2ra-657/14 — Cu privire la anularea ordinelor de aplicare a sancţiunilor disciplinare, de concediere, încasarea salariului pentru lipsa forţată de la muncă şi a prejudiciului moral

prima instanţă : N. Mazur dosarul nr. 2ra-657/14 instanţa de apel: N. Budăi, A. Nogai, I. Muruianu ÎNCHEIERE 27 februarie 2014 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedinte, judecătorul Nicolae Clima Judecătorii Ion Druță Tamara Chişca-Doneva examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către Tolocica Anatoli, în pricina civilă la cererea la cererea de chemare în judecată înaintată a lui Tolocica Anatoli împotriva Întreprinderii de Stat „Servicii de Pază” a Ministerului Afacerilor Interne cu privire la contestarea ordinelor de aplicare a sancțiunii disciplinare și concediere, acordarea compensației în locul restabilirii la muncă, încasarea salariului pentru lipsa forțată de la serviciu, repararea prejudiciului moral și încasarea cheltuielilor de judecată, împotriva deciziei Curţii de Apel Chișinău din 01 octombrie 2013, prin care a fost respins apelul declarat de către Tolocica Anatoli și menținută hotărîrea Judecătoriei Centru mun.

Chișinău din 27 mai 2013, prin care acțiunea a fost respinsă, constată: La 22 martie 2011, Tolocica Anatoli a depus cerere de chemare în judecată împotriva Întreprinderii de Stat „Servicii de Pază” a Ministerului Afacerilor Interne cu privire la contestarea ordinelor de aplicare a sancțiunii disciplinare și concediere, acordarea compensației în locul restabilirii la muncă, încasarea salariului pentru lipsa forțată de la serviciu, repararea prejudiciului moral și încasarea cheltuielilor de judecată. În motivarea acţiunii reclamantul a indicat că începînd cu 27 aprilie 2006 a activat în cadrul Secţiei Pază de Stat Bălţi din cadrul Direcţiei Generale Pază de Stat MAI. Prin ordinul nr. 42 ef. din 19 martie 2010, a fost concediat conform art. 86 alin.(1) lit. g) Codul muncii - pentru încălcarea repetată a atribuţiilor de serviciu.

Consideră reclamantul ordinul de concediere ilegal, întrucît sancţiunile disciplinare aplicate pentru întîrzierea la serviciu sau pentru somnul la datorie, i-au fost aplicate neîntemeiat, doar din simplul motiv că nu se înţelegea cu şeful adjunct al SPS Bălţi, maiorul de poliţie - A. Paicu. Solicită anularea ordinului de concediere nr. 42 ef. din 19 martie 2010, repunerea sa în funcţie în cadrul întreprinderii în calitate de inspector de pază, încasarea salariului pentru absenţa forţată de la muncă şi a plăților restante. La 13 martie 2012, Tolocica Anatolii a depus o cerere de concretizare a pretenţiilor înaintate, în care a invocat că în luna iulie 2009 a fost concediat ilegal cu înscrierea respectivă în carnetul de muncă, iar în baza plîngerii depuse către Parlamentul Republicii Moldova a fost restabilit în funcție.

Ulterior, a urmat o perioadă în care permanent a fost persecutat și înjosit de conducere. Susţine că prin ordinul nr. 84 ef. din 7 mai 2009 i-a fost aplicată sancțiune disciplinară - mustrare aspra, iar prin ordinul nr. 169 ef. din 16 octombrie 2009 i-a fost aplicat a doua sancțiune sub formă de mustrare aspra. Ulterior, prin ordinul nr. 10 ef. din 21 ianuarie 2010 a fost sancționat cu avertisment, iar prin ordinul nr. 42 ef. din 19 martie 2010, a fost concediat pentru încălcarea repetată pe parcursul a unui an a obligațiilor de muncă. Consideră reclamantul ordinele de sancționare și ordinul de concediere ilegale deoarece au fost emise cu încălcarea legislației muncii. Solicită reclamantul, anularea ordinului de concediere nr. 42 ef.

