartamentului nr.65 din str. Hristo Botev 23/l pentru energia termica era de 466,30 lei, or pentru perioada 10 - 31 decembrie 2009 constituia 466,30:31x21=315,88 lei şi pentru perioada ianuarie 2010 – 01 martie 2011 a fost calculată în mărime de (489.19+512,65+385.15+214,28+290,22+610,33+586,03+565,93)=3653,78 lei şi pentru 17 zile din martie au fost calculate 492,82:31x17=270,25 lei, sau în total suma constitui 315,88+3653,78+270,25=4239,91 lei. Totodată, declară că efectuarea calculelor nu ţine de obligaţiunea instanţei. Mai indică că în cererea de apel Vladimir Melnic a invocat că prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 2ra-1067/11din 05 octombrie 2011 a fost constatat faptul că instanţele neîntemeiat au încasat în beneficiul lui Vladimir Popescu suma de 412 lei pentru serviciile de telefon.

Din facturile prezentate nu rezultă cu certitudine că acestea au fost achitate de Vladimir Popescu, mai mult ca atât, facturile prezentate pentru serviciile de telefon reprezintă perioada în care instanţele au constatat că Vladimir Melnic deja nu mai locuia în apartamentul din litigiu. Totodată menţionează că prin hotărârea Judecătoriei Botanica mun. Chişinău pe dosarul nr. 2-1275/10 din 23 iunie 2010, care a fost menţinută şi a devenit irevocabilă, s-a constatat că potrivit declaraţiilor martorilor Cecoi Liuba şi Salcuţan Maria, audiatei în cadrul şedinţei judiciare, că după decesul Iuliei Popescu, Melnic Vladimir a dus copilul la părinţii săi, el continuând să locuiască în acest imobil până aproximativ în anul 2008, când a venit cu tatăl său Melnic Vladimir şi au încărcat mobila.

Astfel invocă că în speţa dată instanţa de apel a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice care presupune respectarea principiului „res judicata”, adică principiul caracterului irevocabil hotărârilor judecătoreşti şi care cere ca nici o parte sa nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Mai consideră recurentul că instanţa a dat o apreciere arbitrară probelor, dar nu după intima convingere, adică cu încălcarea flagrantă a regulilor de apreciere a probelor stabilite în art.130 CPC. Este de opinia că concluziile instanţei se bazează pe probe inadmisibile cum ar fi calcule la care recurentul n-a avut acces şi posibilitatea de a-şi expune poziţia.

Invocă că instanţa de apel nu a reflectat în decizie, motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe şi respingerea altora, iar soluţia a fost bazată pe o probă care nu a fost cercetată în instanţa judecată aşa cum prevede art. 25 CPC. Afirmă că instanţa a ignorant extrasul din fişa locuinţei nr.2035 în care este constatat de organul competent că în ap. 65 din str. Hristo Botev, 23 sunt cu titlu de locatari Crivonosova V.N, Popescu V. Gh şi Melnic D.V, înscris care n-a fost contestat de părţi.

Declară că instanţa de apel a interpretat eronat pct. 2 din Regulamentul cu privire modul de prestare şi achitare a serviciilor locative, comunale şi necomunale pentru fondul locativ, contorizarea apartamentelor şi condiţiile deconectării acestora de la/reconectării la sistemele de încălzire şi alimentare cu apă aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 191 din 19 februarie 2002, unde ca „proprietar” se considera persoană fizică ori juridică sau un grup de persoane care posedă, utilizează şi dispun de proprietatea lor (apartament în blocul locativ, încăpere locuibilă în cămin, încăpere nelocuibilă în blocul locativ, precum şi de proprietatea indiviză în blocul locativ) în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare” şi „consumator” - persoana fizică sau juridică (proprietarul, chiriaşul sau locatarul apartamentului din blocul locativ, al încăperii locuibile din cămin sau încăperii nelocuibile, precum şi al casei individuale) care beneficiază de servicii locative, comunale şi necomunale în baza contractelor încheiate cu prestatorul de servicii.

Precizează că recurentul nu are contract de prestare servicii încheiat cu SA „Termocom” şi nu beneficiază de serviciile ultimului, iar ÎMGFL-3 nu a prezentat careva contract de furnizare a energiei termice încheiat cu Vladimir Melnic. Relatează că în calitate de reclamant în instanţa de fond a fost ÎMGFL-3, care pretinde că a furnizat energie termică şi nu a primit contravaloarea serviciilor acordate, deşi serviciile au fost acordate de către SA „Termocom”. Consideră că normele materiale aplicabile în speţă dată sunt Legea serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 1402 din 24 octombrie 2002, precum şi Hotărârea Guvernului nr. 191 din 19 februarie 2002 privind aprobarea Regulamentului cu privire la modul de prestare şi achitare a serviciilor locative, comunale şi necomunale pentru fondul locativ, contorizarea apartamentelor şi condiţiile deconectării acestora de la/reconectării la sistemele de încălzire şi alimentare cu apă.

