2ra-2341/13 — Repararea prejudiciului material

prima instanţă – V. Gâscă dosarul nr. 2ra-2341/13 instanţa de apel – S. Arnăut, T. Pelin, E. Clim ÎNCHEIERE 21 august 2013 mun. Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedintele completului, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Tatiana Răducanu Iuliana Oprea examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către Ion Iaţco, reprezentat de către avocatul Vasile Tarnovschi în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Ion Iaţco împotriva Companiei Internaţionale de Asigurări „ASITO” Societate pe Acţiuni cu privire la repararea prejudiciului material împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 31 octombrie 2012, prin care a fost admis apelul declarat de către Compania Internaţională de Asigurări „ASITO” Societate pe Acţiuni, casată hotărârea Judecătoriei Râşcani mun.

Chişinău din 04 noiembrie 2011 şi emisă o nouă hotărâre, prin care a fost admisă parţial acţiunea constată: La 14 iulie 2010, Ion Iaţco a depus cerere de chemare în judecată împotriva CIA „ASITO” SA cu privire la repararea prejudiciului material. În motivarea acţiunii reclamantul a indicat că la 04 aprilie 2008 a avut loc accidentul rutier între automobilul de model „Hyundai” condus de către el şi automobilul de model „Volkswagen Golf” condus de Vitalie Eremciuc. Menţionează că prin decizia Secţiei Politiei Rutiere a Comisariatului General de Politie din 20 august 2008 a fost sancţionat cu o amendă în mărime de 200 lei pentru producerea accidentului rutier din 04 aprilie 2008. Afirmă că decizia nominalizată a fost contestată în instanţa de judecată şi anulată în baza hotărârii Judecătoriei Botanica din 15 decembrie 2008, stabilindu-se în partea motivată a hotărârii că Ion Iaţco circula regulamentar, iar Vitalie Eremciuc circula neregulamentar.

Susţine că ulterior, în urma investigaţiilor suplimentare a Secţiei Poliţiei Rutiere a Comisariatului General de Poliţie în baza deciziei agentului constatator privind aplicarea sancţiunii din 16 noiembrie 2009 a fost stabilită vinovăţia lui Vitalie Eremciuc în producerea accidentului din 04 aprilie 2008. Indică că conform anexei la procesul-verbal cu privire la contravenţia administrativă din 04 aprilie 2008 automobilul de model „Volkswagen Golf” menţionat era asigurat de răspunderea civilă de către CIA „ASITO” SA prin certificatul de asigurare Seria AA nr. 1960389. Totodată, conform raportului de expertiză din 16 iunie 2008 suma despăgubirii pentru prejudiciul cauzat automobilului ce-i aparţine lui constituie 9649,89 lei.

Menţionează că la 27 noiembrie 2009 s-a adresat cu cerere în adresa CIA „ASITO” SA, prin care a solicitat să fie despăgubit pentru prejudiciul cauzat în rezultatul accidentului rutier din 04 aprilie 2008. Iar reprezentantul companiei de asigurări l-a anunţat prin telefon despre finalizarea dosarului de daune şi că suma prejudiciului aprobată este în mărime de 5800 lei. La fel, afirmă că prin scrisoarea din 02 martie 2010 şi-a manifestat dezacordul cu mărimea acestei despăgubiri, înaintând obiecţii în acest sens şi accentuând că în cazul respingerii obiecţiilor, CIA „ASITO” SA este obligată conform art. 28 alin. (3) al Legii nr. 414-XVI, să achite cel puţin despăgubirea fixată în mărime de 5800 lei, iar în partea restului despăgubirii el se va adresa în instanţa de judecată.

Susţine că CIA „ASITO” SA nu a mai achitat această sumă în acea perioadă, iar prin scrisoarea din 03 iunie 2010 l-a invitat la contabilitatea companiei pentru ridicarea despăgubirii aprobate la 12 martie 2010. La 10 iunie 2010 prezentându-se la contabilitatea companiei, la fel ca şi în luna martie 2010, i s-a refuzat eliberarea sumei de 5800 lei şi i s-a condiţionat eliberarea acestei sume doar dacă va semna o declaraţie că nu mai are pretenţii la mărimea despăgubirii.