din 19 martie 2010, și ordinelor de sancționare nr. 84 ef. din 07 mai 2009, nr. 169 ef. din 16 octombrie 2009, și nr. 10 ef. din 21 ianuarie 2010, încasarea salariului pentru lipsa forțată de la muncă, încasarea în locul restabilirii în funcție a unei compensații în mărime de 10 salarii medii, repararea prejudiciului moral în mărime de 30 000 lei și cheltuielile de judecată. Prin încheierea Judecătoriei Bălți din 28 martie 2011, nu s-a dat curs cererii de chemare în judecată a lui Tolocica Anatoli, din motivul că cererea a fost depusă fără respectarea condițiilor art. 166 al. (2) li. c), e) f) și art. 176 al. (1) lit. c) CPC, s-a comunicat reclamantului despre necesitatea înlăturării neajunsurilor pînă la 11 aprilie 2011 și s-a explicat reclamantului că în caz de că nu v-a lichida neajunsurile cererea v- a fi restituită.

Prin încheierea Judecătoriei Bălți din 13 aprilie 2011, cererea de chemare în judecată a fost restituită lui Tolocica Anatoli. Prin decizia Curții de Apel Bălți din 05 iulie 2011, a fost admis recursul declarat de Tolocica Anatoli, casată încheierea primei instanțe şi restituită pricina în prima instanță la etapa de primire a cererii de chemare în judecată. Prin hotărîrea Judecătoriei Bălți din 09 octombrie 2012, acțiunea a fost admisă parțial, a fost anulat ordinul de concediere nr. 42 ef. din 19 martie 2010 și ordinele de sancționare nr. 84 ef. din 07 mai 2009, nr. 169 ef. din 16 octombrie 2009, și nr. 10 ef.

din 21 ianuarie 2010, și a fost încasat de la ÎS „Servicii Pază” MAI în beneficiul lui Tolocica Anatoli compensația în locul restabilirii în funcție în mărime de 4 186,98 lei, despăgubirea pentru lipsa forțată de la muncă în mărime de 42 800 lei, prejudiciul moral în mărime de 1 395,66 lei și în beneficiul statului taxa de stat în mărime de 1 451,47 lei, în rest acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin decizia Curții de Apel Bălți din 26 februarie 2013, a fost admis apelul declarat de către ÎS „Servicii Pază” MAI, casată hotărîrea primei instanțe, şi remisă pricina spre rejudecare la Judecătoria Centru mun. Chișinău conform competenței jurisdicționale. Prin hotărîrea Judecătoriei Centru mun.

Chișinău din 27 mai 2013, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 01 octombrie 2013, a fost respins apelul declarat de către Tolocica Anatoli și menținută hotărîrea primei instanțe. În susţinerea concluziilor sale, instanţele au reţinut că pe marginea fiecărui ordin de sancţionare disciplinară a lui Ttolocica Anatoli au fost demarate anchete de serviciu în cadrul cărora celui din urmă i s-au luat explicaţii. Totodată, cu referire la prevederile art. 355 lin.(1) lit.a) Codul muncii (în vigoare la data aplicării sancţiunii), instanţele au constatat cerinţele lui Tolocica Anatoli cu privire la contestarea ordinelor nr.84 ef din 07 mai 2009, 169 ef din 16 octombrie 2009, nr. 10 ef din 21 ianuarie 2010 au fost depuse cu omiterea termenului de prescripţie.

Drept urmare, instanţele au concluzionat că prin ordinul Şefului SPS Bălţi nr. 42 ef din 19 martie 2010, Tolocica Anatoli a fost concediat, pe motiv că în decursul unui an fiind sancţionat disciplinar, repetat a încălcat obligaţiunile de serviciu. La 17 decembrie 2013, Tolocica Anatolii a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel solicitînd, admiterea recursului casarea deciziei instanței de apel și hotărîrii primei instanțe cu emiterea unei noi hotărîri prin care acțiunea să fie admisă integral. În motivarea recursului a invocat că în cadrul examinării cauzei atît prima instanță cît și instanța de apel au interpretat eronat prevederile art. 355 alin. (1) lit. a) Codul muncii și neîntemeiat au constatat că el a luat cunoștință cu ordinele de sancţionare disciplinară pe data de 16 aprilie 2010, însă le-a contestat doar la 13 martie 2012, încălcînd astfel termenul de 1 an de contestare prevăzut de art. 335 Codul muncii.

