Decizia nr. 82/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 478/1/2026 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: „Dacă abrogarea art. 43 Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 478/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Adina Georgeta Ponea, pentru preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de către Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă în Dosarul nr. 46.054/245/2025 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă abrogarea art. 43 Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror sau posibilitatea de a renunţa la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 93 din acelaşi cod, ca norme cu caracter general?” şi de către Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.427/306/2026 referitor la: „Cum se interpretează şi se aplică prevederile art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025 în corelare cu prevederile art. 2 şi art. 93 din Codul de procedură civilă?”.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport, şi opinii ale Institutului Naţional al Magistraturii, Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Adina Georgeta Ponea, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra sesizărilor.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea sesizărilor şi pronunţarea unei decizii prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată. Susţine argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Adina Georgeta Ponea declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizărilor. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 5 februarie 2026, în Dosarul nr. 46.054/245/2025, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă abrogarea art. 43 Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror sau posibilitatea de a renunţa la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 93 din acelaşi cod, ca norme cu caracter general?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 10 martie 2026 cu nr. 478/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit la 22 iunie 2026.

De asemenea, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată cu nr. 583/1/2026 sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.427/306/2026 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoare chestiune de drept: ” Cum se interpretează şi se aplică prevederile art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025 în corelare cu prevederile art. 2 şi art. 93 din Codul de procedură civilă?”

Având în vedere identitatea de obiect a celor două sesizări, în temeiul art. 37 alin. (2) din Regulament, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 583/1/2026 la Dosarul nr. 478/1/2026. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 232/2025 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, precum şi pentru completarea art. 158 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (denumită în continuare Legea nr. 217/2003) Art. 34. – (6) Imediat după confirmarea prevăzută la alin. (4), procurorul înaintează ordinul de protecţie provizoriu, însoţit de documentele care au stat la baza emiterii şi confirmării acestuia, judecătoriei competente în a cărei rază teritorială a fost emis, însoţit de o cerere pentru emiterea ordinului de protecţie, întocmită potrivit prevederilor art. 40 alin. (3) lit. a) şi art. 41. (…) Art. 36. – Dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele privind ordinul de protecţie. (…) Art. 40. – (1) Cererea pentru emiterea ordinului de protecţie este de competenţa judecătoriei de pe raza teritorială în care îşi are domiciliul sau reşedinţa victima. (2) Cererea pentru emiterea ordinului poate fi introdusă de victimă personal sau prin reprezentant legal. (3) Cererea poate fi introdusă în numele victimei şi de: a) procuror; b) reprezentantul autorităţii sau structurii competente, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei domestice; c) reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei. (…) Art. 43. – În cazurile prevăzute la art. 40 alin. (3) şi art. 34 alin. (6), victima poate renunţa, potrivit prevederilor art. 406 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la judecarea cererii privind ordinul de protecţie.

Legea nr. 232/2025 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, precum şi pentru completarea art. 158 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (denumită în continuare Legea nr. 232/2025) Art. I. – Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (…) 2. Articolul 43 se abrogă.

Codul de procedură civilă Art. 2. – (1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare. (…) Art. 93. – În cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces şi se va putea prevala de dispoziţiile art. 406, 408, 409 şi art. 438-440, iar dacă procurorul îşi va retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a executării silite. (…) Art. 406. – (1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. (3) Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut. (4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare. (5) Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză. (6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă. III. Expunerea succintă a proceselor A. Dosarul nr. 46.054/245/2025 al Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la 29 decembrie 2025 cu nr. 46.054/245/2025, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi a solicitat emiterea unui ordin de protecţie în favoarea victimei-reclamante A, împotriva agresorului B, în temeiul art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003, în condiţiile în care parchetul confirmase un ordin de protecţie provizoriu.

Prin Sentinţa civilă nr. 17.828 din 31 decembrie 2025, Judecătoria Iaşi a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, pentru reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B.