Indică că prin scrisoarea din 10 iunie 2010 a solicitat din nou, ca în termen de 3 zile, să i se elibereze fără careva condiţionări, cel puţin suma despăgubirii deja stabilită, după care compania de asigurări i-a comunicat prin scrisoarea din 02 iulie 2010 că dosarul de daune a fost finisat la 11 februarie 2010 şi suma despăgubirii este de 5810 lei care poate fi ridicată din casieria companiei, dar a trecut sub tăcere argumentul lui de ce se refuză eliberarea sumei despăgubirii stabilite în cazul în care el nu este de acord să semneze declaraţia că nu mai are pretenţii la mărimea despăgubirii stabilite. Afirmă că la 09 iulie 2010 a telefonat din nou la contabilitatea companiei de asigurare, unde i s-a comunicat că suma de 5810 lei i se va elibera doar dacă va semna acea declaraţie privind lipsa din partea lui a căror-va pretenţii la suma despăgubirii stabilite.

Susţine că deşi, asigurătorul este obligat să achite cel puţin suma de 5810 lei pe care a stabilit-o încă la 11 februarie 2010, el nu este de acord cu mărimea acestei despăgubiri, din simplul motiv că ea nu acoperă prejudiciul efectiv suportat, care potrivit raportului de evaluare din 16 iunie 2008 efectuat de SRL „ELENAUTO- EXPERT” după producerea accidentului rutier, valoarea prejudiciului efectiv este în mărime de 9649,89 lei. Cu referire la prevederile art. 6 alin. (6) al Legii nr. 407 XVI din 21 decembrie 2006, consideră că pârâtul este obligat să achite penalitatea în mărime de 0,1% din valoarea despăgubirii de 5810 lei stabilită la 11 februarie 2010, deoarece conform art. 28 alin. (1) al Legii nr. 414-XVI din 22 decembrie 2006, compania de asigurări era obligată să achite suma despăgubirii în cuantumul stabilit chiar dacă păgubitul contestă suma despăgubirii stabilite.

Această penalitate este calculată, începând cu 22 februarie 2010 până la 02 iulie 2010, în sumă totală de 735,30 lei. Afirmă că în temeiul art. 619 alin. (1) şi (2) Cod civil, pârâtul începând cu 22 februarie 2010 este obligat să achite suma de 5810 lei şi prin neachitarea acesteia asigurătorul este în întârziere, iar pe perioada întârzierii obligaţiei, urmează a fi achitată dobânda legală de întârziere în sumă totală de 325,90 lei, calculată pentru perioada 22 februarie 2010 – 02 iulie 2010. Solicită încasarea de la CIA „ASITO” SA în beneficiul lui Ion Iaţco cu titlu de prejudiciu material suma de 9649,89 lei, sumei de 735,30 lei cu titlu de penalităţi, sumei de 325,90 lei cu titlu de dobânzi de întârziere şi cheltuielilor de judecată.

Ulterior, Ion Iaţco, reprezentat de către Vasile Tarnovschi a depus cerere cu privire la majorarea cuantumului pretenţiilor la acţiune, solicitând încasarea de la CIA „ASITO” SA în beneficiul lui Ion Iaţco a dobânzilor de întârziere în sumă de 814,84 lei, penalităţii în sumă de 1812,72 lei şi sumei de 5000 lei cu titlu de prejudiciu moral.

Menţionează că prin cererea iniţială a solicitat încasarea dobânzilor şi penalităţilor calculate până la depunerea cererii de chemare în judecată, iar prin cererea acesta sunt solicitate pentru perioada 03 iulie 2010 – 10 mai 2011. Cât priveşte pretenţia cu privire la prejudiciul moral afirmă că neexecutarea prestaţiei de către compania de asigurare la acordarea reclamantului a despăgubirii de asigurare, cade sub protecţia Legii privind protecţia consumatorilor şi respectiv, reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral astfel cauzat în legătură cu neexecutarea de către pârât a obligaţiei de acordare a despăgubirii de asigurare.

