Secțiunea a treia Cerere nr 26765/05 Constantin OPREA împotriva României introdusă la 11 iulie 2005 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, domnul Constantin Oprea, este un resortisant român născut în 1952 și rezident în Strasswalchen, Austria. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: În 1990, reclamantul a părăsit România pentru a se stabili în Austria. În 1992, a fost urmărit de autoritățile române care l-au suspectat că a participat la zboruri de combustibil în România. Prin hotărârea din 26 octombrie 1994 a Tribunalului de Primă Instanță din Ployești, el a fost condamnat prin contumație la o sentință de doi ani și zece luni de închisoare pentru furt. Condamnarea a devenit definitivă în urma respingerii, la 17 octombrie 1995, a recursului recurentului care pleda pentru nevinovăția sa și care susținea că a fost condamnat din greșeală din moment ce Reclamantul a fost arestat de autoritățile austriece la 11 decembrie 1997 și deținut până la 22 ianuarie 1998 în vederea extrădării sale în România. Autoritățile române au omis să furnizeze toate documentele necesare extrădării, iar reclamantul a fost eliberat și a rămas pe teritoriul austriac. Septembrie 2003, susținând că executarea pedepsei era prevăzută, reclamantul a solicitat, prin intermediul unui membru al familiei sale, anularea mandatului de arestare. Prin hotărârea definitivă din 24 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea pe motiv că termenul de prescripție fusese întrerupt de detenția reclamantului în Austria. O nouă cerere de anulare a mandatului a fost primită la data de 13 Octombrie 2006 de către Tribunalul de Primă Instanță din Ployești. Tribunalul a constatat că termenul de prescripție, calculat de la data eliberării sale în libertate de către autoritățile austriece, a ajuns la termen și, prin urmare, mandatul de arestare era nul. Dacă nu se introduce un recurs în termen de zece zile, această hotărâre a devenit definitivă. La 23 decembrie 2006, reclamantul, însoțit de soția sa, s-a prezentat la frontiera românească pentru a-și vizita familia. Deși a prezentat o copie a hotărârii din 13 octombrie 2006, acesta a fost arestat de poliția de frontieră din România și transferat la secția de poliție din Arad, cel mai apropiat oraș român. A doua zi, el a fost transferat în închisoarea din orașul Arad în vederea executării pedepsei pronunțate la 26 octombrie 1994. El a fost eliberat la 27 decembrie 2006. Certificatul întocmit la această dată de către conducerea închisorii menționa că eliberarea avea ca temei hotărârea din 13 octombrie 2006. La art. 504 din Codul de procedură penală (CPP) prevede că persoana care, în cursul procedurii penale împotriva sa, a suferit o restricție sau o privare de libertate ilegală are dreptul de a primi o despăgubire pentru prejudiciul suferit. Caracterul ilegal al privării de libertate trebuie să fie stabilit fie printr-o ordonanță a procurorului, fie printr-o hotărâre de relaxare sau de detenție. Procedura în despăgubire trebuie introdusă în termen de 18 luni de la pronunțarea ordonanței sau a hotărârii judiciare menționate anterior. art. 504 CPP prevede, de asemenea, că persoana care a fost privată de libertate după prescriere, la o amnistie sau depenalizarea actelor ilicite are dreptul la despăgubiri. În conformitate cu art. 121 și următoarele din Codul penal (CP), dreptul penal are două categorii de prescripție. Prima se referă la prescrierea răspunderii penale pentru fapte care constituie o infracțiune. Această cerință se aplică în absența unei urmăriri penale după un termen de trei până la cincisprezece ani de la fapte. A doua se referă la executarea pedepsei și intervine după o perioadă de trei până la douăzeci de ani de la pronunțarea pedepsei dacă aceasta din urmă nu a fost pusă în aplicare. Cursul fiecărei prescripții poate fi suspendat sau întrerupt în conformitate cu norme specifice. Prin decizia din 14 octombrie 2004, Curtea Constituțională a hotărât că art. 504 CPP este constituțional și că persoanele care doresc să fie remediate ca urmare a privării ilegale de libertate care nu intră sub incidența articolului 504 CPP sunt considerate constituționale și că persoanele care doresc să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării ilegale de libertate care nu intră sub incidența acestui articol: alte căi legale GRIFS invocând articolele 5 și 6 din convenție, reclamantul se plânge de condamnarea sa prin contumanță în 1995 și de consecințele acesteia, inclusiv arestarea sa în Austria în 1998. Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul declară că a fost plasat și ținut în detenție în perioada 23-27 decembrie 2006 în absența oricărui temei juridic. Întrebări cu privire la părți Reclamantul a fost reținut în mod regulat și în conformitate cu căile legale, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Convenție, între 23 și 27 decembrie 2006 A epuizat reclamantul căile de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din Convenție, în special, o acțiune întemeiată pe dispozițiile articolului 504 din Codul de procedură penală constituia o cale de atac eficientă în sensul acestei dispoziții pentru cauza invocată de reclamant la unghiul articolului 5 alineatul (1) din Convenție? Guvernul este invitat să furnizeze exemple de jurisprudență internă pentru a demonstra că calea de atac prevăzută la art. 504 CPP era accesibilă persoanelor private de libertate după prescrierea executării pedepsei.
