A.W. v. THE UNITED KINGDOM

Comunicat la 19 februarie 2021 Publicat la 8 martie 2021 CUARTA SECȚIUNE Aplicația nr. 51861/13 A.W. împotriva Regatului Unit depusă la 19 iulie 2013 DECLARAȚIA FACTELOR Reclamantul, dna A.W. (a fost acordată anonimitatea), este un național britanic, născut în 1986 și locuiește în Sheffield. Ea este reprezentată în fața Curții de Howells Sollicitors, avocați din Sheffield. În 2003 reclamantul a fost condamnat pentru asasinare și jaf și condamnat la cinci ani de închisoare. Avea șaisprezece ani la momentul infracțiunii. În conformitate cu reabilitarea legislației infractorilor, condamnarea ei nu se va petrece niciodată. Reclamantul dorește să se alăture armatei, dar nu este în măsură să facă acest lucru pe măsură ce are o condamnare neutilizată.

Susține că a avut, de asemenea, dificultăți să găsească alte locuri de muncă din cauza condamnării neutilizate. La 8 februarie 2011, ea a emis proceduri de reexaminare judiciară care provoacă compatibilitatea legislației care reglementează reabilitarea infractorilor cu art. 8 din Convenție. Curtea Înaltă a refuzat permisiunea privind actele din 21 martie 2011. Permisiunea a fost refuzată din nou după o audiere orală din 16 iunie 2011. Judecătorul a constatat că art. 8 nu a fost implicat deoarece nu a existat nici o ingerință în drepturile reclamantului. El a mai considerat că nu există nici o perspectiva reală de succes în demonstrarea că legislația este disproporționată. Permisiunea de recurs a fost refuzată de Curtea de Apel la 14 octombrie 2011 cu privire la acte.

A fost refuzată din nou la 29 ianuarie 2013 după o audiere orală. Curtea a remarcat că reclamantul a comis o infracțiune foarte gravă și ar fi primit fără îndoială o sentință mai lungă, dar pentru faptul că avea doar 16 ani la momentul infracțiunii. Acesta nu a abordat în mod expres aplicabilitatea articolului 8 la faptele cazului reclamantului, ci a părut să decurgă pe baza articolului respectiv. Acesta a considerat că Parlamentul a avut dreptul să ia opinia că unele infracțiuni sunt atât de grave încât nu ar trebui niciodată să fie considerate ca fiind cheltuite, deoarece aceasta nu este o politică pătrată, deoarece distinge între infracțiunile care sunt foarte grave și cele care nu sunt. Curtea a concluzionat că răspunsul Parlamentului la această chestiune de politică socială nu este disproporționat.

Legea internă relevantă Legea 1974 privind reabilitarea infractorilor prevede că condamnările eligibile să fie petrecute după o perioadă de timp specifică, cunoscută sub numele de „perioada de reabilitare”. Efectul reabilitarii este că persoana este tratată în toate scopurile legale ca o persoană care nu a comis, sau care a fost acuzată, urmărită sau condamnată pentru infracțiunea în cauză. Dacă se întreabă despre condamnările anterioare, o persoană trebuie să trateze întrebarea ca fiind nu legată de condamnările pedepsite și poate să-și încadreze răspunsul în consecință. Perioada de reabilitare depinde de sentința impusă, mai degrabă de natura infracțiunii. Înainte de 10 martie 2014, legea din 1974 prevedea că condamnarea la închisoare pentru peste 30 de luni era exclusă din domeniul de aplicare al legii, cu consecință că condamnările relevante nu s-au petrecut niciodată.

Perioada de reabilitare a condamnării la închisoare cuprinsă între șase luni și treizeci de luni a fost de zece ani, sau de cinci ani în care infracțiunea a fost comisă de o persoană sub 18 ani. Perioada de reabilitare a condamnării la închisoare cu mai puțin de șase luni a fost de șapte ani, sau de trei ani în care infracțiunea a fost comisă de o persoană sub 18 ani. În urma modificărilor legislației care au intrat în vigoare la 10 martie 2014, numai condamnările de peste patruzeci și opt de luni nu se încadrează în domeniul de aplicare al Actului. Perioada de reabilitare a condamnărilor de închisoare de între treizeci și patruzeci și opt de luni este de șapte ani, sau patruzeci și două de luni în care infracția a fost comisă de o persoană sub 18 ani.

