AFFAIRE OPRESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exception préliminaire rejetée (victime);P4-2-2 irrecevable;Violation de l'art. 6-1 du fait de l'absence d'un procès équitable;Violation de l'art. 6-1 en raison du refus du droit d'accés à un tribunal;Violation de P1-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens - demande rejetée
AFFAIRE OPRESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)
SECȚIA A DOUA
CAUZA OPRESCU c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 36039/97)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 ianuarie 2003
DEFINITIVĂ
14/04/2003
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi corecții de formă.
În cauza Oprescu c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), având în componență:
D-nii J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, D-na A. Mularoni, judecători, și dl. T.L. Early, grefier adjunct al secției,
După deliberarea în camera de consiliu pe 17 decembrie 2002,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 36039/97) îndreptată împotriva României de un cetățean elvețian, dl. Ion Oprescu („reclamantul"), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 24 aprilie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").
Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-na C. I. Tarcea, din Ministerul Justiției.
Reclamantul susținea în special că refuzul Curții Supreme de Justiție, pe 31 octombrie 1996, de a recunoaște tribunalelor competența de a soluționa o acțiune de revendicare precum și de a justifica confiscarea casei sale din motiv că a emigrat, sunt contrare respectiv articolului 6 din Convenție și articolului 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție. În plus, reclamantul se plângea că această hotărâre a Curții Supreme a avut efect de a aduce atingere dreptului său la respectul bunurilor sale, după cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11.
Cererea a fost atribuită secției întâi a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament).
Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită seciei a doua după restructurare (art. 52 § 1).
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind admisibilitatea și fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1930 și locuiește la Sion, Elveția.
În 1973, reclamantul a moștenit o cotă parte, egală cu jumătate, a unui bun imobil situat la București.
În 1979, prin decizie a consilului municipal al Bucureștiului, statul a luat în posesie acest bun, fără compensație, în urma emigrării reclamantului spre Elveția. Nici motivele nici baza legală a acestei privării de proprietate nu i-au fost vreodată notificate.
A.
Prima acțiune de revendicare
În 1994, reclamantul a revendicat binele menționat mai sus printr-o acțiune civilă introdusă în fața tribunalului de primă instanță din București. Facea valabil că imobilul a fost confiscat potrivit dispozițiilor decretului nr. 223/1974, din cauza emigrării sale spre Elveția și că decizia administrativă de confiscare nu i-a fost niciodată comunicată.
Prin sentință din 28 iunie 1994, tribunalul de primă instanță din secțiunea 5 a Bucureștiului a aprobat cererea reclamantului și a confirmat dreptul acestuia de proprietate, ordonând statului să nu mai împiedice exercitarea acestui drept. Judecătorii au apreciat că statul nu putea să-și însușească binele în cauză în aplicarea decretului nr. 224/1974, deoarece acest text era contrar Constituției din 1965. Tribunalul a ordonat deci autorităților administrative, și anume primarului Bucureștiului și întreprinderii de stat SC Cotroceni, gestionar de locuințe de stat, să restituie binele reclamantului.
Apelul primarului Bucureștiului a fost respins de tribunalul județean din București pe 31 octombrie 1994. În absența unui recurs, sentința a devenit definitivă și irevocabilă, neputând fi mai atacată prin cale obișnuită de recurs.
Pe 9 martie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea proprietății imobiliare compuse din construcții și terenul aferent, cu o suprafață de 195 m². Cele două construcții se compun după cum urmează: un prim imobil (A) cu un apartament și un al doilea imobil (B) cu alt apartament.
Într-o dată neprecizată, procurorul general al României a formulat un recurs de anulare a sentinței din 28 iunie 1994 în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii au depășit competența lor prin a examina legalitatea aplicării decretului nr. 223/1974.
Prin hotărâre din 31 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul de anulare, a anulat sentința și, pe fond, a respins acțiunea de revendicare a reclamantului. A constatat că statul și-a însușit binele litigios în virtutea decretului nr. 223/1974 și a apreciat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțele judiciare. În consecință, tribunalul de primă instanță din București nu putea să pronunțe sentința constatând că reclamantul era adevăratul proprietar al bunului decât prin depășirea atribuțiilor puterii legislative. Curtea Supremă de Justiție a conchis că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri de reparare pentru bunurile pe care statul și le-a însușit în mod abuziv.
Primarul orașului București a ordonat pe 17 februarie 1997 anularea deciziei restituind reclamantului proprietatea imobiliară și întoarcerea bunului în patrimoniul statului.
B.
