3ra-390/14 — Anularea actului administrativ

Prin hotărîrea Judecătoriei Rîşcani din 25 martie 2013 a fost respinsă cererea de chemare în judecată înaintată de ÎI ,,Răchita-Badrajan” împotriva Inspectoratului Fiscal de Stat Rîşcani cu privire la anularea deciziei nr. 79-3- 219/984 din 02 noiembrie 2012.

Prin decizia Curţii de Apel Bălţi din 19 noiembrie 2013 a fost respins apelul declarat de ÎI ,,Răchita-Badrajan” şi menţinută hotărîrea Judecătoriei Rîşcani din 25 martie 2013.

La 11 februaie 2014, ÎI ,,Răchita-Badrajan” a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Bălţi din 19 noiembrie 2013, solicitînd casarea acesteia şi emiterea unei noi hotărîri de admitere a acţiunii.

În motivarea recursului recurentul a indicat că instanţele de fond şi de apel au interpretat şi aplicat eronat normele de drept material. Instanţa de apel a 1 apreciat critic faptul că, locul efectuării controlului fiscal a avut loc în încăpere de producere dar nu la punctul de vînzare, astfel s-a referit la pct. 4 din anexa nr. 5 a Hotărîrii Guvernului nr. 474 din 28 aprilie 1998, potrivit căreia la efectuarea decontărilor băneşti în numerar pentru operațiunile economice cu consumatorii, contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze maşinele de casă şi control. Această obligativitate se extinde asupra tuturor subdiviziunilor în care contribuabilul primeşte plăţile pentru operaţiunile economice. A indicat că, în şedinţa instanţei de apel nu au fost prezenţi şi în decizia instanţei de apel nu sunt expuse circumstanţele în care a avut loc pretinsa vînzare şi acţiunile provocatoare ale colaboratorilor fiscali, care nu au efectuat un control legal, dar au determinat lucrătorul să vîndă un articol. Mai mult, susţine că, aparatele de casă sunt amplasate în locurile unde se eliberează marfa pentru realizare, însă nu în secţia de producere cum au procedat în prezentul caz. În opinia recurentului, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 al CEDO.

În referinţa din 05 martie 2014, intimatul Inspectoratul Fiscal de Stat raionul Rîşcani a susţinut că recursul declarat de recurent urmează a fi respins, deoarece hotărîrile adoptate în pricină sunt întemeiate şi legale. A indicat că, cazul de încălcare fiscală a fost examinat cu respectarea procedurii prevăzute în Codul Fiscal şi contribuabilul a fost înştiinţat despre dreptul de a depune dezacord asupra actului de control nr. 7-579738 din 18 septembrie 2012 şi a fost citat pentru examinarea prezentului caz, însă acesta nu a prezentat dezacordul, în rezultat a fost emisă decizia nr. 79-3-200/890 din 03 octombrie 2012, fiind sancţionat cu amendă în mărime de 10 000 lei. În opinia intimatului, obligaţiile fiscale enunţate în Hotărîrea Guvernului nr. 474 din 28 aprilie 1998 cu privire la aplicarea maşinilor de casă şi control cu memorie fiscală pentru efectuarea decontărilor în numerar, revin contribuabilului şi nicidecum individual angajaţilor, care pot fi obligaţi să respecte careva reguli prin încheierea unui contract de răspundere materială/angajament. Argumentele invocate de recurent în cererea de recurs nu sunt întemeiate şi urmează a fi respinse.

Analizînd modul în care recurentul şi-a exercitat dreptul la recurs, fără a se expune cu referire la legalitatea deciziei instanţei de apel atacate, Colegiul consideră recursul drept inadmisibil din următoarele motive.

În conformitate cu prevederile art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Consecvent art. 432 prevede exhaustiv temeiurile de declarare a cererii de recurs, iar invocarea altor încălcări ale normelor procedurale, a altor norme de drept material, aprecierea incorectă a 2 circumstanţelor de fapt în susţinerea recursului, pornind de la specificul acestei faze a procesului, nu poate avea loc.

Potrivit art. 437 alin.(1) lit.f) CPC „cererea de recurs trebuie să conţină, printre altele, esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii deciziei atacate”. Totodată, participanţii la proces sunt în drept să declare recurs numai în cazul în care invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) sau (4) CPC. Astfel, recursul împotriva deciziilor instanţei de apel este o cale de atac de drept, vizînd în exclusivitate legalitatea actului de dispoziţie contestat. Colegiul constată că argumentele invocate de recurent în cererea de recurs vizează temeinicia deciziei instanţei de apel şi a hotărîrii instanţei de fond şi nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3), (4) CPC, care să justifice afirmaţia de ilegalitate a deciziei instanţei de apel. Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificîndu-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt.

De asemenea, Colegiul reţine că, potrivit regulilor din Secţiunea a II-a din Capitolul XXXVIII CPC, instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond şi de apel. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficienţa probelor şi concluziile făcute în urma probaţiunii sunt în afara controlului instanţei de recurs. Prin prisma art. 432 alin.(4) CPC, instanţa de recurs poate interveni în materia probaţiunii doar sub aspect procedural şi anume dacă se invocă că instanţa de apel a apreciat în mod arbitrar probele, încălcînd în mod flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 CPC. Pe cînd, din recursul declarat nu rezultă argumentul privind încălcarea flagrantă a regulilor de apreciere a probelor.

Prin urmare, Colegiul reţine că argumentele recurentului poartă un caracter declarativ, nefiind posibilă determinarea aspectului de legalitate al deciziei instanţei de apel ce urmează a fi supus controlului judiciar.

Instanţa de recurs reiterează şi faptul că conform articolului 13 din Convenţia Europeană recursul trebuie să fie unul "efectiv", atît în practică, cît şi în drept. Un astfel de recurs este cerut pentru pretenţiile care pot fi considerate ca fiind „serioase şi legitime" conform Convenţiei (a se vedea Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova, nr.45701/99, §137, ECHR 2001-XII).

Avînd în vedere cele expuse mai sus, recursul declarat de ÎI ,,Răchita- Badrajan” nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) şi (4) CPC şi, drept urmare, este inadmisibil. 3

În conformitate cu art. 433 lit. a) CPC, Colegiul Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ al Curţii Supreme de Justiţie d i s p u n e: Se recunoaşte inadmisibil recursul declarat de întreprinderea individuală ,,Răchita-Badrajan” împotriva deciziei Curţii de Apel Bălţi din 19 noiembrie 2013. Încheierea este irevocabilă din momentul emiterii. Preşedintele completului Iulia Sîrcu Judecătorii Ion Corolevschi Valentina Clevadî 4