Oprescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 36039/97) îndreptată împotriva României de un cetățean elvețian, dl. Ion Oprescu („reclamantul"), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 24 aprilie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-na C. I. Tarcea, din Ministerul Justiției.

Reclamantul susținea în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, pe 31 octombrie 1996, de a recunoaște tribunalelor competența de a soluționa o acțiune de revendicare precum și de a justifica confiscarea casei sale din motiv că a emigrat, sunt contrare respectiv articolului 6 din Convenție și articolului 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție. În plus, reclamantul se plângea că această hotărâre a Curții Supreme a avut efect de a aduce atingere dreptului său la respectul bunurilor sale, după cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11.

Cererea a fost atribuită secției întâi a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită seciei a doua după restructurare (art. 52 § 1).

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind admisibilitatea și fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT I.

În 1973, reclamantul a moștenit o cotă parte, egală cu jumătate, a unui bun imobil situat la București.

În 1979, prin decizie a consilului municipal al Bucureștiului, statul a luat în posesie acest bun, fără compensație, în urma emigrării reclamantului spre Elveția. Nici motivele nici baza legală a acestei privării de proprietate nu i-au fost vreodată notificate. A. Prima acțiune de revendicare

În 1994, reclamantul a revendicat binele menționat mai sus printr-o acțiune civilă introdusă în fața tribunalului de primă instanță din București. Facea valabil că imobilul a fost confiscat potrivit dispozițiilor decretului nr. 223/1974, din cauza emigrării sale spre Elveția și că decizia administrativă de confiscare nu i-a fost niciodată comunicată.

Prin sentință din 28 iunie 1994, tribunalul de primă instanță din secțiunea 5 a Bucureștiului a aprobat cererea reclamantului și a confirmat dreptul acestuia de proprietate, ordonând statului să nu mai împiedice exercitarea acestui drept. Judecătorii au apreciat că statul nu putea să-și însușească binele în cauză în aplicarea decretului nr. 224/1974, deoarece acest text era contrar Constituției din 1965. Tribunalul a ordonat deci autorităților administrative, și anume primarului Bucureștiului și întreprinderii de stat SC Cotroceni, gestionar de locuințe de stat, să restituie binele reclamantului.

Apelul primarului Bucureștiului a fost respins de tribunalul județean din București pe 31 octombrie 1994. În absența unui recurs, sentința a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi mai atacată prin cale obișnuită de recurs.

Pe 9 martie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea proprietății imobiliare compuse din construcții și terenul aferent, cu o suprafață de 195 m². Cele două construcții se compun după cum urmează: un prim imobil (A) cu un apartament și un al doilea imobil (B) cu alt apartament.

Într-o dată neprecizată, procurorul general al României a formulat un recurs de anulare a sentinței din 28 iunie 1994 în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii au depășit competența lor prin a examina legalitatea aplicării decretului nr. 223/1974.

Prin hotărâre din 31 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul de anulare, a anulat sentința și, pe fond, a respins acțiunea de revendicare a reclamantului. A constatat că statul și-a însușit binele litigios în virtutea decretului nr. 223/1974 și a apreciat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. În consecință, tribunalul de primă instanță din București nu putea să pronunțe sentința constatând că reclamantul era adevăratul proprietar al bunului decât prin depășirea atribuțiilor puterii legislative. Curtea Supremă de Justiție a conchis că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care statul și le-a însușit în mod abuziv.

Primarul orașului București a ordonat pe 17 februarie 1997 anularea deciziei restituind reclamantului proprietatea imobiliară și întoarcerea bunului în patrimoniul statului. B. Acțiunea de restituire a bunului

Pe 13 martie 1997, reclamantul a introdus în fața tribunalului de primă instanță din secțiunea 5 a Bucureștiului o acțiune având scopul de a obține anularea deciziei administrative de confiscare a proprietății imobiliare în virtutea decretului nr. 223/1974.

Pe 11 septembrie 1998, tribunalul și-a aprobat cererea, a anulat decizia administrativă menționată și a ordonat restituirea bunului. Această sentință a devenit definitivă în absența apelului.