Requête n
o
26765/05
Constantin OPREA
contre la Roumanie
introduite le 11 juillet 2005
Le requérant, M. Constantin Oprea, est un ressortissant roumain né en 1952 et résidant à Strasswalchen, Autriche.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1990, le requérant quitta la Roumanie pour s’installer en Autriche.
En 1992, il fut poursuivi par les autorités roumaines qui le soupçonnaient d’avoir participé à des vols de carburant en Roumanie. Par un jugement du 26
octobre 1994 du tribunal de première instance de Ploiești, il fut condamné par contumace à une peine de deux ans et dix mois de prison pour vol. La condamnation devint définitive à la suite du rejet, le 17 octobre 1995, du pourvoi du requérant qui clamait son innocence et soutenait qu’il avait été condamné par erreur dès lors qu’il n’avait jamais quitté l’Autriche depuis 1990. Un mandat d’arrêt visant le requérant fut délivré.
Le requérant fut arrêté par les autorités autrichiennes le 11 décembre 1997 et détenu jusqu’au 22 janvier 1998 en vue de son extradition vers la Roumanie. Les autorités roumaines ayant omis de fournir tous les documents nécessaires à l’extradition, le requérant fut libéré et demeura sur le territoire autrichien.
Le 1
er
septembre 2003, alléguant que l’exécution de la peine était prescrite, le requérant demanda, par l’intermédiaire d’un membre de sa famille, l’annulation du mandat d’arrêt. Par un arrêt définitif du 24
novembre 2004, la Haute Cour de cassation et de Justice rejeta la demande au motif que le délai de prescription avait été interrompu par la détention du requérant en Autriche.
Une nouvelle demande d’annulation du mandat fut accueillie le 13
octobre 2006 par le tribunal de première instance de Ploiești. Le tribunal constata que le délai de prescription, calculé à partir de la date de sa mise en liberté par les autorités autrichiennes, était arrivé à l’échéance et que, par conséquent, le mandat d’arrêt était nul. A défaut d’introduction d’un pourvoi dans les dix jours, ce jugement devint définitif.
Le 23 décembre 2006, le requérant, accompagné de son épouse, se présenta à la frontière roumaine pour rendre visite à sa famille. Bien qu’il présentât copie du jugement du 13 octobre 2006, il fut arrêté par la police des frontières roumaine et transféré au commissariat de police d’Arad, la ville roumaine la plus proche.
Le lendemain, il fut transféré dans la prison de la ville d’Arad en vue de l’exécution de la peine prononcée le 26 octobre 1994.
Il fut remis en liberté le 27 décembre 2006. Le certificat établi à cette date par la direction de la prison mentionnait que la libération avait pour fondement le jugement du 13 octobre 2006.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 504 du code de procédure pénale (CPP) prévoit que la personne qui, au cours de la procédure pénale à son encontre, a subi une restriction ou une privation de liberté illégale a le droit de se voir octroyer par l’Etat une réparation pour le dommage subi. Le caractère illégal de la privation de liberté doit être établi soit par une ordonnance du procureur soit par une décision judiciaire de relaxe ou d’acquittement. La procédure en réparation doit être introduite dans un délai de dix-huit mois après le prononcé de l’ordonnance ou de la décision judiciaire susmentionnée.
L’article 504 CPP prévoit en outre que la personne qui a été privée de liberté après la prescription, l’amnistie ou la dépénalisation des actes illicites a droit à une réparation.
Selon l’article 121 et suivants du code pénal (CP), le droit pénal connaît deux catégories de prescription.
La première concerne la prescription de la responsabilité pénale pour des faits qui constituent une infraction. Cette prescription intervient en l’absence de poursuites après un délai de trois à quinze ans après les faits.
La seconde vise l’exécution de la peine et intervient après un délai de trois à vingt ans après le prononcé de la peine si cette dernière n’a pas été mise à exécution.
Le cours de chaque prescription peut être suspendu ou interrompu selon des règles spécifiques.
Par une décision du 14 octobre 2004, la Cour constitutionnelle a jugé que l’article 504 CPP était constitutionnel et que les personnes qui souhaitaient voir réparer le préjudice subi du fait d’une privation illégale de liberté non couverte par cet article disposaient «
d’autres voies légales
» pour faire valoir leurs droits.
1.
Invoquant les articles 5 et 6 de la Convention, le requérant se plaint de sa condamnation par contumace en 1995 et des conséquences de celle-ci, parmi lesquelles son arrestation en Autriche en 1998.
2.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant allègue avoir été placé et maintenu en détention du 23 au 27 décembre 2006 en l’absence de toute base légale.
1.
Le requérant a-t-il été détenu «
régulièrement
» et «
selon les voies légales
», comme l’exige l’article 5 § 1 de la Convention, entre les 23 et 27
décembre 2006
?
2.
Le requérant a-t-il épuisé les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention
?
3.
En particulier, une action fondée sur les dispositions de l’article 504 du code de procédure pénale constituait-elle un recours effectif au sens de cette disposition pour le grief soulevé par le requérant sous l’angle de l’article
5 § 1 de la Convention
?
Le Gouvernement est invité à fournir des exemples de jurisprudence interne pour démontrer que la voie de recours prévue par l’article 504 CPP était accessible aux personnes privées de liberté après la prescription de l’exécution de la peine.