Acțiunea de restituire a bunului
Pe 13 martie 1997, reclamantul a introdus în fața tribunalului de primă instanță din secțiunea 5 a Bucureștiului o acțiune având scopul de a obține anularea deciziei administrative de confiscare a proprietății imobiliare în virtutea decretului nr. 223/1974.
Pe 11 septembrie 1998, tribunalul și-a aprobat cererea, a anulat decizia administrativă menționată și a ordonat restituirea bunului. Această sentință a devenit definitivă în absența apelului.
În același timp, pe 14 și 18 martie 1997, statul a vândut binele litigios chiriașilor.
Pe 4 mai 1999, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea imobilului reclamantului. Această decizie nu a fost executată, din cauza vânzării de către stat a celor două apartamente în 1997.
C.
A doua acțiune de revendicare
Pe 18 decembrie 2000, reclamantul a formulat o nouă acțiune de revendicare a proprietății imobiliare și de expulzare a ocupanților.
Prin sentință din 18 aprilie 2001, tribunalul de primă instanță din secțiunea 5 a Bucureștiului a admis parțial cererea reclamantului, recunoscând dreptul acestuia de proprietate asupra construcțiilor, și constatând că titlul de proprietate al reclamantului era preferabil celui al foștilor chiriaši care nu au acționat cu bună credință prin cumpărarea bunurilor litigioase. Tribunalul a respins cererea de restituire a terenului și de expulzare a foștilor chiriaši, estimând că aceștia aveau dreptul să continue utilizarea apartamentelor ca chiriaši.
Părțile au formulat apel. Pe 21 noiembrie 2001, tribunalul județean din București a admis parțial apelul reclamantului, a ordonat de asemenea restituirea terenului și a respins apelurile paràților.
Aceștia din urmă au formulat un recurs, care a fost respins printr-o decizie a curții de apel din București pe 21 mai 2002.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNA RELEVANTE
Textele și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. România ([MC], nr. 28342/95, §§ 31-44, CEDO 1999-VII).
Dispozițiile relevante ale decretului nr. 223/1974 privind confiscarea anumitor imobile se citesc după cum urmează:
Articolul I
„În Republica Socialistă România, imobilele, construcțiile și terenurile nu pot fi deținute în proprietate decât de persoane fizice care au domiciliul în țară."
Articolul II
„Cei care au formulat cereri de plecare definitivă din țară în străinătate, trebuie să-și alieneze imobilele, înainte de data plecării. Alienarea trebuie făcută în favoarea statului (...). Imobilele aparținând persoanelor care au plecat fraudulos din țară, sau persoanelor care nu s-au întors în termenele legale, devin proprietate a statului român fără nici o compensație (...)"
ÎN DREPT
I.
PRIVIND ADMISIBILITATEA
A.
Privind calitatea de „reclamant" al reclamantului
Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate ținând cont de faptul că noile fapte intervenite după 21 mai 2002 ar antrenea, pentru reclamant, pierderea calității de reclamant, în sensul articolului 34 din Convenție.
Reclamantul invită Curtea să continue examinarea cauzei. Face valabil că a fost privat de bunul său și că în prezent încă nu i-a fost restituită valoarea chiriei pentru perioada în care a suferit această privare de proprietate.
Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu sufice în principiu să îi retragă calitatea de reclamant decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au remediat încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, hotărârea Ludi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34). În cazul de față, reclamantul nu se află în prezent în aceeași situație ca pe 9 martie 1995, data punerii sale în posesie a bunului imobil în executarea sentinței din 28 iunie 1994. De fapt, deși a obținut gain de cauză într-o acțiune de revendicare imobiliară ulterioară, aceasta nu poate în nici un caz șterge complet consecințele hotărârii menționate mai sus a Curții Supreme de Justiție pentru exercitarea, de către reclamant, a dreptului său de proprietate. Mai mult, Curtea observă că grijele reclamantului nu se limitează la ingerința, prin hotărârea Curții Supreme de Justiție în dreptul său de proprietate, ci se referă de asemenea la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție de către aceeași hotărâre. Acum, nu poate în mod incontestabil se pretinde victimă din cauza anulării unei decizii judiciare definitive în favoarea sa și din constatarea că tribunalele nu erau competente pentru a examina acțiuni de revendicare, cum era aceea pe care o introdusese. Imposibilitatea sa de a introduce din nou în fața tribunalelor o asemenea acțiune a persistat, de fapt, pentru mai mulți ani (cf. mutatis mutandis, hotărârea Brumărescu c. România menționată, § 50).
În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul poate în continuare să se pretindă victimă a unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34 din Convenție.
Din aceasta, excepția ridicată de Guvern trebuie respinsă.
B.