În același timp, pe 14 și 18 martie 1997, statul a vândut binele litigios chiriașilor.

Pe 4 mai 1999, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea imobilului reclamantului. Această decizie nu a fost executată, din cauza vânzării de către stat a celor două apartamente în 1997. C. A doua acțiune de revendicare

Pe 18 decembrie 2000, reclamantul a formulat o nouă acțiune de revendicare a proprietății imobiliare și de expulzare a ocupanților.

Prin sentință din 18 aprilie 2001, tribunalul de primă instanță din secțiunea 5 a Bucureștiului a admis parțial cererea reclamantului, recunoscând dreptul acestuia de proprietate asupra construcțiilor, și constatând că titlul de proprietate al reclamantului era preferabil celui al foștilor chiriaši care nu au acționat cu bună credință prin cumpărarea bunurilor litigioase. Tribunalul a respins cererea de restituire a terenului și de expulzare a foștilor chiriaši, estimând că aceștia aveau dreptul să continue utilizarea apartamentelor ca chiriaši.

Părțile au formulat apel. Pe 21 noiembrie 2001, tribunalul județean din București a admis parțial apelul reclamantului, a ordonat de asemenea restituirea terenului și a respins apelurile paràților.

Aceștia din urmă au formulat un recurs, care a fost respins printr-o decizie a curții de apel din București pe 21 mai 2002. II.

Dispozițiile relevante ale decretului nr. 223/1974 privind confiscarea anumitor imobile se citesc după cum urmează: Articolul I „În Republica Socialistă România, imobilele, construcțiile și terenurile nu pot fi deținute în proprietate decât de persoane fizice care au domiciliul în țară." Articolul II „Cei care au formulat cereri de plecare definitivă din țară în străinătate, trebuie să-și alieneze imobilele, înainte de data plecării. Alienarea trebuie făcută în favoarea statului (...). Imobilele aparținând persoanelor care au plecat fraudulos din țară, sau persoanelor care nu s-au întors în termenele legale, devin proprietate a statului român fără nici o compensație (...)" ÎN DREPT I.

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate ținând cont de faptul că noile fapte intervenite după 21 mai 2002 ar antrenea, pentru reclamant, pierderea calității de reclamant, în sensul articolului 34 din Convenție.

Reclamantul invită Curtea să continue examinarea cauzei. Face valabil că a fost privat de bunul său și că în prezent încă nu i-a fost restituită valoarea chiriei pentru perioada în care a suferit această privare de proprietate.

Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu sufice în principiu să îi retragă calitatea de reclamant decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au remediat încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, hotărârea Ludi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34). În cazul de față, reclamantul nu se află în prezent în aceeași situație ca pe 9 martie 1995, data punerii sale în posesie a bunului imobil în executarea sentinței din 28 iunie 1994. De fapt, deși a obținut gain de cauză într-o acțiune de revendicare imobiliară ulterioară, aceasta nu poate în nici un caz șterge complet consecințele hotărârii menționate mai sus a Curții Supreme de Justiție pentru exercitarea, de către reclamant, a dreptului său de proprietate. Mai mult, Curtea observă că grijele reclamantului nu se limitează la ingerința, prin hotărârea Curții Supreme de Justiție în dreptul său de proprietate, ci se referă de asemenea la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție de către aceeași hotărâre. Acum, nu poate în mod incontestabil se pretinde victimă din cauza anulării unei decizii judiciare definitive în favoarea sa și din constatarea că tribunalele nu erau competente pentru a examina acțiuni de revendicare, cum era aceea pe care o introdusese. Imposibilitatea sa de a introduce din nou în fața tribunalelor o asemenea acțiune a persistat, de fapt, pentru mai mulți ani (cf. mutatis mutandis, hotărârea Brumărescu c. România menționată, § 50).

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul poate în continuare să se pretindă victimă a unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34 din Convenție.

Din aceasta, excepția ridicată de Guvern trebuie respinsă. B. Privind grijele derivate din art. 2 § 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție

Potrivit reclamantului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 2 § 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție, care prevede: „Toată persoană este liberă să plece din orice țară, inclusiv din a sa."

