2ra-1022/14 — Încasarea restanţei salariale, repararea prejudiciului moral, încasarea cheltuielilor de judecată

prima instanţă: V. Cupcea dosarul nr: 2ra-1022/14 instanţa de apel: N. Cernat, A. Pahopol, A. Gavriliţă ÎNCHEIERE 26 martie 2014 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţă: Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Vera Macinskaia Ion Vîlcov examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de Întreprinderea de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Vladimir Burduja împotriva Întreprinderii de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” cu privire la încasarea restanţei la salariu, repararea prejudiciului moral şi încasarea cheltuielilor de judecată împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 14 ianuarie 2014, prin care a fost respins apelul declarat de Întreprinderea de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” şi menţinută hotărârea Judecătoriei Orhei din 02 septembrie 2013, prin care acţiunea a fost admisă parţial constată: La 26 iulie 2013, Vladimir Burduja a depus cerere de chemare în judecată împotriva Întreprinderii de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” cu privire la încasarea restanţei la salariu, repararea prejudiciului moral şi încasarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii a indicat că prin ordinul nr. 30-p din 06 decembrie 2002 a fost angajat în calitate de stagiar la Staţia de Pompare din Jora de Mijloc, r-nul. Orhei a Asociaţiei Interraionale de Producţie Reparaţie şi Exploatare, care în urma reorganizării şi-a schimbat denumirea în ÎS „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare”. Mai indică că prin ordinul nr. 29-p din 08 septembrie 2011 a fost transferat în calitate de paznic la staţia SPP-1-2 sect. Jora de Jos, fiindu-i stabilit un salariu de 700 lei, iar la 15 aprilie 2013 în temeiul ordinului nr. 7-p din 15 aprilie 2013 şi ordinul nr. 11-p din 08 mai 2013 a fost concediat în legătură cu reducerea statelor de personal de la ÎS „ STI” Orhei.

Afirmă că până la moment pârâtul nu i-a achitat salariul şi deşi, s-a adresat cu mai multe plângeri, ultimul nu a întreprins careva măsuri în vederea satisfacerii cererii sale. 1 Susţine că la situaţia din 01 iulie 2013, restanţa salariului constituia 12155,17 lei, fapt confirmat de însuşi pârâtul (dovada certificatului eliberat de la ÎS „STI” Orhei nr. 01-10/57 din 02 iulie 2013). Î-şi întemeiază acţiunea în baza prevederilor art. art. 142, 330 alin. (1) lit. e) Codul muncii, art. art. 166, 167 CPC. Solicită admiterea acţiunii, încasarea în mod solidar de la pârâți în beneficiul său a restanţei salariale în mărime de 12155,17, serviciile avocatului - 3000 lei, prejudiciul moral - 10000 lei.

Prin hotărârea Judecătoriei Orhei din 02 septembrie 2013 acţiunea a fost admisă parţial, încasat de la Întreprinderea de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” cu sediul în str. Unirii, 74, or. Orhei, cod fiscal 1005606001696, în beneficiul lui Vladimir Burduja, cod personal 0960211211621, restanţa la salariu în mărime de 11602,63 lei şi cheltuielile de asistenţă juridică în sumă de 2000 lei. În rest pretenţiile fiind respinse ca neîntemeiate. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 14 ianuarie 2014 a fost respins apelul declarat de către ÎS „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” şi menţinută hotărârea primei instanţe. La 23 ianuarie 2014, ÎS „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel şi modificarea hotărârii primei instanţe în partea încasării cheltuielilor de judecată, micșorându-le de la 2000 lei la 1000 lei.

În motivarea recursului a invocat dezacordul cu decizia contestată, considerând că instanţa a aplicat greşit normele de drept material şi procedural. Cu referire la art. 96 alin. (1) CPC a indicat că instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părţii care a avut câștig de cauză cheltuielile ei de asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile. Cu referire la prevederile art. 94 alin. (1) CPC a indicat că instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească, la cerere, părţii care a avut câștig de cauză cheltuielile de judecată. Dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar pârâtului – proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului.

Menţionează că prima instanţă a admis parţial pretenţiile reclamantului şi anume în mărime de 11602,63 lei din mărimea totală a acţiunii de 22155,17 lei, adică la 50 %. Totodată prima instanţă a constatat că reclamantul a solicitat cheltuieli de asistenţă juridică în mărime de 3000 lei, ceea ce nu corespunde cu serviciile acordate de avocat pentru pregătirea acestei pricini, admițând această pretenţie în cuantum de 2000 lei. Consideră că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că a admis acţiunea la 50 %, respectiv urma să încaseze 1000 lei cu titlu de cheltuieli pentru asistenţa juridică (2000 lei x 50 % ). Invocă că acest argument a fost prezentat instanţei de apel, însă ultima a lăsat fără apreciere argumentul dat.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) CPC, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale. 2 Din materialele cauzei rezultă că copia deciziei instanţei de apel a fost expediată în adresa părţilor la 17 ianuarie 2014, fapt confirmat prin scrisoarea de însoţire nr. 74 (f. d. 61). Prin urmare, instanţa de recurs consideră că recurentul s-a conformat prevederilor legale şi a declarat recursul, la 23 ianuarie 2014, în termen. Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul este inadmisibil din considerentele ce urmează. În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Alineatele (2) şi (3) ale aceluiaşi articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin. (4) stabileşte că săvârşirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de Întreprinderea de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin. (2), (3) şi (4) CPC. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanţa de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt. În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. 432 alin. (2), (3) şi (4) CPC.

Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ţine să menţioneze că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de Întreprinderea de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” asemenea aspecte nu se regăsesc. Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de Întreprinderea de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” ca inadmisibil.

3 În conformitate cu art. art. 270, art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune: Recursul declarat de Întreprinderea de Stat „Staţiunea Tehnologică pentru Irigare Orhei” se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Vera Macinskaia Ion Vîlcov 4