Perioada de reabilitare a condamnării la închisoare cuprinsă între șase luni și treizeci de luni este de patruzeci și două de luni, sau douăzeci și patru luni în care infracțiunea a fost comisă de o persoană sub 18 ani. Perioada de reabilitare pentru condamnare la mai puțin de șase luni este de douăzeci și patru de luni, sau opt luni în care infracția a fost comisă de o persoană sub 18 ani. Convenția Națiunilor Unite a Drepturilor Copilului („CRC”) se aplică tuturor persoanelor cu vârsta sub 18 ani, cu excepția cazului în care în dreptul național majoritatea este atinsă mai devreme.

art. 40 alineatul (1) din Convenție prevede: „Statele Părți recunosc dreptul fiecărui copil presupus, acuzat sau recunoscut că a încălcat legea penală pentru a fi tratat într-un mod întemeiat cu promovarea simțului demnității și a valorii copilului, ceea ce consolidează respectul copilului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale altor persoane și care ține seama de vârsta copilului și de dorința de a promova reintegrarea copilului și de asumarea unui rol constructiv în societate.” În observația generală nr. 10 (2007), Drepturile copiilor în justiția pentru minori , Comitetul ONU pentru drepturile copilului a subliniat că protecțiile garantate de CRC în contextul sistemului de justiție penală se aplică tuturor celor mai mici de 18 ani la momentul comisiei infracțiunii.

Comitetul reamintește statelor părți că, în conformitate cu art. 40 alineatul (1) din CRC, reintegrarea necesită să nu se ia măsuri care să împiedice participarea deplină a copilului în comunitatea sa, cum ar fi stigmatizarea, izolația socială sau publicitatea negativă a copilului. Pentru ca un copil în conflict cu legea să fie tratat într-un mod care promovează reintegrarea, toate acțiunile trebuie să sprijine copilul devenind un membru complet și constructiv al societății sale.” Comitetul a abordat în special problema dosarelor penale pentru infractori minori: „67.

Comitetul recomandă, de asemenea, ca statele părți să introducă norme care să permită înlăturarea automată din dosarele penale ale numelui copilului care a comis o infracțiune la vârsta de 18 ani sau pentru anumite infracțiuni limitate și grave, în cazul în care este posibilă înlăturarea la cererea copilului, dacă este necesar în anumite condiții (de exemplu, care nu a comis o infracțiune în termen de doi ani de la ultima condamnare)” COMPLAINTă Reclamantul se plânge în temeiul articolului 8 din Convenție că condamnarea sa anterioară pentru o infracțiune comisă atunci când are șaisprezece ani va trebui întotdeauna să fie declarată la angajatorii potențiali și că nu va fi niciodată reabilitată pe deplin.

Ea subliniază absența oricărei dispoziții de revizuire sau faptul că persoanele fizice pot face reprezentări cu privire la motivul pentru care, în cazurile lor particulare, ar trebui să fie cheltuită o condamnare. Ea susține că, în cazul ei, există motive bune pentru care condamnarea ei ar trebui cheltuită, și anume vârsta ei la momentul infracțiunii, rolul pe care l-a jucat în infracțiune, evaluarea profesională a riscului său scăzut de recidivă și progresele sale în timp ce este în detenție și pe licență. Având în vedere dispozițiile Legii 1974 privind reabilitarea infracțiunilor și, în special, vârsta reclamantului la momentul comisiei infracțiunii, a existat o încălcare a dreptului ei de a respecta viața ei privată în temeiul articolului 8 din Convenție?

Communicated on 19 February 2021 Published on 8 March 2021

FOURTH SECTION

Application no. 51861/13 A.W. against the United Kingdom lodged on 19 July 2013

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Ms A.W. (anonymity has been granted), is a British national, who was born in 1986 and lives in Sheffield. She is represented before the Court by Howells Solicitors, lawyers based in Sheffield. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. In 2003 the applicant was convicted of manslaughter and robbery and sentenced to five years’ imprisonment. She was sixteen years old at the time of the offence. Pursuant to rehabilitation of offenders legislation her conviction will never become spent. The applicant wishes to join the army but is unable to do so as she has an unspent conviction. She claims that she has also had difficulty finding other employment because of her unspent conviction.

On 8 February 2011 she issued proceedings for judicial review challenging the compatibility of the legislation governing the rehabilitation of offenders with Article 8 of the Convention. The High Court refused permission on the papers on 21 March 2011. Permission was again refused after an oral hearing on 16 June 2011. The judge found that Article 8 was not engaged as there was no interference with the applicant’s rights. He further considered that there was no real prospect of success in showing that the legislation was disproportionate. Permission to appeal was refused by the Court of Appeal on 14 October 2011 on the papers. It was again refused on 29 January 2013 following an oral hearing.