Reclamantul se plânge de faptul că această hotărâre a justificat confiscarea proprietății sale din cauza emigrării sale spre Elveția și din acest fapt a adus atingere libertății sale de circulație.

Guvernul observă că Curtea Supremă a examinat doar problema competenței instanțelor judiciare de a soluționa acțiunile de revendicare ale bunurilor naționalizate sau confiscate de stat. El observă de asemenea că decizia administrativă de confiscare a fost luată în 1979, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru România, pe 20 iunie 1994, și că din aceasta grijele sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției.

Curtea observă mai întâi că reclamantul a plecat din România în 1977 și că confiscarea a fost decisă în 1979, înainte de ratificarea Convenției de România. În plus, hotărârea Curții Supreme de Justiție nu a soluționat fondul litigiului și nu a hotărât asupra confiscării bunurilor reclamantului. Din aceasta, această grijă trebuie respinsă ca evident neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. C. Privind alte grijele

Curtea constată că grijele privind încălcările pretinse ale articolului 6 § 1 din Convenție precum și ale articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție nu sunt evident neîntemeiate, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea constată că nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă această parte a cererei. II.

În memoriul său, reclamantul susține că refuzul Curții Supreme de Justiție, pe 31 octombrie 1996, de a recunoaște tribunalelor competența de a soluționa o acțiune de revendicare este contrar dreptului la tribunal garantat de art. 21 din Constituția română și art. 3 din codul civil român, care reglementează negarea justiției. În plus, susține că afirmația Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia reclamantul nu era proprietar al bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul de anulare, și anume absența competenței instanțelor judiciare de a soluționa fondul litigiului.

Guvernul admite că reclamantul s-a confruntat cu refuzul accesului la tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că în orice caz era justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și a principiului separării puterilor.

Curtea trebuie să determine dacă hotărârea din 31 octombrie 1996 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Ea amintește că în cauza Brumărescu menționată (§§ 61-62), a conchis asupra încălcării articolului 6 § 1, pe motiv că anularea unei hotărâri definitive este contrară principiului securității juridice. De asemenea a conchis că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor judiciare competența de a examina litigii care se referă, ca și în prezenta cauză, la o revendicare imobiliară, încalcă art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea consideră că nu există nimic în cazul de față care să permită a distinge din acest punct de vedere prezenta cauză de cauza Brumărescu. Din aceasta, Curtea consideră că prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă reglementând recursul de anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat prin decizia sa din 31 octombrie 1996 principiul securității raporturilor juridice și prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Cu toate acestea, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamantului din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Din aceasta, a fost încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte. III.

Reclamantul consideră că această hotărâre, apreciind că imobilul său aparținea statului și anulând sentința definitivă din 28 iunie 1994, a constituit o privare de proprietate, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică, și observă că doar pe 21 mai 2002 i s-a confirmat din nou dreptul său de proprietate asupra bunului în cauză.

Guvernul subliniază faptul că reclamantul ar fi putut beneficia de măsurile de reparare prevăzute de legea nr. 112 din 1995, potrivit căreia persoanele care s-au văzut private de stat, în virtutea unui titlu, de bunurile imobiliare destinate locuințelor, pot fie fi restabilite în dreptul lor de proprietate, dacă mai ocupă locuința confiscată, fie fie primească o compensație.

Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu a fost stabilit de o sentință definitivă din 28 iunie 1994 și remarcă că dreptul deci recunoscut nu era revocabil. De altfel, în urma acestei sentințe, reclamantul a putut să se bucure de bunul său în pace, ca proprietar legitim, pentru o perioadă de mai bine de doi ani. Reclamantul avea deci un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Brumărescu menționat, § 70).

