LIMBIDE AND NICULESCU v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;Partly inadmissible
LIMBIDE AND NICULESCU v. ROMANIA (CtEDO, 2021)
CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 8725/06 LIMBIDE Vasile și Ecaterina Viorica NICULESCU împotriva României Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care stă la 11 martie 2021 în calitate de comitet al comitetului compus din: Armen Harutyunyan, președinte, Jolien Schukking, Ana Maria Guerra Martins, judecători și Viktoriya Maradodina, grefier adjunct al secțiunii interioare; Având în vedere cererea depusă la 24 februarie 2006, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTE Reclamanții, dl Vasile Limbide și dna Ecaterina Viorica Niculescu s-au născut în 1938 și, respectiv, 1921. Primul reclamant a trăit la București. A murit în 2015 și moștenitorul său, dna. Ecaterina Limbide (văduva sa) a exprimat intenția de a continua cererea în numele său. Al doilea reclamant locuiește în Constanța. Plențele reclamanților în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind incapacitatea lor de a obține restituirea proprietăților lor naționalizate sau de a asigura compensarea acestora au fost comunicate guvernului român („Guvernul”). Primul reclamant s-a plâns, de asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la rezultatul nefavorabil al procedurii legate de proprietate care rezultă din aplicarea incorectă a dreptului intern și la evaluarea necorespunzătoare a probelor și a argumentelor părților de către instanțe. Reclamanții sunt moștenitorii E.L.. Într-o decizie finală din 26 octombrie 2005, Curtea de Apel Constanța a recunoscut că proprietatea situată în Constanța, nr. 45-45A, strada Mamaia, a fost ilegal naționalizată din E.L. în cadrul fostului regim comunist și apoi vândută terților. Curtea a constatat, de asemenea, că vânzarea a fost legală. În 2008, al doilea reclamant, dna Ecaterina Viorica Niculescu, și-a transferat drepturile referitoare la proprietatea de mai sus către M.H. care nu a informat Curtea dacă dorește să continue prezenta cerere. Nici o comunicare nu a fost primită de către Curte de la al doilea reclamant sau M.H. după această dată. La 19 august 2009, primul reclamant a desemnat M.H. ca reprezentant al său în cadrul procedurii interne privind proprietatea în cauză. La 18 noiembrie 2009, autoritățile au emis o decizie de acordare a primei reclamante și a compensației M.H. de 163.500 leu român (RON) (aproximativ 40.000 EUR în acel moment) pentru proprietatea în cauză. La 2 februarie 2010, M.H. a primit această decizie. La 20 noiembrie 2020, Guvernul a informat Curtea că beneficiarii acestei decizii nu au contactat autoritățile pentru a primi plata compensației acordate. La 22 ianuarie 2021, prima văduvă a reclamantului a confirmat aceste informații. Curtea observă că, deja în 2008, cel de-al doilea reclamant a transferat toate drepturile sale referitoare la proprietate, adică obiectul prezentei cereri, la M.H. (a se vedea punctul 4 de mai sus). Astfel, din 2008 și cu mult timp înainte ca instanța internă să abordeze problema compensației, al doilea reclamant a pierdut interesul de a urmări cererea în fața Curții. În plus, Curtea constată că M.H., noul purtător al cererii de proprietate, nu și-a manifestat dorința de a lua locul celui de-al doilea reclamant în acțiunea în fața Curții. Având în vedere cele de mai sus și în absența oricărei circumstanțe speciale privind respectarea drepturilor garantate de Convenția și de protocolele sale, Curtea, în conformitate cu articolul (a) din Convenție, consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii în măsura în care se referă la al doilea reclamant, deoarece este evident că a pierdut interesul de a continua cererea. 10. În consecință, această parte a cererii referitoare la al doilea reclamant ar trebui să fie eliminată din listă. Curtea observă, de asemenea, că, de la prima reclamantă, împreună cu M.H., au fost oferite compensații pentru bunurile imobile în cauză, chestiunea legată de reclamațiile lor de bunuri a fost rezolvată în sensul articolului 37 § (b) a Convenției și respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile sale, nu impune ca aceasta să continue examinarea cererii în temeiul articolului în amendă (a se vedea Ana Ionescu și alții c. România , nr. 19788/03 și altele 18 §§§ 15-16, 26 februarie 2019 și Mavrianopol c. România (dec.), nr. 29226/06, 15 octombrie 2020). 12. În consecință, reclamațiile formulate de primul reclamant în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 ar trebui să fie eliminate din lista. 13. În conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, primul reclamant s-a plâns, de asemenea, cu privire la presupusa nedreptate a procedurii civile care a condus la decizia finală din 26 octombrie 2005, având fost nefericită cu privire la rezultatul procedurii și la examinarea probelor și a argumentelor părților. 14. Curtea consideră că nu este necesar să se abordeze o problemă cu locus standi al doamnei. Ecaterina Limbide, văduva primului reclamant, care urmărește cererea după moartea sa, deoarece plângerea este, în orice caz, inadmisibilă. Acesta consideră că, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, această plângere nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților consemnate în Convenția sau în Protocolurile sale. 15. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 4 din Convenția. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să excludă aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la plângerile formulate de cel de-al doilea reclamant și în ceea ce privește plângerea formulată de primul reclamant în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția declară restul cererii inadmisibilă. Viktoriya Maradudina Armen Harutyunyan Președintele adjunct al grefierului interimar