Business-Investiții Pentru Toți S.A. și Lux Edem Consulting S.R.L. împotriva Republicii Moldova

DECIZIE Nr. 70038/14 BUSINESS-INVESTIȚII PENTRU TOȚI S.A. și LUX EDEM CONSULTING S.R.L. împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 25 martie 2021 ca compusă din: Branko Lubarda, președinte, Carlo Ranzoni, Pauliine Koskelo, judecători și Viktoriya Maradudina, grefier adjunct al secțiunii interioare, Având în vedere cererea depusă la 1 octombrie 2014, având în vedere declarația depusă de Guvernul în cauză care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamanții, Business-Investitii pentru Toți S.A. și Lux Edem Consulting S.R.L., sunt două companii înființate în Moldova.

Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dna I. Soțchi , avocat practicant în Chișinău. În temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, reclamațiile reclamanților au fost comunicate guvernului moldovenesc („Guvernului”). După comunicare, Guvernul a inițiat proceduri de revizuire în fața Curții Supreme de Justiție în vederea remediării situației reclamate de către solicitanți. Prin hotărârea din 31 iulie 2019, Curtea Supremă de Justiție a susținut cererea de revizuire a Guvernului și a anulat hotărârea care a servit ca bază pentru presupusa încălcare și a recunoscut încălcarea drepturilor reclamanților garantate de art. 6 § 1 din Convenție. De asemenea, Curtea Supremă a ordonat o nouă examinare a cazului.

Prin hotărârea finală ulterioară din 18 decembrie 2019, Curtea Supremă a susținut hotărârile judecătorești în favoarea reclamanților. HOTĂRÂREA Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemelor legate de plângeri în prezenta cerere. Declarația prevede că guvernul a recunoscut încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a observat, de asemenea, că, ca urmare a procedurii de revizuire inițiate de acestea, Curtea Supremă a remediat situația plângută de către solicitanți. Guvernul a oferit în continuare să plătească reclamanților, în comun, 2.700 euro (EUR) (2 mii și șapte sute de euro) pentru a acoperi prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile.

Suma ar fi convertită în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data plății, ar fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile și ar fi plătite în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni menționat mai sus, guvernul s-a angajat să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Prin urmare, Guvernul a invitat Curtea să pună în aplicare cererea din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție.

Prin scrisoarea din 20 iulie 2020, reclamanții au indicat că nu sunt satisfăcuți cu termenii declarației unilaterale. Curtea remarcă că art. 37 alineatul (1) litera (c) îi permite să tragă o situație din lista sa în cazul în care: „... din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Astfel, aceasta poate elimina cererile în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului (a se vedea, în special, Tahsin Acar c. Turcia) Hotărârea (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 77, CEDO 2003-VI).

Remarcarea admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii în partea acoperită de declarația unilaterală a Guvernului (art. 37 §§ c)). Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune ca aceasta să continue examinarea plângerii (articolul amendat) În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea poate fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (a se vedea Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se facă cererea în partea acoperită de declarația unilaterală a Guvernului din lista cazurilor în conformitate cu articolul (c) din Convenție.

Reclamanții se plângeau, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 și în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la neexecutarea a două hotărâri interne finale în favoarea lor, în conformitate cu care două societăți private au fost obligate să plătească reclamanților sume diferite de bani. Reclamanții au susținut că neexecutarea se datorează faptului că, în timpul procedurii care au dus la adoptarea acestor hotărâri, instanța internă nu a reușit să secureze unele dintre proprietățile acuzate. Curtea a examinat plângerea și consideră că, având în vedere toate materialele în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, este nefondată. Acesta remarcă că principala chestiune ridicată de către solicitanți nu este faptul că autoritățile de aplicare a aplicării sarcinilor lor, ci mai degrabă faptul că instanța nu a reținut bunurile aparținând societăților inculpate în timpul procedurii de judecată.

Chiar și presupunând că instanța internă a avut o astfel de obligație, reclamanții nu au adăugat nici o dovadă pentru a dovedi că hotărârile judecătorești de a nu selecta proprietăți sunt arbitrare la momentul material și că au adăugat suficiente dovezi relevante pentru a convinge instanțele cu privire la necesitatea de a confisca proprietatea în cauză. În consecință, această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu articolele 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; de a ataca plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la nedreptatea procedurii în fața Curții Supreme de Justiție din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § litera (c) din Convenție; declară restul cererii inadmisibile.