Curtea observă apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat această sentință definitivă și a apreciat că proprietarul legitim al bunului era statul. Consideră că această situație este dacă nu identică, cel puțin analogă, cu cea a reclamantului din cauza Brumărescu menționată. Curtea consideră deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut efect de a o priva pe dl. Oprescu de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Brumărescu menționat, §§ 73-74). Or, nici o justificare nu a fost oferită de Guvern situației deci create. În plus, observă că reclamantul a fost privat de proprietatea bunului din 30 octombrie 1996 până pe 21 mai 2002. Curtea nu poate de asemenea ignora demersurile întreprinse de reclamant pentru a-și recupera exercitarea completă a proprietății.

În aceste condiții, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just a fost rupt și că reclamantul a suportat o povară specială și excesivă.

Din aceasta, Curtea ajunge la concluzia că a fost încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. IV.

Reclamantul cere o indemnizare corespunzătoare privării de exercitare a bunului litigios pentru perioada între 1978 și 2002 și cheltuielile de redare în stare a apartamentelor, și anume, potrivit estimării sale, 75 952 dolari americani („USD").

Guvernul susține mai întâi că acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu material ar fi injustă, deoarece reclamantul este deja proprietar al bunului. Consideră că, în orice caz, perioada în care reclamantul a fost privat de imobilul său se situează între data hotărârii Curții Supreme de Justiție și data ultimei hotărâri a curții de apel din București, și nu de la data confiscării bunului. Ținând seama de faptul că apartamentele care alcătuiesc bunul erau închiriate în perioada menționată, consideră că valoarea chiriei este cea stabilită de expertul desemnat de tribunal. Guvernul se opune acordării unei sume pentru lipsa întreținerii casei, deoarece nu are o conexitate cu încălcarea reclamată de reclamant și în absența oricărei dovezi.

Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil o prejudicație materială în relație directă cu încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 constatată din cauza privării de proprietate suferite. În consecință, suma reclamată cu titlu de prejudiciu material nu poate fi legată decât de privarea de proprietate suferite de reclamant după hotărârea Curții Supreme de Justiție.

Curtea remarcă că reclamantul nu a putut se bucure de bunul său decât în urma hotărârii din 21 mai 2002. Din aceasta, pentru privarea de proprietate suferite, judecând în echitate, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantului 2 000 euro („EUR") la acest titlu. B. Prejudiciu moral

Reclamantul cere de asemenea, fără a avansa un cifru în acest sens, să fie indemninat pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferinței incomensurabile pe care i-ar fi infligat-o Curtea Supremă de Justiție în 1996, prin a-l priva din nou de bunul său, după ce reușise în 1994 să pună capăt încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste.

Guvernul se opune acestei pretenții, estimând că nici un prejudiciu moral nu ar putea fi reținut. De altfel, Guvernul susține că ar fi contrar jurisprudenței tribunalelor române acordarea unei indemnizații pentru pierdere de folosință și de ejercitare cu titlu de prejudiciu moral.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingeri grave în drepturile reclamantului la respectul bunurilor sale, la tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 1 000 EUR ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. C. Cheltuieli și onorarii

Reclamantul cere rambursarea a 5 880 USD, din care 2 880 USD cu titlu de cheltuieli de transport pentru zece călătorii în România pentru a-și recupera bunul, și 3 000 USD de cheltuieli de ședere.

Guvernul este de acord să ramburseze cheltuielile suportate, pe baza documentelor justificative.

Curtea constată că reclamantul nu a justificat aceste cheltuieli. În consecință, Curtea decide să nu acorde nici o sumă la acest titlu. D. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază drept potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară admisibile grijele derivate din art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție și inadmisibil restul cererei; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil; 3. Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal; 4. Declară că a fost o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 2 000 EUR (doi mii de euro) pentru prejudiciu material; b) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 1 000 EUR (o mie de euro) pentru prejudiciu moral; c) că aceste sume trebuie convertite în moneda națională a Statului pârât la curs aplicabil la data soluționării; 6. Declară că de la expirarea termenului menționat și până la versare, sumele indicate sub 5 a) și b) vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 ianuarie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte Încheierii prezente se atașează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei concordante a D-nei Mularoni.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 36039/97) dirigée contre la Roumanie par un ressortissant suisse, M. Ion Oprescu (« le requérant »), qui avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 24 avril 1997, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me C. I. Tarcea, du ministère de la Justice.

