2ra-2338/13 — Anularea ordinului de concediere, restabilire la lucru şi încasarea salariului pentru lipsa forţată de la lucru

prima instanţă – A. Danilov dosarul nr. 2ra- 2338/13 instanţa de apel – N. Vascan, T. Pelin, M. Moraru ÎNCHEIERE 15 august 2013 mun.

Chişinău Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedintele completului, judecătorul Iulia Sîrcu Judecătorii Ion Corolevschi Tamara Chişca- Doneva examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de către Breahnă Liviu, în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Breahnă Liviu împotriva Ministerului Economiei al Republicii Moldova, intervenient accesoriu Societatea pe Acţiuni ,,Centru pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” cu privire la anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcţie, încasarea salariului mediu pentru perioada absenţei forţate de la serviciu, încasarea compensaţiei pentru prejudiciul moral, împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 14 noiembrie 2012, prin care a fost respins apelul declarat de către Breahnă Liviu şi menţinută hotărârea Judecătoriei Buiucani mun.

Chişinău din 14 februarie 2012, prin care acţiunea a fost respinsă, constată: La 18 octombrie 2010, Breahnă Liviu a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Economiei al RM, intervenientului accesoriu SA,,Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” cu privire la anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcţie, încasarea salariului mediu pentru perioada absenţei forţate de la serviciu, încasarea compensaţiei pentru prejudiciul moral.

În motivarea acţiunii Breahnă Liviu a indicat că, la data de 19 iunie 2008 a fost angajat în calitate de Director General (administrator) al SA „Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” în baza Hotărârii acţionarului unic al SA „Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” nr. 02 din 19 iunie 2008 şi contractului individual de muncă nr. 30 din 19 iunie 2008, ultimul fiind aprobat prin Decizia acţionarului unic - Ministerul Economiei şi Comerţului nr. 03 din 30 iunie 2008. Menţionează că la 02 septembrie 2010 a fost eliberat din funcţia de Director General al S.A.

„Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” prin ordinul intern al Ministerului Economiei nr. 161 din 02 septembrie 2010. Susţine că în vederea respectării căii prealabile, condiţie prevăzută de legea contenciosului administrativ, la data de 02 septembrie 2010, a expediat în adresa Ministerului Economiei o cerere prealabilă, prin care şi-a exprimat dezacordul cu ordinul menţionat. Însă prin scrisoarea nr. 11-5197 din 18 septembrie 2010, Ministerului Economiei, ca răspuns la cererea prealabilă, a insistat asupra legalităţii ordinului, considerând cererea prealabilă neîntemeiată.

Afirmă că posibilitatea concedierii administratorului unei societăţi pe acţiuni prin ordinului intern de către un organ de administraţie publică centrală nu este prevăzută de legislaţia în vigoare, iar trimiterile Ministerului la articolele 50, 59 alin. (7) ale Legii privind societăţile pe acţiuni sunt neîntemeiate, ele neprevăzând posibilitatea eliberării administratorului societăţii pe acţiuni prin emiterea ordinului intern al acţionarului. Consideră că nu a fost respectată procedura de concediere prevăzută de Codul Muncii, pretenţiile faţă de dânsul nefiind înscrise şi nici confirmate prin documente primare, prin care s-ar întemeia juridic eliberarea sa din funcţie.

Cere anularea ordinului Ministerului Economiei nr. 161 din 02 septembrie 2010 ,,Cu privire la eliberarea din funcţie de administrator a SA ,,Centrului de Productivitate şi Competitivitate din Moldova”, restabilirea sa în funcţia de Director General a Centrului şi încasarea din contul pârâtului în beneficiul său a cheltuielilor de judecată. Prin încheierea Curţii de Apel Chişinău din 01 decembrie 2010, a fost admis demersul Ministerului Economiei şi strămutată pricina după competenţă la Judecătorie Buiucani mun. Chişinău.

Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 martie 2011 a fost respins recursul declarat de către Breahnă Liviu şi menţinută încheierea Curţii de Apel Chişinău din 01 decembrie 2010. Pe parcursul dezbaterilor judiciare, Breahnă Liviu a depus cerere de concretizare a cerinţelor prin care a solicitat anularea Ordinului Ministerul Economiei nr. 161 din 02 septembrie 2010 „Cu privire la eliberarea din funcţie a administratorului SA „Centru pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova”, restabilirea sa în funcţie de administrator - Director General al SA „Centru pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova”, încasarea din contul SA „Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” a despăgubirii pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă, începând cu 02 septembrie 2010, reieşind din salariu mediu lunar de 15 300 lei şi încasarea prejudiciului moral în valoare de 140400 lei.