Indică că este adevărat că el nu se află în relaţii contractuale directe cu pârâtul, dar potrivit dispoziţiei art. 15 alin. (1) al Legii privind protecţia consumatorilor, consumatorul este în drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat de serviciile necorespunzătoare indiferent de faptul dacă s-a aflat sau nu în relaţii contractuale cu prestatorul. Cu toate acestea, el beneficiază de efectele contractului de asigurare încheiat între pârât şi Vitalie Eremciuc, persoana declarată vinovată de producerea accidentului rutier, prin prisma art. 721 alin. (1) al Codului civil, care stabileşte că părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său.

Consideră că pârâtul este obligat să-l despăgubească pe el pentru sentimentele de frustrare şi anxietate suportate în legătură cu încălcarea dreptului său la primirea despăgubirii de asigurare, care este garantată de norma legală. Susţine că prejudiciul moral este solicitat pentru faptul că CIA „ASITO” SA nu şi-a executat prestaţia de a acordare a despăgubirii de asigurare lui Ion Iaţco în termenele şi în condiţiile stabilite lege, încălcând drepturile lui în calitate de consumator al serviciului de asigurare pe care trebuia să-l presteze pârâtul în calitate sa de companie de asigurare.

Ion Iaţco, reprezentat de către Vasile Tarnovschi a depus cerere de concretizare a pretenţiilor, solicitând încasarea de la CIA „ASITO” SA în beneficiul lui a sumei de 9649,89 lei cu titlu de prejudiciu material, 5000 lei cu titlu de prejudiciu moral, 1556,24 lei cu titlu de dobânzi de întârziere, 3407,90 lei cu titlu de penalităţi şi sumei de 6260,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În susţinerea pretenţiilor sale indică că dobânzile de întârziere şi penalităţile sunt calculate de la 22 februarie 2010 până la 05 octombrie 2011. Cât priveşte pretenţia cu privire la încasarea cheltuielilor de judecată, indică că acestea sunt constituite din suma de 344,18 lei achitată pentru taxa de stat şi suma de 5916,67 lei achitată de către pentru acordarea asistenţei juridice conform contractului asistenţă juridică din 02 martie 2010 şi evaluării timpului de lucru utilizat de către avocat pentru acordarea asistenţei juridice, conform căreia avocatul a utilizat 10 ore la acordarea asistenţei juridice. Prin hotărârea Judecătoriei Râşcani mun.

Chişinău din 04 noiembrie 2011 a fost admisă acţiunea, încasat de la CIA „ASITO” SA în beneficiul lui Ion Iaţco cu titlu de prejudiciu material suma de 9649,89 lei, 5000 lei cu titlu de prejudiciu mora, 1556,24 lei cu titlu dobândă de întârziere, 3407,90 lei cu titlu de penalităţi şi 6260,85 lei cheltuielile de judecată, în total suma de 25874,88 lei şi încasat de la CIA „ASITO” SA în beneficiul statului taxa de stat în mărime de 433,24 lei. Prin decizia Curţii de Apel Cahul din 31 octombrie 2012 a fost admis apelul declarat de către CIA „ASITO” SA, casată hotărârea primei instanţe şi emisă o hotărâre nouă prin care a fost admisă parţial acţiunea şi încasat de la CIA „ASITO” SA în beneficiul reclamantului Ion Iaţco cu titlu de prejudiciu material a sumei în mărime de 9649 lei, taxa de stat în mărime de 300 lei şi cheltuielile de asistenţă judiciară în sumă de 5000 lei, în rest acţiunea a fost respinsă.

La 12 aprilie 2013, Ion Iaţco, reprezentat de către avocatul Vasile Tarnovschi a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea deciziei instanţei de apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe. În motivarea recursului a invocat ilegalitatea deciziei instanţei de apel în partea în care s-au respins pretenţiile cu privire la încasarea dobânzilor de întârziere, penalităţilor şi despăgubirii pentru prejudiciul moral cauzat, considerând că a fost adoptată cu încălcarea esenţială a normelor de drept material şi aprecierea arbitrară a probelor, care la rândul său au dus la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, fapt ce constituie temei de casare în temeiul art. 432 alin. (1), alin. (2) lit. c) şi alin. (4) CPC.