Președintele

SECOND SECTION

DECISION Application no. 70038/14 BUSINESS-INVESTIȚII PENTRU TOȚI S.A. and

LUX EDEM CONSULTING S.R.L.

against the Republic of Moldova The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 25 March 2021 as a Committee composed of: Branko Lubarda, President, Carlo Ranzoni, Pauliine Koskelo, judges, and Viktoriya Maradudina, Acting Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 1 October 2014, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government requesting the Court to strike the application out of the list of cases, Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

The applicants, Business-Investiții pentru Toți S.A. and Lux Edem Consulting S.R.L., are two companies incorporated in Moldova. They were represented before the Court by Ms I. Soțchi , a lawyer practising in Chișinău. The applicants’ complaints under Article 6 § 1 of the Convention, concerning the unfairness of the proceedings before the Supreme Court of Justice, were communicated to the Moldovan Government (“the Government”). After the communication, the Government initiated revision proceedings before the Supreme Court of Justice with a view to remedying the situation complained about by the applicants. By a judgment of 31 July 2019, the Supreme Court of Justice upheld the Government’s revision request and quashed the judgment which served as a basis for the alleged violation and acknowledged a breach of the applicants’ rights guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention.

The Supreme Court also ordered a fresh examination of the case. By its subsequent final judgment of 18 December 2019, the Supreme Court upheld the lower courts’ judicial decisions in the applicants’ favour. THE LAW The Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised by the complaints in the present application. The declaration provided that the Government acknowledged the breach of Article 6 § 1 of the Convention. They also noted that as a result of the revision procedure initiated by them, the Supreme Court had remedied the situation complained about by the applicants. The Government further offered to pay the applicants, jointly, 2,700 euros (EUR) (two thousand and seven hundred euros) to cover pecuniary and non ‑ pecuniary damage, as well as costs and expenses.

The amount would be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable on the date of payment, would be free of any taxes that may be applicable and would be payable within three months from the date of notification of the Court’s decision. In the event of failure to pay that amount within the above-mentioned three-month period, the Government undertook to pay simple interest on it, from the expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case. Therefore, the Government invited the Court to strike the application out of the list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.

By a letter of 20 July 2020, the applicants indicated that they were not satisfied with the terms of the unilateral declaration. The Court observes that Article 37 § 1 (c) enables it to strike a case out of its list if: “... for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”. Thus, it may strike out applications under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued (see, in particular, the Tahsin Acar v. Turkey judgment (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75 ‑ 77, ECHR 2003-VI).

Noting the admissions contained in the Government’s declaration as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application in the part covered by the unilateral declaration of the Government (Article 37 § 1 (c)). In the light of the above considerations, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the complaint (Article 37 § 1 in fine ). Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application may be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (see Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008). In view of the above, it is appropriate to strike the application in the part covered by the Government’s unilateral declaration out of the list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.

The applicants also complained under Article 6 § 1 and under Article 1 of Protocol No. 1 about the non-enforcement of two final domestic judgments in their favour, in accordance with which two private companies were obliged to pay the applicants different amounts of money. The applicants alleged that the non-enforcement was due to the fact that during the proceedings leading to the adoption of those judgments, the domestic courts had failed to sequester some of the defendants’ property. The Court has examined the complaint and considers that, in the light of all the material in its possession and in so far as the matters complained of are within its competence, it is ill-founded. It notes that the main issue raised by the applicants is not the failure of the enforcement authorities to discharge their duties but rather the failure of the courts to seize property belonging to the defendant companies during the court proceedings.

Even assuming that the domestic courts had such an obligation, the applicants did not adduce any evidence to prove that that the court decisions to not sequester property were arbitrary at the material time and that they had adduced sufficient pertinent evidence to convince the courts on the necessity to seize the property in question. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration and of the arrangements for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the complaint under Article 6 § 1 of the Convention concerning the unfairness of the proceedings before the Supreme Court of Justice out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention; Declares the remainder of the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 15 April 2021. Viktoriya Maradudina Branko Lubarda Acting Deputy Registrar President