PENIU c. ROUMANIE

Secțiunea a patra Cerere nr. 13136/20 Silviu-Nicolae PENIU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 5 iulie 2022 într-un comitet compus din Yonko Grozev, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, și Crina Kaufman, adjunctă a secțiunii f.f. Având în vedere cererea n 13136/20 îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, Silviu-Nicolae Peniu, născut în 1982 și rezident în Constanța, autorizat să se reprezinte, a sesizat Curtea la 14 februarie 2020, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Având în vedere decizia de a aduce la cunoștința guvernului român (adică a reprezentantului său, O. Ezer, al Ministerului Afacerilor Externe, decizia de a aduce la cunoștința guvernului român din 31 ianuarie până în 5 februarie 2020 (art. 5 alineatul (1) din convenție) și de a declara cererea inadmisibilă pentru surplus, având în vedere observațiile părților, După ce a luat decizia în acest sens, ia decizia următoare în ceea ce privește cererea referitoare la întârzierea cu care autoritățile naționale ar fi aplicat o decizie de eliberare a reclamantului. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2020, Tribunalul de Primă Instanță din Tulcea a primit cererea comisiei competente a închisorii în care reclamantul era încarcerat și a ordonat eliberarea condiționată a acestuia. Hotărârea Tribunalului era susceptibilă de a da în judecată în termen de trei zile de la notificarea sa către părți și, prin urmare, nu era executorie (articolele 550 și 551 din Codul de procedură penală). La 5 februarie 2020, Tribunalul de Primă Instanță din Tulcea notifia autorităților penitenciare că, în aceeași zi, hotărârea pronunțată la 31 În ianuarie 2020, reclamantul a devenit definitiv și a fost eliberat la 5 februarie 2020, la o oră nespecificată. Invocând art. 5 din convenție, reclamantul susține că deținerea sa în perioada 31 ianuarie - 5 februarie 2020 era ilegală. Curtea amintește că lista excepțiilor de la dreptul la libertate prevăzută la art. 5 alineatul (1) din convenție are un caracter exhaustiv și că numai o interpretare strânsă cadru cu scopul acestei dispoziții: asigurarea faptului că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertatea sa (Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 170, CEDO 2000-IV). Prin urmare, îi revine sarcina de a examina obiecțiunile legate de întârzierile în executarea unei decizii de eliberare cu o vigilență specială. Dacă un anumit termen pentru executarea unei decizii de eliberare este adesea inevitabil, acesta trebuie redus la minimum (Gulia Manzoni c. Italia, 1 iulie 1997, § 25, Recuperarea hotărârilor și a Deciziilor 1997 IV, Gębura c. Polonia, n 63131/00, § 34, 6 martie 2007, Ogica c. România, n 24488/03, § 61, 27 mai 2010). În speță, potrivit dreptului intern aplicabil, hotărârea din 31 1 ianuarie 2020 care dispunea repunerea în libertate a reclamantului n mai era executorie atât timp cât nu era definitivă. Într-adevăr, această hotărâre era susceptibilă de a da recurs în termen de trei zile de la notificarea sa (punctul 2 litera (c) în plus, în conformitate cu normele de procedură penală în vigoare, în calculul termenului exprimat în zile, nu se ia în considerare ziua în care începe să curgă termenul și ziua în care începe să curgă (art. 269 din Codul de procedură penală), ceea ce, în cazul reclamantului, corespunde datei de 31 ianuarie și respectiv de 4 februarie 2020 și se pare că Tribunalul de Primă Instanță Tribunalul din Tulcea a notificat autorităților penitenciare că hotărârea de extindere a reclamantului a devenit definitivă la 5 februarie 2020. Curtea nu constată nicio întârziere în notificarea hotărârii pronunțate la 5 februarie 2020. februarie 2020, fie în ziua următoare expirării termenului prevăzut pentru interjectarea recursului. În plus, din cauza lipsei de informații precise privind condițiile de detenție ale reclamantului la 5 februarie 2020 și în special pe o oră la care a părăsit închisoarea, trebuie să se constate că nu a avut loc nicio întârziere în executarea deciziei de eliberare. Având în vedere circumstanțele din speță, Curtea consideră că reclamantul a fost deținut de la 31 ianuarie până la 5 februarie 2020 în temeiul unei dispoziții legale și că a fost identificată nicio întârziere în executarea deciziei de extindere (a se vedea, a révo Calmanovici c. România, n 42250/02, § 79, 1 iulie 2008) pentru o perioadă de șaisprezece ore și Ogică, Mai sus menționat, § 64 (a) pentru o perioadă de 48 de ore). În consecință, rezultă că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și apoi comunicat în scris la 1 septembrie 2022. Crina Kaufman Yonko Grozev Modululre adjunct f.f. Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

13136/20

Silviu-Nicolae PENIU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 5 juillet 2022 en un comité composé de

:

Yonko Grozev,

président,

Iulia Antoanella Motoc,

Pere Pastor Vilanova,

juges,

et de Crina Kaufman,

greffière adjointe de section f.f.