Menţionează că la respingerea pretenţiilor cu privire la încasarea dobânzilor de întârziere şi penalităţilor, instanţa de apel a concluzionat că reclamantul nu a putut demonstra că compania de asigurare a refuzat să-i achite suma despăgubirii stabilite în mărime de 5810 lei, iar această sumă putea fi ridicată din casa companiei de asigurare. Instanţa de apel a mai concluzionat că reclamantul a refuzat să ridice despăgubirea de asigurare stabilită, după care ulterior a solicitat încasarea dobânzii de întârziere şi penalităţilor. Consideră că concluziile instanţei de apel este bazată pe aprecierea arbitrară a probelor şi pe interpretarea eronată a normelor de drept material.

În acest sens indică că conform dispoziţiei art. 28 alin. (1) al Legii nr. 414-XVI din 22 decembrie 2006 cu privire la asigurarea obligatorie de răspunderea civilă pentru pagube produse de autovehicule, asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile în termen de 10 zile calendaristice de la data finalizării dosarului de daune şi să accepte cererea păgubitului privind modalitatea de plată a despăgubirii, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă persoana păgubită nu este de acord cu decizia asigurătorului privind cuantumul despăgubirii de asigurare, acesta plăteşte totuşi despăgubirea în cuantumul stabilit. În acest caz, persoana păgubită are dreptul să atace decizia asigurătorului în instanţă de judecată.

Afirmă că compania de asigurare nici după depunerea cererii de chemare în judecată nu a achitat suma stabilită în mărime de 5810 lei, sau cel puţin nici nu şi-a manifestat în vre-un fel sau altul intenţia de achitare a acestei sume. Dar abia după ce prima instanţă a admis acţiunea şi a dispus inclusiv încasarea dobânzilor de întârziere şi penalităţilor pentru neexecutarea în termen a obligaţiei de achitare a despăgubirii stabilite în sumă de 5810 lei, compania de asigurare a luat o altă strategie şi pentru a evita plata dobânzilor de întârziere şi penalităţilor, a invocat că de fapt nu s-a refuzat în achitarea sumei în mărime de 5810 lei, dar însuşi reclamantul a refuzat să primească această sumă, motiv care a fost preluat cu uşurinţă de către instanţa de apel.

Consideră că el a dat dovadă de diligentă şi a solicitat consistent de la compania de asigurare achitarea despăgubirii de asigurare stabilite, iar concluzia instanţei de apel că el a refuzat primirea despăgubirii nu este prin nimic probată. Ba mai mult ca atât, însuşi actele cauzei atestă că reclamantul a solicitat de nenumărate ori plata despăgubirii de asigurare în mărime de 5810 lei, iar prin scrisoarea din 10 iunie 2010 el a informat că contabilitatea companiei de asigurare refuză să-i achite suma dacă nu semnează declaraţia privind lipsa pretenţiilor pe întreaga despăgubire, argumente care au fost trecute sub tăcere de către compania de asigurare prin scrisoarea sa din 02 iulie 2010 în care se menţionează doar cu caracter de informare că suma despăgubirii este disponibilă pentru ridicare în casieria companiei.

Susţine că deşi, compania de asigurare nu a probat prin nimic că Ion Iaţco a refuzat primirea despăgubirii în mărime de 5810 lei, iar actele cauzei atestă că anume el a solicitat de nenumărate ori achitarea acestei sume, totuşi, compania de asigurare putea stinge obligaţia de achitare a despăgubirii prin mai multe modalităţi. Astfel, dacă compania de asigurare într-adevăr avea intenţia de achitare a despăgubirii, ea putea expedia reclamantului suma despăgubirii prin mandat poştal. În acelaşi sens, compania de asigurare putea solicita de la reclamant contul bancar al acestuia pentru efectuarea plăţii şi nu în ultimul rând, dacă intenţiona să achite despăgubirea fără careva condiţionări ce au fost menţionate de către reclamant în scrisoarea din 10 iunie 2010, putea să invite reclamantul pentru transmiterea sumei în casieria companiei cu menţiunea că despăgubirea se va elibera fără careva condiţionări.