Privind grijele derivate din art. 2 § 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție
Potrivit reclamantului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 2 § 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție, care prevede:
„Toată persoană este liberă să plece din orice țară, inclusiv din a sa."
Reclamantul se plânge de faptul că această hotărâre a justificat confiscarea proprietății sale din cauza emigrării sale spre Elveția și din acest fapt a adus atingere libertății sale de circulație.
Guvernul observă că Curtea Supremă a examinat doar problema competenței instanțelor judiciare de a soluționa acțiunile de revendicare ale bunurilor naționalizate sau confiscate de stat. El observă de asemenea că decizia administrativă de confiscare a fost luată în 1979, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru România, pe 20 iunie 1994, și că din aceasta grijele sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției.
Curtea observă mai întâi că reclamantul a plecat din România în 1977 și că confiscarea a fost decisă în 1979, înainte de ratificarea Convenției de România. În plus, hotărârea Curții Supreme de Justiție nu a soluționat fondul litigiului și nu a hotărât asupra confiscării bunurilor reclamantului. Din aceasta, această grijă trebuie respinsă ca evident neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
C.
Privind alte grijele
Curtea constată că grijele privind încălcările pretinse ale articolului 6 § 1 din Convenție precum și ale articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție nu sunt evident neîntemeiate, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea constată că nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă această parte a cererei.
II.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Potrivit reclamantului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care prevede:
„Toată persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
În memoriul său, reclamantul susține că refuzul Curții Supreme de Justiție, pe 31 octombrie 1996, de a recunoaște tribunalelor competența de a soluționa o acțiune de revendicare este contrar dreptului la tribunal garantat de art. 21 din Constituția română și art. 3 din codul civil român, care reglementează negarea justiției. În plus, susține că afirmația Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia reclamantul nu era proprietar al bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul de anulare, și anume absența competenței instanțelor judiciare de a soluționa fondul litigiului.
Guvernul admite că reclamantul s-a confruntat cu refuzul accesului la tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar și că în orice caz era justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și a principiului separării puterilor.
Curtea trebuie să determine dacă hotărârea din 31 octombrie 1996 a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
Ea amintește că în cauza Brumărescu menționată (§§ 61-62), a conchis asupra încălcării articolului 6 § 1, pe motiv că anularea unei hotărâri definitive este contrară principiului securității juridice. De asemenea a conchis că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor judiciare competența de a examina litigii care se referă, ca și în prezenta cauză, la o revendicare imobiliară, încalcă art. 6 § 1 din Convenție.
Curtea consideră că nu există nimic în cazul de față care să permită a distinge din acest punct de vedere prezenta cauză de cauza Brumărescu. Din aceasta, Curtea consideră că prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă reglementând recursul de anulare, Curtea Supremă de Justiție a încălcat prin decizia sa din 31 octombrie 1996 principiul securității raporturilor juridice și prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Cu toate acestea, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii de revendicare a reclamantului din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
Din aceasta, a fost încălcare a articolului 6 § 1 pe aceste două puncte.
III.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamantul se plânge că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut efect de a aduce atingere dreptului său la respectul bunurilor sale, după cum este recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
„Toată persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care statul îl posedă de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
"
Reclamantul consideră că această hotărâre, apreciind că imobilul său aparținea statului și anulând sentința definitivă din 28 iunie 1994, a constituit o privare de proprietate, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică, și observă că doar pe 21 mai 2002 i s-a confirmat din nou dreptul său de proprietate asupra bunului în cauză.
Guvernul subliniază faptul că reclamantul ar fi putut beneficia de măsurile de reparare prevăzute de legea nr. 112 din 1995, potrivit căreia persoanele care s-au văzut private de stat, în virtutea unui titlu, de bunurile imobiliare destinate locuințelor, pot fie fi restabilite în dreptul lor de proprietate, dacă mai ocupă locuința confiscată, fie fie primească o compensație.
Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu a fost stabilit de o sentință definitivă din 28 iunie 1994 și remarcă că dreptul deci recunoscut nu era revocabil. De altfel, în urma acestei sentințe, reclamantul a putut să se bucure de bunul său în pace, ca proprietar legitim, pentru o perioadă de mai bine de doi ani. Reclamantul avea deci un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Brumărescu menționat, § 70).