Menţionează, în cererea sa de concretizare a cerinţelor, că pe parcursul îndeplinirii obligaţiunilor sale de serviciul a depus maxim efort şi abnegaţie întru prosperarea întreprinderii, iar învinuirile calomnioase venite în adresa sa îi lezează reputaţia profesională şi îi cauzează suferinţe psihice enorme. Prin încheierea protocolară din 20 decembrie 2011 a fost admis demersul lui Breahnă Vitalie şi atras în proces în calitate de intervenient accesoriu SA ,, Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova”. Prin hotărârea Judecătoriei Buiucani mun. Chişinău din 14 februarie 2012, acţiunea a fost respinsă. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 14 noiembrie 2012, a fost respins apelul declarat de către Breahnă Liviu şi menţinută hotărârea primei instanţe.

La 18 aprilie 2013, Breahnă Liviu a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel şi hotărârii primei instanţe, cu emiterea unei noi hotărâri de admitere a acţiunii. În motivarea recursului a indicat dezacordul cu decizia instanţei de apel, considerînd ca fiind emisă cu încălcarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material şi procedural.

Consideră neîntemeiate concluziile primei instanţe, prin care aceasta constată netemeinicia argumentelor invocate în susţinerea poziţiei sale, precum că ordinul contestat este ilegal, deoarece în perioadă de 01septembrie 2010-28 septembrie 2011 dînsul se afla în concediu de odihnă anual, instanţa întemeindu-şi concluzia pe faptul lipsei în acest sens a unui act ce ar dovedi că în perioada declarată, lui i-a fost acordat acest concediu, cît şi lipsa unei hotărâri a Consiliului SA ,, Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” prin care s-ar accepta cererea de acordare a concediului, iar ordinul nr. 26 din 01 septembrie 2010, instanţa a respins ca suport probatoriu al argumentelor sale, deoarece este emis unipersonal şi este unul de constatare, care chipurile s-a acordat în baza acordului tacit al Consiliului Societăţii.

Susţine că la examinarea apelului instanţa de apel a mai adăugat că absenţa „nemotivată” de la serviciul se consideră şi plecarea salariatului fără permisiunea administraţiei în concediul anual. La acest capitol, consideră că instanţa a apreciat greşit probele şi a aplicat incorect lege deoarece munca Directorului General al societăţii pe acţiuni se supune unor particularităţi ce reglementare mai complexe şi aparte, fiind reglementate nu doar de Codul Muncii al RM dar şi de alte acte normative, documente de constituire ale unităţii, potrivit art. 259 şi 266 al Codului Muncii, deoarece Societate pe Acţiuni este o persoană juridică are dreptul să desfăşoare orice activităţi neinterzise de legislaţie şi faţă de acţionarii săi are obligaţii în conformitate cu Legea privind societăţile pe acţiuni nr 1134 din 02.04.1997, cu alte acte legislative şi cu statutul societăţii.

În această ordine de idei, invocă că conform Legii privind societăţile pe acţiuni art.69., alin.(1) de competenţa Organului executiv - Directorului General, ţin toate chestiunile de conducere a activităţii curente a societăţii, cu excepţia chestiunilor ce ţin de competenţa adunării generale a acţionarilor sau ale consiliului societăţii, în continuare conform alin. (2) art.35 al Statutului societăţii Conducătorul organului executiv - Director General, este în drept, în limitele atribuţiilor sale, să aprobe statele de personal, să emită ordine şi dispoziţii, sunt convins că emiterea ordinului, chiar şi unipersonal, privind ieşirea în concediul anual de muncă se încadrează perfect în limitele normelor legale menţionate.

Afirmă că în ce priveşte necesitatea emiterii unei hotărâri a Consiliului societăţii prin care s-ar accepta acordarea concediului, instanţa nu a invocat nici o normă legală care ar obliga Directorul înainte de plecare în concediul de a solicita acordul respectiv al Consiliului. Susţine că la societatea condusă de el a existat graficul concediilor pentru anul 2010, potrivit cărei s-a solicitat acordarea concediului, iar în această situaţie angajatorul nu putea să împiedice utilizarea acestui concediu, decît motivînd cu necesitatea de serviciu si doar cu acordul scris al salariatului, însă la acest compartiment, intimatul nu a prezentat nici o probă relevantă ce ar dovedi faptul refuzului de acordare a concediului şi ar argumenta necesitatea amânării concediului de odihnă plătit.

Tot odată, menţionează că, aflându-se în concediul de odihnă, se prezenta la serviciul până la emiterea ordinului de eliberare din funcţie contestat. Susţine că aflarea directorului la sediul companiei în perioada de concediu a fost dictată de necesitatea operativă de a interveni în procesele operaţionale, acest lucru nu este altceva decât o dovadă a atitudinii responsabile a persoanei directorului faţă de companie şi responsabilităţii sale funcţionale, însă circumstanţele în cauză nu au fost luate în consideraţie de instanţa de apel prin această măsură eronat administrând probele instanţa de apel a acţionat abuziv şi nu a aplicat corect legea materială.