Afirmă că nici până la înaintarea acţiunii şi nici pe parcursul examinării cauzei în primă instanţă, care a durat de la 14 iulie 2010 şi până la 04 noiembrie 2011, compania de asigurare nu a întreprins nici una din aceste acţiuni, urmărind doar scopul tergiversării examinării cauzei, după care, într-o manieră defectuoasă şi neprobată, a invocat în instanţa de apel că anume reclamantul a refuzat primirea despăgubirii. Indică că este dovedită punerea în întârziere a companiei de asigurare în urma solicitărilor lui privind achitarea despăgubirii stabilite şi neexecutării acestei obligaţii din partea companiei de asigurare.

În plus, nu este prin nimic probat că el a refuzat primirea despăgubirii de asigurare, or simpla menţiune în scrisoarea companiei de asigurare din 02 iulie 2010 că suma despăgubirii este disponibilă pentru ridicare, nu poate servi drept dovadă, aşa cum a indicat instanţa de apel, că reclamantul a refuzat primirea despăgubirii, cu atât mai mult că prin această scrisoare compania de asigurare a lăsat fără răspuns argumentele reclamantului invocate în scrisoarea din 10 iunie 2010 că la prezentarea lui pentru primirea sumei i s-a refuzat eliberarea sumei până când nu va semna declaraţia despre lipsa pretenţiilor la mărimea întregii despăgubiri de asigurare.

Mai mult ca atât, dacă compania de asigurare într-adevăr era de bună-credinţă în acţiunile sale şi dorea achitarea sumei în mărime de 5810 lei, prezenţa lui nici nu era necesară la compania de asigurare pentru executarea acestei obligaţii, suma despăgubirii fiind posibilă de achitat prin mandat poştal sau compania de asigurare putea solicita de la el un cont bancar pentru transferarea sumei. Invocă că concluziile instanţei de apel precum că, dobânzile de întârziere şi penalităţile nu pot fi încasate din motivul că reclamantul a refuzat să primească despăgubirea, sunt rezultatul aprecierii arbitrare a probelor şi interpretării eronate a normelor de drept material.

Totodată, având în vedere faptul că compania de asigurare nu şi-a executat obligaţia privind plata despăgubirii stabilite, prima instanţă corect a admis şi pretenţia privind încasarea despăgubirii pentru prejudiciul moral cauzat în legătură cu încălcarea dreptului de consumator al reclamantului la neexecutarea în termenul stabilit de lege de către compania de asigurare a prestaţiei de achitare a sumei despăgubirii de asigurare ce era stabilită la încheierea dosarului de daune.

Consideră că prima instanţă corect a admis pretenţia cu privire la încasarea despăgubirilor de asigurare pentru prejudiciul moral cauzat, în timp ce compania de asigurare în calitatea sa de prestator al serviciului de asigurare, nu şi-a executat în termenii şi condiţiile stabilite de lege prestaţia privind acordarea despăgubirii de asigurare, iar acest fapt este o încălcare a drepturilor consumatorului în sensul Legii privind protecţia consumatorilor, fapt ce dă dreptul reclamantului în calitatea sa de consumator al serviciului de asigurare, la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în legătură cu neexecutarea acestei obligaţii. Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul este inadmisibil din considerentele ce urmează.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Alineatele (2) şi (3) aceluiaşi articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin. (4) stabileşte că săvârşirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de către Ion Iaţco, reprezentat de către avocatul Vasile Tarnovschi nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin. (2), (3) şi (4) CPC. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanţa de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt. În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin. (2), (3) şi (4) CPC.

Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ţine să menţioneze că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de către Ion Iaţco, reprezentat de către avocatul Vasile Tarnovschi, asemenea aspecte nu se regăsesc. Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de către Ion Iaţco, reprezentat de către avocatul Vasile Tarnovschi ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune: Recursul lui Ion Iaţco, reprezentat de către avocatul Vasile Tarnovschi se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Preşedintele completului, judecătorul Ala Cobăneanu Judecătorii Tatiana Răducanu Iuliana Oprea