Curtea observă apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat această sentință definitivă și a apreciat că proprietarul legitim al bunului era statul. Consideră că această situație este dacă nu identică, cel puțin analogă, cu cea a reclamantului din cauza Brumărescu menționată. Curtea consideră deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut efect de a o priva pe dl. Oprescu de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Brumărescu menționat, §§ 73-74). Or, nici o justificare nu a fost oferită de Guvern situației deci create. În plus, observă că reclamantul a fost privat de proprietatea bunului din 30 octombrie 1996 până pe 21 mai 2002. Curtea nu poate de asemenea ignora demersurile întreprinse de reclamant pentru a-și recupera exercitarea completă a proprietății.
În aceste condiții, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just a fost rupt și că reclamantul a suportat o povară specială și excesivă.
Din aceasta, Curtea ajunge la concluzia că a fost încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
IV.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a fost o încălcare a Convenției sau a Protocolurilor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante Înalte nu permite ștergerea decât incomplet a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A.
Prejudiciu material
Reclamantul cere o indemnizare corespunzătoare privării de exercitare a bunului litigios pentru perioada între 1978 și 2002 și cheltuielile de redare în stare a apartamentelor, și anume, potrivit estimării sale, 75 952 dolari americani („USD").
Guvernul susține mai întâi că acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu material ar fi injustă, deoarece reclamantul este deja proprietar al bunului. Consideră că, în orice caz, perioada în care reclamantul a fost privat de imobilul său se situează între data hotărârii Curții Supreme de Justiție și data ultimei hotărâri a curții de apel din București, și nu de la data confiscării bunului. Ținând seama de faptul că apartamentele care alcătuiesc bunul erau închiriate în perioada menționată, consideră că valoarea chiriei este cea stabilită de expertul desemnat de tribunal. Guvernul se opune acordării unei sume pentru lipsa întreținerii casei, deoarece nu are o conexitate cu încălcarea reclamată de reclamant și în absența oricărei dovezi.
Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil o prejudicație materială în relație directă cu încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 constatată din cauza privării de proprietate suferite. În consecință, suma reclamată cu titlu de prejudiciu material nu poate fi legată decât de privarea de proprietate suferite de reclamant după hotărârea Curții Supreme de Justiție.
Curtea remarcă că reclamantul nu a putut se bucure de bunul său decât în urma hotărârii din 21 mai 2002. Din aceasta, pentru privarea de proprietate suferite, judecând în echitate, după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantului 2 000 euro („EUR") la acest titlu.
B.
Prejudiciu moral
Reclamantul cere de asemenea, fără a avansa un cifru în acest sens, să fie indemninat pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferinței incomensurabile pe care i-ar fi infligat-o Curtea Supremă de Justiție în 1996, prin a-l priva din nou de bunul său, după ce reușise în 1994 să pună capăt încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste.
Guvernul se opune acestei pretenții, estimând că nici un prejudiciu moral nu ar putea fi reținut. De altfel, Guvernul susține că ar fi contrar jurisprudenței tribunalelor române acordarea unei indemnizații pentru pierdere de folosință și de ejercitare cu titlu de prejudiciu moral.
Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingeri grave în drepturile reclamantului la respectul bunurilor sale, la tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 1 000 EUR ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit.
C.
Cheltuieli și onorarii
Reclamantul cere rambursarea a 5 880 USD, din care 2 880 USD cu titlu de cheltuieli de transport pentru zece călătorii în România pentru a-și recupera bunul, și 3 000 USD de cheltuieli de ședere.
Guvernul este de acord să ramburseze cheltuielile suportate, pe baza documentelor justificative.
Curtea constată că reclamantul nu a justificat aceste cheltuieli. În consecință, Curtea decide să nu acorde nici o sumă la acest titlu.
D.
Dobânzi de întârziere
Curtea apreciază drept potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară admisibile grijele derivate din art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție și inadmisibil restul cererei;
Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza absenței unui proces echitabil;
Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza refuzului dreptului de acces la tribunal;
Declară că a fost o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 2 000 EUR (doi mii de euro) pentru prejudiciu material;
b) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 1 000 EUR (o mie de euro) pentru prejudiciu moral;
c) că aceste sume trebuie convertite în moneda națională a Statului pârât la curs aplicabil la data soluționării;
Declară că de la expirarea termenului menționat și până la versare, sumele indicate sub 5 a) și b) vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 ianuarie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
T.L. Early
J.-P. Costa
Grefier adjunct
Președinte
Încheierii prezente se atașează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei concordante a D-nei Mularoni.
OPINIE CONCORDANTĂ A JUDECĂTOAREI MULARONI
În principiu nu sunt în favoarea acordării reclamanților „în echitate" a unor sume cu titlu de prejudiciu material.
Dar ținând seama de faptul că suma prevăzută în această cauză la acest titlu este modestă, pot să mă raliiez la decizia de a acorda „în echitate" reclamantului 2 000 de euro.