Oprea împotriva României

Publicat pe 14 iunie 2021 SECȚIUNEA A patra Cerere nr. 54408/20 Ovidiu OPREA împotriva României introdusă la 27 noiembrie 2020 comunicată la 28 mai 2021 DE L Prin două hotărâri definitive din 2 iunie 2011 și 23 februarie 2012, Tribunalul de Primă Instanță din Reghin l-a condamnat pe reclamant, cetățean român, de la șeful de conducere pe drumurile publice fără permis de a conduce la două pedepse cu închisoarea. Întrucât reclamantul locuia în Italia, printr-o hotărâre definitivă din 23 noiembrie 2012, tribunalul din Napoli a recunoscut cele două sentințe românești de condamnare menționate mai sus și a recunoscut executarea cu privire la o pedeapsă cumulată de trei ani de închisoare. Reclamantul a executat această pedeapsă în Italia și a fost eliberat la 24 iunie 2015. La 31 ianuarie 2016, reclamantul s-a întors în România.

La frontiera românească, acesta a fost arestat de autoritățile române, care l-au pus în detenție în executarea pedepselor impuse de hotărârile definitive din 2 iunie 2011 și 23 februarie 2012 menționate anterior. Reclamantul a formulat o hotărâre la executare. În februarie 2016, Tribunalul de Primă Instanță din Arad a constatat că reclamantul și-a ispășit pedeapsa cu închisoarea în Italia și a dispus eliberarea din închisoare a lui . Reclamantul a fost eliberat la 1 martie 2016, data la care hotărârea din 25 februarie 2016 a devenit definitivă. La 25 februarie 2016, reclamantul sesizează instanțele române cu privire la o acțiune care urmărește să obțină daune-interese pentru detenția sa de la 31 ianuarie 2016 la 1 martie 2016, pe care o consideră ilegală.

Potrivit reclamantului, această ultimă hotărâre a recunoscut cel puțin în mod implicit caracterul ilegal al privării sale de libertate de la 31 ianuarie la 1 martie 2016. De asemenea, el a criticat autoritățile române pentru că au omis să își actualizeze baza de date cu privire la executarea pedepsei cu închisoarea. Printr-o hotărâre definitivă din 29 iunie 2020, tribunalul din Târgu Mureș a respins acțiunea reclamantului, pe motiv că caracterul ilegal al detenției sale nu fusese constatat în mod expres de o instanță penală, condiție impusă de art. 539 din CPP, astfel cum a fost interpretat prin deciziile de principiu nr 15/2017 și 11/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Între timp, reclamantul sesizează instanțele române cu privire la un nou litigiu la executare și cu privire la o cerere de completare a sistemului de judecată din 25 februarie 2016 pentru a se vedea în mod expres caracterul ilegal al detenției sale în perioada 31 ianuarie - 1 În martie 2016, aceste acțiuni au fost respinse de instanțele române pe motiv că nu constituiau căi eficiente în acest scop. Invocând articolele 5 alineatul (1) și 5 și 13 din convenție, reclamantul se plânge că, între 31 ianuarie și 1 martie 2016 a fost privat în mod ilegal de libertate și de faptul că nu a beneficiat la nivel intern de o cale de atac eficientă pentru a face să se constate privarea sa de libertate și pentru a obține o reparație.

Întrebările cu privire la părți Reclamantul a fost retinut în mod regulat În conformitate cu art. 5 alineatul (1) din convenție, în perioada cuprinsă între 31 ianuarie și 1 martie 2016 (a se vedea, de exemplu, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 170, CEDH 2000 IV, și Creanga c. România [GC], nr. 29226/03, § 84 și 101, 23 februarie 2012) Reclamantul a avut la dispoziție, în conformitate cu art. 5 4 din convenție, o procedură efectivă prin care putea examina legalitatea detenției sale în perioada 31 ianuarie - 1 martie 2016 (a se vedea, de exemplu, Khlaifia și alții c. Italia [GC], n 16483/12, §§ 128-130, 15 decembrie 2016) Reclamantul, astfel cum se prevede la art. 5 Õ 5 din Convenție, un drept care poate fi sancționat în instanță pentru a obține despăgubiri pentru privarea de libertate de la 31 ianuarie la 1 martie 2016; și … În cazul în care reclamantul a avut la dispoziție o cale legală care să îi permită să constate în mod expres caracterul ilegal al privării sale de libertate, astfel încât să poată invoca dreptul la despăgubiri prevăzut la art. 539 din CPP (comparat cu Adrian Dragomir c. România (dec.), n 59064/11, § 25-24, 3 iunie 2014)

Publié le 14 juin 2021

QUATRIÈME SECTION

Requête n o 54408/20 Ovidiu OPREA contre la Roumanie introduite le 27 novembre 2020 communiquée le 28 mai 2021