În prealabil, instanţa a respins solicitarea reclamantei de renunţare la cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că abrogarea, prin Legea nr. 232/2025, a art. 43 din Legea nr. 217/2003 împiedică a se lua act de manifestarea de voinţă a părţii.

Totodată, a apreciat că nu pot fi validate susţinerile reprezentantului Ministerul Public potrivit cărora în urma abrogării art. 43 din Legea nr. 217/2003 s-ar aplica art. 406 din Codul de procedură civilă, în aplicarea art. 2 din acelaşi act normativ.

De asemenea, a constatat că Legea nr. 217/2003, act normativ cu caracter special, nu cuprinde nicio dispoziţie în sensul că în lipsa reglementării vreunei situaţii ar fi aplicabil Codul de procedură civilă, în contextul în care, într-adevăr, majoritatea trimiterilor din cadrul legii speciale sunt către legea de procedură civilă, aşa cum se consideră şi jurisprudenţial, dar sunt regăsite şi trimiteri către norme de drept procedural penal.

Legiuitorul a înţeles să nu mai permită, din punct de vedere juridic, renunţarea la judecată în cazul ordinelor de protecţie din materia violenţei domestice, abrogând articolul ce făcea inclusiv trimiterea la art. 406 din Codul de procedură civilă, ce permite renunţarea la judecată în litigiile de materie civilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, solicitând, în esenţă, ca instanţa să ia act de renunţarea la judecată, formulată de victima din cauză.

A invocat faptul că hotărârea atacată este nelegală, întrucât, deşi reclamanta a renunţat în mod expres la judecata cererii în faţa instanţei, cu acordul pârâtului exprimat în acelaşi cadru procesual, prima instanţă a procedat la soluţionarea cererii pe fond, fără a da eficienţă manifestării de voinţă a părţilor şi fără a aplica dispoziţiile de drept comun privind renunţarea la judecată, care erau incidente în cauză.

În motivare a arătat că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 a fost justificată prin motivarea expresă că se elimină posibilitatea conferită victimei de a renunţa la judecarea cererii pentru emiterea ordinului de protecţie atunci când cererea este introdusă în numele victimei de procuror, reprezentant al autorităţii sau structurii competente, reprezentant al furnizorului de servicii sociale, însă această soluţie legislativă nu realizează scopul declarat, ci conduce la un efect normativ opus.

A precizat că, prin simpla abrogare a art. 43 din Legea nr. 217/2003, fără introducerea unui text expres care să interzică renunţarea la judecată în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (3) şi art. 34 alin. (6) din acelaşi act normativ, legiuitorul a creat un vid normativ, care reactivează aplicarea dreptului comun.

A menţionat că, în lipsa unei norme speciale derogatorii, dispoziţiile Codului de procedură civilă îşi găsesc aplicarea deplină, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul său de procedură de drept comun în materie civilă, inclusiv în alte materii, în măsura în care legile speciale nu conţin dispoziţii contrare.

A susţinut că, în actualul cadru normativ, renunţarea la judecată poate interveni în orice fază procesuală, inclusiv în apel, fiind supusă condiţiilor procedurale generale prevăzute de lege, fără a putea fi restrânsă în lipsa unei interdicţii exprese.

De asemenea, a arătat că, potrivit art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă, procurorul poate porni acţiuni civile pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale anumitor categorii de persoane, inclusiv în cazurile expres prevăzute de lege, cum este procedura ordinului de protecţie, iar art. 93 din Codul de procedură civilă stabileşte în mod explicit că titularul dreptului subiectiv este introdus în proces şi se poate prevala de dispoziţiile art. 406 din acelaşi act normativ, chiar şi în ipoteza în care acţiunea a fost declanşată de procuror.

În opinia sa, abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu a introdus o interdicţie a renunţării la judecată în aceste ipoteze, ci a eliminat o normă specială, fără a o înlocui cu o dispoziţie derogatorie expresă.