,

Vu la requête n

o

13136/20 dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Silviu-Nicolae Peniu («

le requérant

»), né en

1982 et résidant à Constanța, autorisé à se représenter lui-même, a saisi la Cour le 14 février 2020

en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la

Convention

»),

Vu la décision de porter à la connaissance du gouvernement roumain («

le

Gouvernement

»), représenté par son agente, M

me

O. Ezer, du ministère des Affaires étrangères, le grief tiré de la légalité de la détention subie par le requérant du 31 janvier au 5 février 2020 (article 5 § 1 de la Convention), et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus,

Vu les observations des parties,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

OBJET DE l’AFFAIRE

1.

La requête concerne le retard avec lequel les autorités nationales auraient appliqué une décision de remise en liberté du requérant.

2

.

Par un jugement du 31 janvier 2020, le tribunal de première instance de Tulcea fit droit à la demande de la commission compétente de la prison dans laquelle le requérant était incarcéré et ordonna la remise en liberté conditionnelle de celui-ci. Le jugement du tribunal était susceptible d’appel dans un délai de trois jours à compter de sa notification aux parties et de ce fait il n’était pas exécutoire (articles 550 et 551 du code de procédure pénale).

3.

Le 5 février 2020, le tribunal de première instance de Tulcea notifia aux autorités pénitentiaires que, le même jour, le jugement rendu le 31

janvier 2020 était devenu définitif. Le requérant fut remis en liberté le 5

février 2020 à une heure non précisée.

4.

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant soutient que sa détention du 31 janvier au 5 février 2020 était irrégulière.

APPRÉCIATION DE LA COUR

5.

La Cour rappelle que la liste des exceptions au droit à la liberté figurant à l’article 5 § 1 de la Convention revêt un caractère exhaustif et que seule une interprétation étroite cadre avec le but de cette disposition

: assurer que nul ne soit arbitrairement privé de sa liberté (

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, §

170, CEDH 2000-IV). Il lui incombe dès lors d’examiner des griefs relatifs à des retards dans l’exécution d’une décision de remise en liberté avec une vigilance particulière. Si un certain délai pour l’exécution d’une décision de remise en liberté est souvent inévitable, il faut qu’il soit réduit au minimum (

Giulia Manzoni c. Italie

, 1

er

juillet 1997, § 25,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

IV,

Gębura c. Pologne

, n

o

63131/00, §

34, 6 mars 2007,

et

Ogică c.

Roumanie

, n

o

24708/03, § 61, 27 mai 2010).

6.

En l’espèce, selon le droit interne applicable, le jugement du 31

janvier 2020 ordonnant la remise en liberté du requérant n’était pas exécutoire tant qu’il n’était pas définitif. En effet, ce jugement était susceptible d’appel dans un délai de trois jours à compter de sa notification (paragraphe 2 ci

‑

dessus). En outre, selon les règles de procédure pénale en vigueur, dans le calcul du délai exprimé en jours, ne sont pas pris en compte le jour où le délai commence à courir et le jour où il s’achève (article 269 du code de procédure pénale), ce qui, dans le cas du requérant, correspond aux 31

janvier et 4

février 2020 respectivement. Ensuite, il apparaît que le tribunal de première

instance de Tulcea a notifié aux autorités pénitentiaires que le jugement ordonnant l’élargissement du requérant était devenu définitif le 5

février 2020.

7.

La Cour ne décèle aucun retard dans la notification du jugement faite le 5

février 2020, soit le lendemain de l’expiration du délai prévu pour interjeter appel. En outre, faute de renseignements précis sur les conditions de détention du requérant le 5 février 2020 et en particulier sur l’heure à laquelle il a quitté la prison, il y a lieu de constater qu’il n’y a pas eu de retard dans l’exécution de la décision de remise en liberté.

8.

Au vu des circonstances de l’espèce, la Cour considère que le requérant a été détenu du 31 janvier au 5 février 2020 en vertu d’une disposition légale et qu’aucun retard dans l’exécution de la décision d’élargissement n’a été identifié (voir,

a contrario

,

Calmanovici c. Roumanie

, n

o

42250/02, §

79, 1

er

juillet 2008 – pour un délai de seize heures, et

Ogică,

précité, § 64 – pour un délai de quarante-huit heures). Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article

35 §§

3

a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour,

à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 1

er

septembre 2022.

Crina Kaufman

Yonko Grozev

Greffière adjointe f.f.

Président