Menţionează că potrivit actelor normative menţionate, în cazurile când se pretind plăţile pentru serviciile locative, comunale şi necomunale, calitatea procesuală de pârât revine proprietarilor, chiriaşilor şi locatarilor caselor individuale, apartamentelor/încăperilor locuibile în cămine şi încăperilor nelocuibile din bloc, conform contractelor, în baza conturilor (bonurilor) lunare respective pentru fiecare tip de serviciu, eliberat de furnizori gestionari sau prestatorii de servicii (pct. 17 Hotărârea Guvernului nr. 191 din 19 februarie 2002). Recurentul este de opinia că calitatea procesuală de reclamant o poate avea pretinsul titular al dreptului încălcat, care la caz este SA „Termocom”.

Susţine că în viziunea ÎMGFL-3, acest drept este opozabil utilizatorilor nemijlociţi ai energiei termice, în realitate însă S.A. „Termocom” are încheiate contracte de livrare-utilizare a energiei termice cu ÎMGFL-3, în volumul stabilit de ambele părţi, până la hotarul de delimitare a apartenenţei de balanţă. Declară că între SA „Termocom” nu există contracte încheiate cu proprietarii, apartamentului dat, astfel încât între aceşti subiecţi lipseşte legătura juridică şi ca rezultat, raportul material litigios. Relatează că conform art. 25 alin. (1) din Legea serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 1402 din 24 octombrie 2002, persoanele fizice şi juridice care beneficiază de servicii publice de gospodărie comunală sunt obligate să achite contravaloarea serviciilor prestate, conform facturilor primite, în termenul prevăzut de contractul încheiat între operator şi utilizator.

Operatorul care are încheiate contracte cu furnizorul este ÎMGFL-3 şi nicidecum SA „Termocom”. Afirmă că interpretarea extensivă a art. 25 alin. (5) din Legea sus menţionată este eronată şi nu poate fi justificată temeinicia pretenţiilor SA „Termocom”. Chiar dacă legea prevede că agenţii economici care furnizează/prestează servicii de gospodărie comunală fără contracte cu utilizatorii, în caz de neachitare a sumelor datorate, pot acţiona conform prevederilor alin. (2)-(4), nu se acceptă aplicarea acesteia decât în cazurile când contractele lipsesc cu desăvârşire. În cazul în care contractul există, acesta nu poate fi ocolit sau ignorat cu rea credinţă.

Indică că dreptul pretins în judecată de către SA „Termocom” nu este opozabil decât subiectului cu care are contract încheiat, în caz contrar, persistă riscul ca împotriva unuia şi aceluiaşi utilizator de energie termică să fie intentate acţiuni privind achitarea aceluiaşi serviciu prestat atât de către ÎMGFL, cât şi de către SA „Termocom”. În concluzie recurentul afirmă că SA „Termocom” sau alt agent economic similar care înaintează astfel de pretenţii se îndreaptă către pârâţii ne respectivi. Indică că legea procesuală în vigoare, începând cu 17 noiembrie 2006, nu prevede soluţii procesuale speciale pentru astfel de situaţii. Astfel, luând în considerare că pretenţiile reclamantului SA „Termocom” sunt îndreptate eronat şi abuziv împotriva unor subiecţi cu care nu este nici într-un raport juridic, nu sunt justificate pe temeiuri juridice care ar genera obligaţii, instanţele de judecată urmau să respingă în fond, ca neîntemeiate astfel de acţiuni.

Afirmă că legea procesuală nu prevede reprezentarea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică, chiar dacă acestea de comun acord ar accepta acest lucru. În conformitate cu art. 434 alin. (1) CPC, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale. La caz se constată că recurentul s-a conformat prevederilor legale şi a declarat recursul la 05 mai 2014, în termen. Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul este inadmisibil din considerentele ce urmează. În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Alineatele (2) şi (3) ale aceluiaşi articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin. (4) stabileşte că săvârşirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de Vladimir Melnic reprezentat de avocatul Vladimir Kovali nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4) CPC. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanţa de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt. În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2), (3) şi (4) CPC.

Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ţine să menţioneze că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de Vladimir Melnic reprezentat de avocatul Vladimir Kovali, asemenea aspecte nu se regăsesc. Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de Vladimir Melnic reprezentat de avocatul Vladimir Kovali ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune: Recursul declarat de Vladimir Melnic reprezentat de avocatul Vladimir Kovali se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Svetlana Novac Judecătorii Oleg Sternioală Ala Cobăneanu