Apelantul a mai arătat şi că modalitatea de sesizare a instanţei nu afectează structura juridică a cererii şi nu transformă procedura în una distinctă faţă de cea iniţiată direct de victimă, acţiunea civilă rămânând identică sub aspectul obiectului, finalităţii şi regimului procedural, fiind supusă aceloraşi reguli de drept comun.

A susţinut că, în speţă, reclamanta a fost prezentă personal în faţa instanţei, asistată de apărător desemnat din oficiu, şi şi-a exprimat în mod expres şi neechivoc voinţa de a renunţa la judecata cererii de emitere a ordinului de protecţie, manifestare de voinţă la care pârâtul s-a raliat în mod explicit.

Ca atare, apelantul a susţinut că erau întrunite toate cerinţele prevăzute de art. 406 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă pentru a se lua act de renunţarea la judecată, instanţa fiind ţinută să constate efectele acesteia, iar nu să procedeze la soluţionarea cererii pe fond.

A concluzionat că soluţia instanţei de fond, care a refuzat să ia act de renunţarea la judecată şi a respins cererea pe fond, este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii, astfel că se impune ca instanţa de apel să constate incidenţa dispoziţiilor art. 406 din Codul de procedură civilă, să schimbe în tot sentinţa atacată şi să ia act de renunţarea la judecata cererii privind emiterea ordinului de protecţie, astfel cum aceasta a fost exprimată în mod valabil de reclamantă, cu acordul pârâtului.

Prin încheierea de şedinţă din 5 februarie 2026, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. B. Dosarul nr. 2.427/306/2026 al Tribunalului Sibiu – Secţia I civilă

Prin acţiunea civilă înregistrată de Judecătoria Sibiu la 20 februarie 2026 cu nr. 2.427/306/2026, reclamanta C a solicitat, prin Ministerul Public, împotriva pârâtului D, să se dispună emiterea unui ordin de protecţie cu obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe de 100 m faţă de reclamantă, de membrii de familie, de locuinţa şi de locul de muncă al reclamantei, precum şi interzicerea oricărui contact pe o perioadă de trei luni.

Cererea a fost formulată pe temeiul art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003, ulterior confirmării de către parchet a unui ordin de protecţie provizoriu.

La 23 februarie 2026, reclamanta a arătat că înţelege să renunţe la judecată, întrucât s-a împăcat cu pârâtul.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.042 din 23 februarie 2026, Judecătoria Sibiu, având în vedere principiul disponibilităţii, a valorificat cererea de renunţare la judecată formulată de reclamanta C în contradictoriu cu pârâtul D şi, în consecinţă, în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă, a luat notă de retractarea acţiunii civile de către reclamantă, sens în care a dispus închiderea dosarului.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, solicitând admiterea recursului şi pronunţarea unei decizii legale şi temeinice prin care să fie casată Sentinţa civilă nr. 1.042 din 23 februarie 2026, pronunţată de Judecătoria Sibiu în Dosarul civil nr. 2.427/306/2026, şi să se trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivarea cererii de recurs a arătat că, în materia ordinului de protecţie, natura specială a procedurii, scopul său preventiv şi intervenţia legiuitorului prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 conduc la concluzia că posibilitatea renunţării la judecată, anterior admisă, a încetat să mai funcţioneze, iar instanţa nu mai poate lua act de o asemenea manifestare de voinţă, ci are obligaţia de a examina pe fond dacă există sau nu starea de pericol invocată.

Astfel, a considerat că şi în prezenta cauză este necesară judecarea pe fond a cererii cu care a fost sesizată Judecătoria Sibiu.

A arătat că la 19 decembrie 2025 a intrat în vigoare Legea nr. 232/2025, care a modificat şi completat Legea nr. 217/2003, iar în cuprinsul acesteia s-a statuat faptul că prevederile art. 43, care anterior reglementau prerogativa victimei de a renunţa la judecată, sunt abrogate.

În atari condiţii a arătat că, la momentul judecării cauzei, preliminar iniţierii oricăror discuţii, victima a precizat că şi-a reconfigurat poziţia procesuală şi doreşte să renunţe la judecarea cererii constând în solicitarea de emitere a ordinului de protecţie împotriva pretinsului agresor.