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne l’impossibilité alléguée par le requérant de pouvoir faire constater l’illégalité de sa privation de liberté qui a eu lieu du 31 janvier au 1 er mars 2016 et d’obtenir une réparation pour cette privation de liberté. Par deux jugements définitifs des 2 juin 2011 et 23 février 2012, le tribunal de première instance de Reghin condamna le requérant, citoyen roumain, du chef de conduite sur la voie publique sans permis de conduire à deux peines de prison. Étant donné que le requérant vivait en Italie, par un arrêt définitif du 23 novembre 2012, la cour d’appel de Naples reconnut les deux jugements roumains de condamnation mentionnés ci-dessus et ordonna l’exécution à l’égard de l’intéressé d’une peine cumulée de trois ans de prison.

Le requérant purgea cette peine en Italie. Il fut remis en liberté le 24 juin 2015. Le 31 janvier 2016, le requérant fit retour en Roumanie. À la frontière roumaine, il fut arrêté par les autorités roumaines, qui le placèrent en détention en exécution des peines infligées par les jugements définitifs des 2 juin 2011 et 23 février 2012 susmentionnés. Le requérant forma une contestation à l’exécution. Par un jugement du 25 février 2016, le tribunal de première instance d’Arad constata que le requérant avait purgé ses peines de prison en Italie et ordonna la remise en liberté de l’intéressé. Le requérant fut remis en liberté le 1 er mars 2016, date à laquelle le jugement du 25 février 2016 devint définitif.

Se fondant sur l’article 539 du code de procédure pénale (« le CPP ») et sur le jugement du 25 février 2016 susmentionné, le requérant saisit les juridictions roumaines d’une action tendant à obtenir des dommages-intérêts pour sa détention du 31 janvier au 1 er mars 2016, qu’il estimait illégale. Selon le requérant, ce dernier jugement reconnaissait au moins de manière implicite le caractère illégal de sa privation de liberté du 31 janvier au 1 er mars 2016. Il reprochait également aux autorités roumaines d’avoir omis de mettre à jours leur base des données relative à l’exécution de sa peine de prison.

Par un arrêt définitif du 29 juin 2020, la cour d’appel de Târgu Mureș rejeta l’action du requérant, au motif que le caractère illégal de sa détention n’avait pas été constaté de manière expresse par une juridiction pénale, condition requise par l’article 539 du CPP, tel qu’interprété par les décisions de principe n os 15/2017 et 11/2019 prononcées par la Haute Cour de cassation et de justice. Entretemps, le requérant saisit les juridictions roumaines d’une nouvelle contestation à l’exécution et d’une demande tendant à compléter le dispositif du jugement du 25 février 2016 afin de voir constater de manière expresse le caractère illégal de sa détention du 31 janvier au 1 er mars 2016. Ces actions furent rejetées par les juridictions roumaines au motif qu’elles ne constituaient pas de voies efficaces à cette fin.

Invoquant les articles 5 §§ 1 et 5 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce que, du 31 janvier au 1 er mars 2016, il a été privé illégalement de liberté et de ce qu’il n’a pas bénéficié au niveau interne d’une voie de recours efficace pour faire constater l’illégalité de sa privation de liberté et pour obtenir une réparation.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Le requérant a-t-il été détenu « régulièrement » et « selon les voies légales », comme l’exige l’article 5 § 1 de la Convention, pendant la période du 31 janvier au 1 er mars 2016 (voir, par exemple, Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 170, CEDH 2000 ‑ IV, et Creangă c. Roumanie [GC], n o 29226/03, §§ 84 et 101, 23 février 2012) ? 2. Le requérant avait-il à sa disposition, conformément à l’article 5 § 4 de la Convention, une procédure effective au travers de laquelle il pouvait examiner la légalité de sa détention du 31 janvier au 1 er mars 2016 (voir, par exemple, Khlaifia et autres c. Italie [GC], n o 16483/12, §§ 128-130, 15 décembre 2016) ? 3. Le requérant avait-il, comme l’exige l’article 5 § 5 de la Convention, un droit sanctionnable en justice à obtenir réparation pour sa privation de liberté du 31 janvier au 1 er mars 2016 qu’il estime contraire à l’article 5 § 1 de la Convention (voir, par exemple, Stanev c. Bulgarie [GC], n o 36760/06, § 182, CEDH 2012, et Fernandes Pedroso c. Portugal , n o 59133/11, § 133, 12 juin 2018) ? Le requérant avait-il à sa disposition une voie légale lui permettant de constater de manière expresse le caractère illégal de sa privation de liberté afin de pouvoir se prévaloir du droit à réparation prévu à l’article 539 du CPP (comparer avec Adrian Dragomir c. Roumanie (déc.), n o 59064/11, §§ 25-24, 3 juin 2014) ?