2ra-1136/14 — Încasarea datoriei şi repararea prejudiciului

Prin hotărîrea Judecătoriei Orhei din 16 octombrie 2013 acţiunea a fost admisă în parte. S-a încasat de la ÎS „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” în beneficiul lui Savin Iacob restanţa la salariu în mărime de 9828,53 lei şi cheltuieli de asistenţă juridică în sumă de 1 500 lei. În rest acţiunea a fost respinsă.

Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 15 ianuarie 2014 a fost respins apelul declarat de ÎS „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” şi menţinută hotărîrea Judecătoriei Orhei din 16 octombrie 2013.

La data de 23 ianuarie 2014 ÎS „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 15 ianuarie 2014, solicitînd admiterea recursului şi modificarea hotărîrilor judecătoreşti în partea încasării cheltuielilor de asistenţă juridică prin micşorarea sumei de 1500 lei pînă la 675 lei.

În motivarea recursului, recurentul a declarat că instanţa de apel şi prima instanţă la emiterea hotărîrilor au interpretat eronat normele dreptului şi 1 procedural şi anume prevederile art. 96 şi 94 CPC ce prevăd compensarea cheltuielilor de asistenţă juridică şi repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi. În acest sens, recurentul invocă că Savin Iacob s-a adresat cu acţiune , solicitînd restanţa la salariu - 11 817,58 lei, cheltuieli de judecată – 3000 lei şi prejudiciu moral - 10 000 lei. Prin hotărîrea primei instanţe, menţinută prin decizia instanţei de apel, acţiunea a fost admisă în parte, ce constituie 45%, prin urmare şi cheltuielile de asistenţă juridică urmau a fi încasate proporţional părţii admise din acţiune ce reprezintă 675 lei.

Analizînd modul în care recurentul şi-a exercitat dreptul la recurs, fără a se expune cu referire la legalitatea deciziei instanţei de apel atacate, Colegiul consideră recursul drept inadmisibil din următoarele motive.

Potrivit art. 437 alin.(1) lit. f) CPC,cererea de recurs trebuie să conţină, printre altele, esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii deciziei atacate. Totodată, participanţii la proces sunt în drept să declare recurs numai în cazul în cazul în care invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) sau (4) CPC. Astfel, recursul împotriva deciziilor instanţei de apel este o cale de atac de drept, vizînd în exclusivitate legalitatea actului de dispoziţie contestat.

Colegiul constată că, argumentele invocate de recurentă în cererea de recurs vizează temeinicia deciziei instanţei de apel şi ar putea fi încadrate în temeiul prevăzut de art.386 alin.(1) lit.b) CPC, aplicabil doar procedurii de apel, însă asemenea, temei nu se regăseşte în art. 432 CPC aplicabil recursului.

Colegiul reţine că, potrivit regulilor din Secţiunea a II-a din Capitolul XXXVIII CPC, instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond şi de apel. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficienţa probelor şi concluziile făcute în urma probaţiunii sunt în afara controlului instanţei de recurs.

Prin prisma art.432, alin.(4) CPC, instanţa de recurs poate interveni în materia probaţiunii doar sub aspect procedural şi anume dacă se invocă că, instanţa de apel a apreciat în mod arbitrar probele, încălcînd în mod flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art.130 CPC.

Din recursul declarat nu rezultă argumentul privind încălcarea flagrantă a regulilor de apreciere a probelor.

Cu referire la argumentele recurentei precum că deoarece prin hotărîrea primei instanţe, menţinută prin decizia instanţei de apel, acţiunea a fost admisă în parte, ce constituie 45%, prin urmare şi cheltuielile de asistenţă juridică urmau a fi încasate proporţional părţii admise din acţiune ce reprezintă 675 lei, instanţa de recurs menţionează că legislaţia în vigoare nu stabileşte calcularea cheltuielilor de judecată în raport procentual cu cuantumul pretenţiilor admise. 2 Instanţa de judecată apreciază cuantumul cheltuielilor de asistenţă juridică în limitele rezonabile, în dependenţă de numărul de ore pierdute în legătură cu participarea în proces.

Deci, argumentul recurentului, precum că instanţa de apel şi prima instanţă la emiterea hotărîrilor au interpretat eronat normele dreptului şi procedural nu poate constitui temei pentru recurs în Secţiunea a II-a. Mai mult ca atît, aceste argumente poartă un caracter declarativ, nefiind posibilă determinarea aspectului de legalitate al deciziei instanţei de apel ce urmează a fi supus controlului judiciar.

Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), însă motivele recursului invocat în speţă sunt similare celor invocate în cadrul judecării pricinii, asupra căror instanţa de apel s-a pronunţat în mod corespunzător.

Avînd în vedere cele expuse mai sus, recursul declarat de Întreprinderea de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) şi (4) CPC şi, drept urmare, este inadmisibil.

În conformitate cu art. 433 lit. a) CPC, Colegiul Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ al Curţii Supreme de Justiţie d i s p u n e: Se recunoaşte inadmisibil recursul declarat de Întreprinderea de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 15 ianuarie 2014. Încheierea este irevocabilă din momentul emiterii. Preşedinte, judecătorul Svetlana Filincova Galina Stratulat Iurie Bejenaru 3