În opinia recurentului, în mod nelegal, instanţa de fond a luat act de poziţia manifestată de victimă, în sensul exprimat de către aceasta, de curmare a oricăror alte demersuri judiciare.

A subliniat că, prin conferirea de către instanţă, în continuare, a posibilităţii victimei de renunţare la judecată şi recurgerea la cadrul general prezervat prin normele Codului de procedură civilă, drept resort pentru un atare demers, este eludată însăşi modificarea legislativă, abrogarea devenind redundantă.

Totodată, având în vedere şi politica socială extensivă din ultimii ani, evidenţiată îndeosebi prin măsurile luate pe plan circumscris ordinii ilicit penale, de sporire a limitelor de pedeapsă relativ la infracţiuni ce privesc membrii de familie, dată fiind şi problematica socială actuală, reprezentată de fenomenul de femicid în România, legiuitorul a luat măsuri şi pe alte segmente judiciare, cu scopul salvgardării integrităţii victimelor.

A menţionat că, în acest context, a operat şi modificarea legislativă care inhibă prerogativele victimei de a renunţa la judecată în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 – când cererea este introdusă în numele victimei de procuror sau alte persoane cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei domestice, respectiv cazul prevăzut de art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003 – când procurorul confirmă ordinul de protecţie provizoriu şi îl înaintează instanţei competente împreună cu cererea de emitere a ordinului de protecţie, cum este şi cazul în speţa dată.

De asemenea, a învederat că, nu în ultimul rând, în interpretarea legii, nu poate fi ignorată componenta ce radiază asupra raţiunii dezvoltate de legiuitor, pentru a opera o anumită modificare legislativă; de bună seamă, în acelaşi sens, o modificare legislativă trebuie interpretată în sensul în care produce efecte juridice, iar nu într-o modalitate care, prin finalitate, atrage ducerea în derizoriu a înseşi modificării, fiind lipsită de orice valenţă juridică.

Prin Încheierea de şedinţă din 16 martie 2026, Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţele de trimitere au constatat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: cele două tribunale sunt învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă – cu calea de atac a apelului într-o cauză având ca obiect un ordin de protecţie, respectiv cu calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri prin care s-a luat act de renunţarea la judecarea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă; soluţionarea litigiilor depinde de modul de interpretare a abrogării explicite a art. 43 din cuprinsul Legii nr. 217/2003, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 232/2025; existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care este necesară o rezolvare de principiu; noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale completurilor de judecată care au formulat sesizarea A. Dosarul nr. 46.054/245/2025 al Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă

În opinia instanţei de trimitere, intenţia legiuitorului prin abrogarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 217/2003 a fost de a înlătura posibilitatea victimei de a mai renunţa la judecata cauzei atunci când cererea a fost înaintată de către procuror, în urma emiterii unui ordin de protecţie provizoriu, respectiv când un organ al statului a apreciat că există indicii temeinice cu privire la o faptă de violenţă asupra unui membru de familie.

Este adevărat că opţiunea legiuitorului de a abroga norma, în loc de a schimba conţinutul său, în sensul de a preciza expres că nu se poate lua act de renunţarea la judecată, lasă loc de interpretări, însă această modificare trebuie privită în ansamblu, din perspectiva intenţiei legiuitorului şi a realităţii sociale din România.

Dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 217/2003 transpuneau, în materia specifică a ordinului de protecţie, unul dintre principiile specifice procesului civil – principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 din Codul de procedură civilă, precum şi, explicit sau implicit, de alte dispoziţii legale, precum art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

În conţinutul său, principiul disponibilităţii cuprinde o serie de drepturi şi anume: dreptul părţii interesate de a introduce sau a nu introduce acţiunea civilă, dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării, dreptul de a renunţa la acţiune sau la dreptul subiectiv, de a recunoaşte pretenţiile din acţiune şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie, dreptul de a ataca pe căile legale hotărârea judecătorească, dreptul de a achiesa la hotărârea pronunţată şi dreptul de a cere executarea silită a hotărârii judecătoreşti.