În susţinerea poziţiei sale invocă decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 martie 2011, prin care a fost stabilit că fondator şi unic acţionar al SA „Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” este Ministerul Economiei şi Comerţului al Republicii Moldova, iar Breahnă Liviu a fost angajat în funcţia de administrator în baza contractului individual de muncă nr. 30 din 19 iunie 2008. în asemenea circumstanţe, Colegiul a reţinut că în cazul dat Ministerul Economiei si Comerţului al Republicii Moldova nu trebuie privit ca o autoritate publică, ci ca unic acţionar al societăţii pe acţiuni care potrivit pct.2.1.3. al contractului individual de muncă nr. 30 din 19 iunie 2008 desemnează administratorul societăţii şi îl eliberează din funcţie.

Susţine că concluziile instanţei ierarhic superioare nu a fost luată în consideraţie nici de către prima instanţă şi nici de instanţa de apel. Pe cînd concluzia Curţii Supreme de Justiţie vine exact în favoare argumentului expus, precum că la emiterea ordinului nu s-a luat în consideraţie forma actului juridic, instanţa după părerea sa a confundat două calităţi diferite ale autorităţii publice centrale una de angajator al salariaţilor interni şi alta de acţionar.

Ordinul respectiv nu poate fi considerat drept hotărâre a acţionarului unic deoarece nu respectă condiţii, forma, şi conţinutul de aprobare a astfel de hotărâri conform Legii privind societăţile pe acţiuni nr. 1134 din 02.â aprilie 2007, cât şi contravine prevederilor Statutul societăţii „Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” aprobat la 12 ianuarie 2010 şi înregistrat la Camera înregistrării de Stat la 23 martie 2010. Mai invocă că , drepturile acţionarilor sunt reglementate de Statut la art. 12 şi 13 şi Lege la art. 25 şi 26, însă nici unul din aceste articole nu prevede ordinile ministerului ca document cu efect juridic asupra societăţii. Aceste documente fiind hotărârile adunării acţionarilor care urmează să fie ţinute conform procedurii stabilite de lege şi stat.

Procedura de adoptare a hotărârilor acţionarilor, care nu a fost respectată, prevede convocarea adunării acţionarilor cu emiterea unei decizii. în decizie urma să fie stabilit forma de ţinere a adunării generale, ordinea de zi. Consideră că ordinul Ministerului Economiei poate fi tratat doar în calitate de indicaţie reprezentatului său privind modul de votare în cadrul şedinţei adunării acţionarilor, care urma să fie organizată şi desfăşurată conform prevederilor Legii şi Statutului şi nici de cum nu o hotărâre a adunării acţionarilor. Hotărârile acţionarilor se iau în cadrul adunării acţionarilor ca organ de conducere a societăţii pe acţiuni.

Reieşind din cele menţionate, consideră că instanţa de apel a admis eroare în aplicarea normei materiale şi a încălcat normele de drept procedural, fapt ce a dus la soluţionarea greşită a pricinii şi în afară de încălcarea dreptului fundamental la concediul plătit de odihnă l-a privat de dreptul de a-şi apără poziţia pe deplin. Or, ne pronunţarea asupra motivelor invocate în apel poate fi calificată drept denigrare de dreptate şi conform jurisprudenţei CEDO reprezintă o violare a dreptului la un proces achitabil, art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

În final, afirmă că instanţa a căzut de acord cu argumentele Ministerului Economiei precum că drept temei pentru eliberarea sa din funcţie a servit nerespectarea deciziilor Consiliului SA „Centrul pentru Productivitate şi Competitivitate din Moldova” consemnate în procesele-verbale respective, însă consideră acest argument superficial, deoarece a servit ca temei pentru respingerea acţiunii depuse, fără a avea probe pertinente ce ar demonstra vinovăţia sa în neexecutarea deciziilor Consiliului şi emiterea ulterioară a ordinului de concediere de către Ministerul Economiei. Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul este inadmisibil din considerentele ce urmează.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) CPC, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Alineatele (2) şi (3) aceluiaşi articol prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alin.(4) stabileşte că săvârşirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a pricinii sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin. (2), (3) şi (4). Completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că recursul declarat de către Breahnă Liviu nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC, or recurentul nu a invocat nici un temei care ar indica la ilegalitatea deciziei instanţei de apel. Mai mult, argumentele invocate în recurs se axează asupra fondului cauzei, constituind o reproducere a celor aduse în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel. Prin urmare, argumentele recursului nu indică la încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural de către instanţa de apel, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Or, recursul exercitat conform secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt. În acest context, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie reiterează şi faptul că procedura admisibilităţii constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin.(2), (3) şi (4) CPC.

Aici, completul Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ţine să menţioneze că conform jurisprudenţei CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situaţiei prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), pe când în recursul declarat de către Breahnă Liviu asemenea aspecte nu se regăsesc. Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de către Breahnă Liviu ca inadmisibil.

În conformitate cu art. art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, dispune: Recursul lui Breahnă Liviu se consideră inadmisibil. Decizia este irevocabilă. Preşedinte, judecătorul Iulia Sîrcu Judecătorii Ion Corolevschi Tamara Chişca-Doneva 7