Le requérant alléguait en particulier que le refus de la Cour suprême de justice, le 31 octobre 1996, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication ainsi que de justifier la confiscation de sa maison par le fait d’avoir émigré, sont contraires respectivement à l’article 6 de la Convention et à l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention. En outre, le requérant se plaignait que cet arrêt de la Cour suprême avait eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1973, le requérant hérita d’une quote-part, égale à la moitié, d’un bien immeuble sis à Bucarest.

En 1979, par décision du conseil municipal de Bucarest, l’État prit possession de ce bien, sans indemnité, à la suite de l’émigration du requérant vers la Suisse. Ni les motifs ni la base légale de cette privation de propriété ne lui furent jamais notifiés. A. La première action en revendication

En 1994, le requérant revendiqua le bien susmentionné par une action civile introduite devant le tribunal de première instance de Bucarest. Il faisait valoir que l’immeuble avait été confisqué selon les dispositions du décret n o 223/1974, en raison de son émigration vers la Suisse et que la décision administrative de confiscation ne lui avait jamais été communiquée.

Par jugement du 28 juin 1994, le tribunal de première instance du 5 ème arrondissement de Bucarest fit droit à la demande du requérant et confirma son droit de propriété, en ordonnant à l’État de ne plus entraver la jouissance de ce droit. Les juges estimèrent que l’État n’avait pas pu s’approprier le bien en question en application du décret n o 224/1974, car ce texte était contraire à la Constitution de 1965. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir la mairie de Bucarest et l’entreprise d’État SC Cotroceni, gérante de logements d’État, de restituer le bien au requérant.

L’appel de la mairie de Bucarest fut rejeté par le tribunal départemental de Bucarest le 31 octobre 1994. En l’absence de recours, le jugement devint définitif et irrévocable, ne pouvant plus être attaqué par la voie du recours ordinaire.

Le 9 mars 1995, le maire de la ville de Bucarest ordonna la restitution du bien immobilier composé de constructions et du terrain y afférent, d’une surface de 195 m². Les deux constructions se composent comme suit : un premier bâtiment (A) avec un appartement et un deuxième bâtiment (B) avec un autre appartement.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation du jugement du 28 juin 1994 devant la Cour suprême de justice, au motif que les juges avaient outrepassé leurs compétences en examinant la légalité de l’application du décret n o 223/1974.

Par arrêt du 31 octobre 1996, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation, cassa le jugement et, sur le fond, rejeta l’action en revendication du requérant. Elle constata que l’État s’était approprié le bien litigieux en vertu du décret n o 223/1974 et jugea que l’application de ce décret ne pouvait pas être contrôlée par les juridictions. Par conséquent, le tribunal de première instance de Bucarest n’avait pu rendre son jugement constatant que le requérant était le véritable propriétaire du bien qu’en empiétant sur les attributions du pouvoir législatif. La Cour suprême de justice conclut que, de toute manière, de nouvelles lois devraient prévoir des mesures de réparation pour les biens que l’État s’était approprié abusivement.

Le maire de la ville de Bucarest ordonna le 17 février 1997 l’annulation de la décision restituant au requérant le bien immobilier et le retour du bien dans le patrimoine de l’État. B. L’action en restitution du bien

Le 13 mars 1997, le requérant introduisit devant le tribunal de première instance du 5 ème arrondissement de Bucarest une action visant à obtenir l’annulation de la décision administrative de confiscation du bien immobilier en vertu du décret n o 223/1974.

Le 11 septembre 1998, le tribunal accueillit sa demande, annula ladite décision administrative et ordonna la restitution du bien. Ce jugement devint définitif en absence d’appel.

Entre-temps, les 14 et 18 mars 1997, l’État avait vendu le bien litigieux aux locataires.

Le 4 mai 1999, le maire de Bucarest ordonna la restitution de l’immeuble au requérant. Cette décision ne fut pas exécutée, en raison de la vente par l’Etat des deux appartements en 1997. C. La deuxième action en revendication

Le 18 décembre 2000, le requérant fit une nouvelle action en revendication du bien immobilier et en expulsion des occupants.