Acest principiu nu are însă un caracter absolut, legea aducând diverse limitări drepturilor enumerate mai sus.

Ordinul de protecţie are vocaţia de a preveni un rezultat negativ imediat, indiferent care este acesta (vătămare, agresiune, escaladare a conflictului) şi, pentru aceasta, legea are un caracter special, care îi conferă un caracter preventiv şi autonom, atât faţă de procedura penală, cât şi faţă de cea civilă, de la care există multiple derogări, fiind necesar a fi avut în vedere scopul pentru care s-au adoptat atât actul normativ iniţial, cât şi cel modificator de la finele anului 2025.

Astfel, nu poate fi vorba despre o exprimare redundantă, înlăturată ca atare din acest motiv, deoarece legiuitorul nu a înţeles să facă aceste modificări şi în textul Legii nr. 26/2024, acesta fiind un argument suplimentar al intenţiei avute la momentul abrogării.

De asemenea, prin Legea nr. 232/2025 s-a întărit ideea caracterului special şi preventiv al măsurilor ce pot fi luate prin Legea nr. 217/2003 în favoarea membrilor familiei, procedând la abrogarea reglementării anterioare care permitea, în anumite condiţii, încetarea procedurii la cererea victimei şi introducând regula expresă a prelungirii de drept a ordinului provizoriu până la soluţionarea pe fond, atunci când ordinul a fost înaintat.

Modificarea reflectă o politică publică clară de protecţie, în acord atât cu standardele europene recente, care impun statelor membre adoptarea de măsuri prompte şi eficiente pentru prevenirea violenţei domestice, cât şi cu situaţia existentă la nivelul societăţii în ţara noastră, unde evenimentele care necesită emiterea unui ordin de protecţie au crescut considerabil, atât numeric, cât şi sub aspectul gravităţii lor.

În consecinţă, evaluarea riscului şi adoptarea măsurilor nu pot fi determinate exclusiv de declaraţia subiectivă a victimei (mai ales în condiţiile în care adeseori victima se află deja în situaţia de abuz repetat şi îndelungat sau sub şocul unui abuz incipient), ci de ansamblul probelor şi de necesitatea protecţiei imediate.

În plus, această măsură este un instrument de conştientizare atât a agresorului, cât şi a victimei cu privire la gravitatea faptelor care au dus la declanşarea întregii proceduri.

Această intenţie rezultă şi din faptul că în cuprinsul art. II Legea nr. 232/2025 s-a statuat că, la art. 158 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins: ” (5) În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii penale nu produce efecte.”

Sub acest aspect, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală din culpă, săvârşite asupra unui membru de familie, se suprimă posibilitatea victimei de a-şi retrage plângerea prealabilă, astfel că cercetarea penală îşi va urma cursul, indiferent de atitudinea ulterioară a victimei.

Faţă de modificarea adusă în sfera penală rezultă, în opinia instanţei de trimitere, cu puterea evidenţei că aceeaşi a fost intenţia legiuitorului şi în cazul ordinului de protecţie – înlăturarea posibilităţii victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror. B. Dosarul nr. 2.427/306/2026 al Tribunalului Sibiu – Secţia I civilă

Punctul de vedere majoritar al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate este în sensul că prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu se elimină definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei, în situaţia în care cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror, ci, deşi a fost abrogat articolul din norma specială, această posibilitate subzistă în continuare în temeiul art. 406 coroborat cu art. 2 şi 93 din Codul de procedură civilă, ca norme cu caracter general.