The court noted that the applicant had committed a very serious offence and would have undoubtedly received a longer sentence but for the fact that she had only been sixteen years old at the time of the offence. It did not expressly address the applicability of Article 8 to the facts of the applicant’s case but appeared to proceed on the basis that Article 8 was engaged. It considered that Parliament had been entitled to take the view that some offences were so serious that they should never be regarded as spent. This was not a blanket policy, since it distinguished between offences that were very serious and those that were not. The court concluded that Parliament’s response to this question of social policy was not disproportionate.

Relevant domestic law The Rehabilitation of Offenders Act 1974 provides for eligible convictions to become spent after a specified period of time, known as the “rehabilitation period”. The effect of rehabilitation is that the person is treated for all purposes in law as a person who has not committed, or been charged with, prosecuted for or convicted of, the offence in question. If asked about previous convictions, a person is to treat the question as not relating to spent convictions and may frame his answer accordingly. The rehabilitation period depends on the sentence imposed, rather than the nature of the offence. Prior to 10 March 2014, the 1974 Act provided that sentences of imprisonment for over thirty months were excluded from the scope of the Act, with the consequence that relevant convictions never became spent.

The rehabilitation period for sentences of imprisonment of between six months and thirty months was ten years, or five years where the offence had been committed by a person under the age of eighteen. The rehabilitation period for sentences of imprisonment of less than six months was seven years, or three years where the offence had been committed by a person under the age of eighteen. Following amendments to the legislation which entered into force on 10 March 2014, only sentences of more than forty-eight months fall outside the scope of the Act. The rehabilitation period for sentences of imprisonment of between thirty and forty-eight months is seven years, or forty-two months where the offence was committed by a person under the age of eighteen.

The rehabilitation period for sentences of imprisonment of between six months and thirty months is forty-two months, or twenty-four months where the offence was committed by a person under the age of eighteen. The rehabilitation period for sentences of imprisonment of less than six months is twenty-four months, or eighteen months where the offence was committed by a person under the age of eighteen. Relevant international law The United Nations Convention of the Rights of the Child (“CRC”) applies to everyone below the age of eighteen years, unless under national law majority is attained earlier.

Article 40(1) of the Convention provides: “States Parties recognize the right of every child alleged as, accused of, or recognized as having infringed the penal law to be treated in a manner consistent with the promotion of the child’s sense of dignity and worth, which reinforces the child’s respect for the human rights and fundamental freedoms of others and which takes into account the child’s age and the desirability of promoting the child’s reintegration and the child’s assuming a constructive role in society.” In its General Comment No. 10 (2007), Children’s Rights in Juvenile Justice , the UN Committee on the Rights of the Child underlined that the protections guaranteed by the CRC in the context of the criminal justice system applied to everyone under the age of eighteen at the time the offence was committed.

It noted: “29. The Committee reminds States parties that, pursuant to article 40 (1) of CRC, reintegration requires that no action may be taken that can hamper the child’s full participation in his/her community, such as stigmatization, social isolation, or negative publicity of the child. For a child in conflict with the law to be dealt with in a way that promotes reintegration requires that all actions should support the child becoming a full, constructive member of his/her society.” The Committee addressed specifically the issue of criminal records for juvenile offenders: “67. The Committee also recommends that the States parties introduce rules which would allow for an automatic removal from the criminal records of the name of the child who committed an offence upon reaching the age of 18, or for certain limited, serious offences where removal is possible at the request of the child, if necessary under certain conditions (e.g.

not having committed an offence within two years after the last conviction).” COMPLAINT The applicant complains under Article 8 of the Convention that her previous conviction in respect of an offence committed when she was sixteen years old will always have to be declared to prospective employers and that she will never be fully rehabilitated. She underlines the absence of any provision for review or for individuals to make representations as to why, in their particular cases, a conviction should become spent. She argues that in her case there are good reasons why her conviction should become spent, namely her age at the time of the offence, the role she played in the offence, the professional assessment of her low risk of reoffending and her progress while in detention and on licence.

QUESTION TO THE PARTIES

In light of the provisions of the Rehabilitation of Offenders Act 1974 and given, in particular, the applicant’s age at the time the offence was committed, has there been a violation of her right to respect for her private life under Article 8 of the Convention?