Consideră că instanțele urmau să aplice prevederile art. 335 Codul muncii în coroborare cu art. 60 alin. (2) CPC şi art. 277 alin. (1) lit. a) Cod civil, deoarece el a fost concediat prin ordinul nr. 42 ef. din 19 martie 2010, pentru încălcarea repetata pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare. Respectiv, ordinul de concediere l-a contestat la 18 martie 2011, ceea ce se confirmă prin avizul de expediere şi de recepționare a scrisorii de către colaboratorul cancelariei Judecătoriei Bălti, considerînd că din 18 martie 2011, termenul de prescripție a fost întrerupt. Susține că la 13 martie 2012, doar a mărit cuantumul pretențiilor înaintate solicitînd expres şi anularea ordinelor de sancţionare disciplinară.

Insistă că motivul adresării în instanţa de judecată a fost contestarea ordinului de concediere nr. 42 din 19 martie 2010, care a fost aplicat în baza unor sancţiuni disciplinare anterioare, obiectul principal ai acţiunii este ordinul de eliberare, pe cînd celelalte capete de cerere sunt subsecvente care rezultă din obiectul principal al acţiunii, ordinele de sancționare fiind contestate suplimentar în cadrul acţiunii principale cu privire la contestarea ordinului de concediere nr. 42 ef. din 19 martie 2010. Afirmă că reieșind din prevederile pct. 42 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 03 octombrie 2005, instanțele urmau să verifice legalitatea aplicări sancţiunilor disciplinare premergătoare ordinului de concediere, indiferent dacă au fost sau nu contestate anterior.

Totodată menționează recurentul că instanțele judecătorești în cadrul examinării cauzei nu au aplicat legea care trebuia să fie aplicată și nu au verificat legalitatea aplicării sancţiunilor disciplinare inclusiv şi sancţiunea de concediere în contextul aplicării corecte de către angajator a art. 210 din Codul Muncii, deoarece nici unul din ordinele contestate nu a fost emis cu respectarea legislației muncii. Mai mult decît atît, instanțele judecătorești deşi au emis hotărîrile însă nu le-au motivat acestea, ceea ce contravine art. 241 CPC, și art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.

Menţionează că instanța de apel nu s-a expus asupra argumentului privind respectarea de către angajator a prevederilor art. 210 Codului muncii și nu a verificat existența acordului comitetului sindical la concediere, concluzionînd eronat că art. 87 Codul muncii a fost respectat de către angajator prin existenţa unei semnături pe o anchetă de serviciu, însă nu au verificat cui aparține pretinsa semnătură a preşedintelui comitetului sindical, sau prin ce se confirmă că Maria Domarat a deținut funcția de preşedinte a comitetului sindical, sau daca există adresarea angajatorului către comitetul sindical privind acordul la concedierea sa și daca un singur membru a comitetului sindical a avut dreptul să dea acordul în locul întregului comitet sindical care este un organ colegial.

Menționează că concluziile instanțelor cu privire la acordul comitetului sindical sunt greşite, iar hotărîrile ilegale și neîntemeiate. În conformitate cu art. 434 alin. (1) CPC, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale. Din materialele cauzei rezultă copia deciziei integrale a instanţei de apel din 01 octombrie 2013, a fost expediată în adresa recurentului prin scrisoarea din 08 octombrie 2013, (f.d. 43), însă careva date ce ar confirma recepționarea acesteia de către Tolocica Anatolii la materialele cauzei lipsesc. Astfel, instanţa de recurs consideră că recurentul s-a conformat prevederilor legale şi a declarat recursul la 17 decembrie 2013, în termen.

Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de către Tolocica Anatolii este inadmisibil din considerentele ce urmează. În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Alineatele (2) şi (3) aceluiaşi articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin.(4) stabileşte că săvârşirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de către Tolocica Anatoli nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC, or recurentul nu a invocat nici un temei care ar indica la ilegalitatea deciziei instanţei de apel. Mai mult, argumentele invocate în recurs se axează asupra fondului cauzei, constituind o reproducere a celor aduse în cererea de apel. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanţa de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt. În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC.

Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ţine să menţioneze că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de către Tolocica Anatoli asemenea aspecte nu se regăsesc. Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de către Tolocica Anatoli ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune: Recursul declarat de către Tolocica Anatoli se consideră inadmisibil. Decizia este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Nicolae Clima Judecătorii Ion Druță Tamara Chişca-Doneva