În opinia instanţei de trimitere, pentru ca să se poată ajunge la concluzia că victimei violenţei nu îi mai este permis să renunţe la judecată era necesar ca, din punctul de vedere al tehnicii legislative, exprimarea voinţei legiuitorului să îmbrace o formă expresă a inexistenţei acestei posibilităţii legale, şi nu doar apelarea la abrogarea normei speciale care are în esenţă acelaşi conţinut ca şi norma generală, a cărei înlăturare de la aplicare nu poate fi justificată procedural.

Cu toate acestea, nefiind însă convins de voinţa legiuitorului, neexistând indicaţii în această privinţă nici în cadrul expunerii de motive din cadrul procesului legislativ, deşi art. 43 din Legea nr. 217/2003 a fost abrogat în cadrul unei legi care vizează mai multe modificări de înăsprire a sistemului de combatere a formelor de violenţă domestică şi de acordare a unei protecţii sporite victimei violenţei domestice, tribunalul a apreciat necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A. Dosarul nr. 46.054/245/2025 al Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă

Potrivit susţinerilor intimaţilor, formulate prin avocaţi, la termenul din 5 februarie 2026, acestea au apreciat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunii de drept puse în discuţie.

Intimata-reclamantă a susţinut că, în condiţiile în care a fost abrogată dispoziţia specială, este în vigoare dispoziţia generală care se aplică cu titlu de lege generală.

Din cuprinsul motivelor de apel rezultă că opinia apelantului Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi este în sensul că, după abrogarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 217/2003, reclamanta poate renunţa la judecata cauzei în raport cu prevederile Codului de procedură civilă. B. Dosarul nr. 2.427/306/2026 al Tribunalului Sibiu – Secţia I civilă

Intimata-reclamantă şi intimatul-pârât nu au depus puncte de vedere în scris la dosar. Avocatul din oficiu desemnat pentru aceştia a învederat că lasă la aprecierea instanţei sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Reprezentantul recurentului Ministerul Public a precizat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât există practică neunitară cu privire la această chestiune de drept, sens în care a depus hotărâri judecătoreşti la dosar. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Punctele de vedere teoretice cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentelor sesizări, susţinute de hotărârile judecătoreşti transmise de către instanţe, relevă două orientări, după cum urmează:

Într-o primă orientare s-a apreciat că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror.