Par jugement du 18 avril 2001, le tribunal de première instance du 5 ème arrondissement fit partiellement droit à la demande du requérant, en reconnaissant son droit de propriété sur les constructions, et en constatant que le titre de propriété du requérant était préférable à celui des anciens locataires qui n’avaient pas agi de bonne foi en achetant les biens litigieux. Le tribunal rejeta la demande en restitution du terrain et en expulsion des anciens locataires, estimant que ceux-ci étaient en droit de continuer d’utiliser les appartements en tant que locataires.

Les parties interjetèrent appel. Le 21 novembre 2001, le tribunal départemental de Bucarest accueillit en partie l’appel du requérant, ordonna également la restitution du terrain et rejeta les appels des défendeurs.

Ces derniers firent un recours, qui fut rejeté par une décision de la cour d’appel de Bucarest le 21 mai 2002. II.

Les dispositions pertinentes du décret n o 223/1974 concernant la confiscation des certains immeubles se lisent ainsi : Article I « Dans la République Socialiste de Roumanie, les immeubles, constructions et terrains ne peuvent être détenus en propriété que par les personnes physiques qui ont leur domicile dans le pays. » Article II « Ceux qui ont fait des demandes de départ définitif du pays vers l’étranger, doivent aliéner leurs immeubles, avant la date du départ. L’aliénation doit être faite en faveur de l’État (...). Les immeubles appartenant aux personnes qui ont quitté frauduleusement le pays, ou aux personnes qui ne sont pas rentrées dans les délais légaux, deviennent propriété de l’État roumain sans aucun dédommagement (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tenant à ce que les faits nouveaux intervenus après le 21 mai 2002 entraîneraient, pour le requérant, la perte de la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention.

Le requérant invite la Cour à poursuivre l’examen de l’affaire. Il fait valoir qu’il a été privé de son bien et qu’à l’heure actuelle, il ne s’est toujours pas vu restituer la valeur du loyer pour la période pendant laquelle il a subi cette privation de propriété.

La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, entre autres, l’arrêt Ludi c. Suisse du 15 juin 1992, série A n o 238, p. 18, § 34). En l’espèce, le requérant ne se trouve pas, à l’heure actuelle, dans la même situation qu’au 9 mars 1995, date de sa mise en possession du bien immobilier en exécution du jugement du 28 juin 1994. En effet, bien qu’il ait eu gain de cause dans une action en revendication immobilière ultérieure, cela ne saurait en aucun cas effacer entièrement les conséquences de l’arrêt précité de la Cour suprême de justice pour la jouissance, par le requérant, de son droit de propriété. De surcroît, la Cour observe que les griefs du requérant ne se limitent pas à l’ingérence, par l’arrêt de la Cour suprême de justice dans son droit de propriété, mais concernent également la violation de l’article 6 § 1 de la Convention par ce même arrêt. Or il peut incontestablement se prétendre victime du fait de l’annulation d’une décision judiciaire définitive en sa faveur et du constat que les tribunaux n’étaient pas compétents pour examiner des actions en revendication, telles que celle qu’il avait introduite. Son impossibilité de porter à nouveau devant les tribunaux une telle action a persisté, en effet, pendant plusieurs années (cf. mutatis mutandis , arrêt Brumărescu c. Roumanie précité, § 50).

Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant peut toujours se prétendre victime d’une violation de la Convention au sens de l’article 34 de la Convention.

Partant, il y a lieu de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement. B. Sur le grief tiré de l’article 2 § 2 du Protocole n o 4 à la Convention

D’après le requérant, l’arrêt de la Cour suprême de justice a violé l’article 2 § 2 du Protocole n o 4 à Convention, qui dispose : « Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien. »

Le requérant se plaint du fait que cet arrêt a justifié la confiscation de sa propriété en raison de son émigration vers la Suisse et de ce fait a porté atteinte à sa liberté de circulation.

Le Gouvernement fait observer que la Cour suprême n’a examiné que la question de la compétence des juridictions judiciaires pour trancher les actions en revendication des biens nationalisés ou confisqués par l’État. Il note également que la décision administrative de confiscation a été prise en 1979, bien avant l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie, le 20 juin 1994, et que de ce fait le grief est incompatible ratione temporis avec les dispositions de la Convention.

La Cour observe en premier lieu que le requérant a quitté la Roumanie en 1977 et que la confiscation a été décidée en 1979, avant la ratification de la Convention par la Roumanie. En outre, l’arrêt de la Cour suprême de justice n’a pas tranché le fond du litige et n’a pas statué la confiscation des biens du requérant. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur les autres griefs

La Cour constate que les griefs concernant les violations alléguées de l’article 6 § 1 de la Convention ainsi que de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ne sont pas manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de déclarer cette partie de la requête recevable. II.

Dans son mémoire, le requérant fait valoir que le refus de la Cour suprême de justice, le 31 octobre 1996, de reconnaître aux tribunaux la compétence pour trancher une action en revendication est contraire au droit à un tribunal garanti par l’article 21 de la Constitution roumaine et à l’article 3 du code civil roumain, qui régit le déni de justice. En outre, il fait valoir que l’affirmation de la Cour suprême de justice, selon laquelle le requérant n’était pas propriétaire du bien en litige, est en contradiction avec le motif invoqué par cette cour pour accueillir le recours en annulation, à savoir l’absence de compétence des juridictions pour trancher le fond du litige.

Le Gouvernement admet que le requérant s’est vu opposer un refus d’accès à un tribunal, mais estime que ce refus a été temporaire et que de toute manière il était justifié pour assurer le respect des normes de procédure et le principe de la séparation des pouvoirs.

La Cour doit rechercher si l’arrêt du 31 octobre 1996 a enfreint l’article 6 § 1 de la Convention.

Elle rappelle que dans l’affaire Brumărescu précitée (§§ 61-62), elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1, au motif que l’annulation d’un arrêt définitif est contraire au principe de la sécurité juridique. Elle a également conclu que le refus de la Cour suprême de justice de reconnaître aux tribunaux la compétence pour examiner des litiges portant, comme dans la présente affaire, sur une revendication immobilière, enfreignait l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour considère que rien en l’espèce ne permet de distinguer de ce point de vue la présente affaire de l’affaire Brumărescu . Dès lors, la Cour considère qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, la Cour suprême de justice a méconnu par sa décision du 31 octobre 1996 le principe de la sécurité des rapports juridiques et par-là, le droit du requérant à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

De surcroît, l’exclusion par la Cour suprême de justice de l’action en revendication du requérant de la compétence des tribunaux est en soi contraire au droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ces deux points. III.

Le requérant estime que cet arrêt, jugeant que son immeuble appartenait à l’État et annulant le jugement définitif du 28 juin 1994, a constitué une privation de propriété, privation qui ne poursuivait pas un but d’utilité publique, et fait observer que ce n’est que le 21 mai 2002 qu’il s’est vu à nouveau confirmer son droit de propriété sur le bien en cause.

Le Gouvernement souligne le fait que le requérant aurait pu bénéficier des mesures de réparation prévues par la loi n o 112 de 1995, selon lesquelles les personnes qui se sont vu priver par l’État, en vertu d’un titre, de leurs biens immeubles à usage d’habitation, peuvent soit être rétablies dans leur droit de propriété, si elles occupent toujours le logement confisqué, soit se voir octroyer une indemnité.

La Cour rappelle que le droit de propriété du requérant sur le bien en litige avait été établi par un jugement définitif du 28 juin 1994 et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. D’ailleurs, à la suite de ce jugement, le requérant a pu jouir de son bien en toute tranquillité, en tant que propriétaire légitime, pendant une période de plus de deux ans. Le requérant avait donc un bien, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu précité, § 70).

La Cour relève ensuite que l’arrêt de la Cour suprême de justice a annulé ce jugement définitif et a jugé que le propriétaire légitime du bien était l’État. Elle considère que cette situation est sinon identique, du moins analogue, à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l’arrêt de la Cour suprême de justice a eu pour effet de priver M. Oprescu de son bien, au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu précité, §§ 73 ‑ 74). Or, aucune justification n’a été fournie par le Gouvernement à la situation ainsi créée. En outre, elle relève que le requérant s’est trouvé privé de la propriété du bien du 30 octobre 1996 au 21 mai 2002. La Cour ne saurait non plus ignorer les démarches entreprises par le requérant pour recouvrer la jouissance entière de sa propriété.

Dans ces conditions, à supposer même que l’on puisse démontrer que la privation de propriété ait servi une cause d’intérêt public, la Cour estime que le juste équilibre a été rompu et que le requérant a supporté une charge spéciale et exorbitante.

Dès lors, la Cour arrive à la conclusion qu’il y a violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. IV.

Le requérant sollicite une indemnisation correspondant à la privation de jouissance du bien litigieux pour la période entre 1978 et 2002 et les frais de remise en état des appartements, à savoir, selon son estimation, 75 952 dollars américains (« USD »).

Le Gouvernement soutient en premier lieu que l’octroi d’une somme au titre du dommage matériel serait injuste, puisque le requérant est déjà propriétaire du bien. Il estime que, de toute manière, la période pendant laquelle le requérant a été privé de son immeuble se situe entre la date de l’arrêt de la Cour suprême de justice et celle du dernier arrêt de la cour d’appel de Bucarest, et non à partir de la date de confiscation du bien. Compte tenu du fait que les appartements composant le bien étaient loués pendant ladite période, il considère que la valeur du bail est celle établie par l’expert désigné par le tribunal. Le Gouvernement s’oppose à l’octroi d’une somme pour le manque d’entretien de la maison, car n’ayant pas de connexité avec la violation alléguée par le requérant et en absence de toute preuve.

La Cour estime que le requérant a incontestablement subi un préjudice matériel en relation directe avec la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 constatée en raison de la privation de la propriété subie. Par conséquent, la somme réclamée au titre de préjudice matériel ne peut être liée qu’à la privation de propriété subie par le requérant après l’arrêt de la Cour suprême de justice.

La Cour note que le requérant n’a pu jouir de son bien qu’à la suite de l’arrêt du 21 mai 2002. Dès lors, pour la privation de propriété subie, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour estime qu’il y a lieu d’allouer au requérant 2 000 euros (« EUR ») à ce titre. B. Dommage moral

Le requérant demande aussi, sans avancer de chiffre à cet égard, à être indemnisé pour le préjudice moral subi du fait de la souffrance incommensurable que lui aurait infligée la Cour suprême de justice en 1996, en le privant de son bien une deuxième fois, après qu’il eut réussi, en 1994, à mettre un terme à la violation de son droit par les autorités communistes.

Le Gouvernement s’élève contre cette prétention, en estimant qu’aucun préjudice moral ne saurait être retenu. De surcroît, le Gouvernement soutient qu’il serait contraire à la jurisprudence des tribunaux roumains d’accorder une indemnité pour perte d’usage et de jouissance au titre du dommage moral.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des ingérences graves dans les droits du requérant au respect de son bien, à un tribunal et à un procès équitable, pour lesquelles la somme de 1 000 EUR représenterait une réparation équitable du préjudice moral subi. C. Frais et dépens

Le requérant sollicite le remboursement de 5 880 USD, dont 2 880 USD à titre de frais de transport pour dix voyages en Roumanie afin de récupérer son bien, et 3 000 USD de frais de séjour.

Le Gouvernement est d’accord pour rembourser les frais encourus, sur présentation des pièces justificatives.

La Cour constate que le requérant n’a pas justifié ces frais. En conséquence, la Cour décide de n’allouer aucune somme à ce titre. D. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare recevables les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention et irrecevable le surplus de la requête ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de l’absence d’un procès équitable ; 3 Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du refus du droit d’accès à un tribunal ; 4 Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage matériel ; b) que l ’ État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral ; c) que ces sommes sont à convertir en monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 6. Dit qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, les montants indiqués sous 5 a) et b) seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 janvier 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion concordante de M me Mularoni.