În argumentare s-a arătat, în esenţă, că: a) intenţia legiuitorului, aşa cum rezultă şi din expunerea de motive a Legii nr. 232/2025, a fost de adoptare a unor măsuri ferme şi eficiente pentru prevenirea violenţei domestice în condiţiile creşterii numărului de asemenea cazuri şi a numărului de infracţiuni referitoare la nerespectarea ordinelor de protecţie emise de instanţele judecătoreşti; b) ordinul de protecţie reprezintă un instrument juridic de natură mixtă, cu o pronunţată componentă de ordine publică, destinat prevenirii şi combaterii violenţei domestice şi asigurării unei protecţii efective a vieţii, integrităţii fizice şi psihice şi libertăţii persoanei vătămate; c) în acest cadru normativ, principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 din Codul de procedură civilă, nu are caracter absolut şi cunoaşte limitări determinate de un interes public major şi de obligaţiile pozitive ale statului de protecţie; d) ordinul de protecţie nu vizează exclusiv un drept patrimonial sau un interes privat, ci prevenirea unor fapte susceptibile să afecteze grav integritatea fizică ori psihică a persoanei, astfel că, în acest context, legiuitorul este îndreptăţit să restrângă posibilitatea părţii de a dispune liber de acţiune, iar instanţa este obligată să respecte această opţiune normativă; e) aplicarea dispoziţiilor art. 93 din Codul de procedură civilă în materia cererilor formulate de procuror pentru emiterea unui ordin de protecţie nu poate conduce la repunerea în vigoare, pe cale de interpretare, a unei instituţii juridice pe care legiuitorul a înţeles să o elimine expres din legea specială, care prevalează asupra normei generale; f) prin jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra obligaţiei instanţei de a realiza o evaluare proprie şi efectivă a existenţei unei situaţii de risc pentru victima violenţei domestice, în acord cu exigenţele ce decurg din art. 2 şi 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; g) aplicarea dreptului comun este posibilă doar în măsura în care legea specială nu dispune altfel, or, prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, legiuitorul a exclus tocmai mecanismul procesual al renunţării, astfel încât nu se poate reveni implicit la dreptul comun fără a lipsi de efect intervenţia legislativă; h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut în mai multe cazuri vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenţei în familie şi necesitatea unei protecţii mai eficiente din partea statului, fiind rolul statului să ia măsuri rezonabile pentru a preveni tratamente despre care autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie, precum şi să efectueze o anchetă oficială eficientă în cazul în care o persoană formulează plângere pentru rele tratamente; i) Legea nr. 217/2003 prevede mai mulţi titulari ai cererii pentru emiterea ordinului de protecţie, pe lângă victimă şi procuror, legea conferind legitimare procesuală activă şi reprezentantului autorităţii sau structurii competente de la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, în materia protecţiei victimelor violenţei domestice, reprezentantului furnizorilor de servicii sociale acreditaţi în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice, cu acordul victimei. Legiuitorul a eliminat mecanismul renunţării în mod expres şi unitar nu doar pentru cererea procurorului, ci pentru toate cererile de protecţie formulate în numele victimei şi nu există un temei normativ pentru a aplica un regim diferit procurorului; j) procurorul acţionează pentru realizarea obligaţiei statului de a preveni şi combate violenţa domestică, cererea sa este un act procesual propriu al statului, nu al victimei, aceasta nefiind titularul cererii şi neputând dispune de ea, iar abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 a confirmat intenţia legiuitorului de a împiedica renunţarea în situaţia cererilor introduse de autorităţile statului; k) poate renunţa la judecată doar unitatea de parchet competentă care a emis ordinul de protecţie provizoriu şi a sesizat instanţa pentru confirmarea acestuia, parchetul având calitatea de „reclamant” în cererea respectivă; l) renunţarea la judecată formulată de victima din ordinul de protecţie nu produce efecte juridice în lipsa acordului verbal sau tacit al reprezentantului unităţii de parchet.

În susţinerea acestei poziţii au fost înaintate peste 60 de hotărâri judecătoreşti, din care 55 definitive, pronunţate în cauze înregistrate pe rolul instanţelor după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, relevante şi din punctul de vedere al obiectului cauzei, al titularului sesizării instanţei şi al soluţiei pronunţate.

Hotărârile ataşate au fost pronunţate de către instanţe din circumscripţiile tuturor curţilor de apel.

Cea de-a doua orientare este în sensul că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror.

În susţinerea acestei poziţii s-a reţinut că: a) posibilitatea de a renunţa la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 coroborat cu art. 93 din Codul de procedură civilă, ca norme cu caracter general; b) dispoziţiile Legii nr. 232/2025 nu conţin norme exprese de abrogare a dispoziţiilor art. 93 din Codul de procedură civilă, care reglementează, în esenţă, posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil dedus judecăţii de către procuror de a dispune sub aspectul exerciţiului acestui drept; c) prin Legea nr. 232/2025 nu au intervenit „noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior” în sensul Legii nr. 24/2000, ci, din punctul de vedere al tehnicii legislative, s-a procedat la abrogarea dispoziţiilor care reglementau expres dreptul titularului dreptului subiectiv civil de a dispune cu privire la exerciţiul dreptului său; d) abrogarea expresă a unei norme nu poate avea ca efect abrogarea implicită a unei alte norme, în raport cu dispoziţiile exprese ale Legii nr. 24/2000, astfel că doar o reglementare nouă de tip pozitiv poate conduce la abrogarea implicită a unor prevederi cuprinse într-un act normativ, de acelaşi nivel sau de nivel inferior, contrare; e) dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 217/2003, ulterior abrogate, nu reprezentau decât o aplicaţie specială a dispoziţiilor art. 93 din Codul de procedură civilă, fără să instituie un drept cu caracter de noutate; f) abrogarea normei speciale determină recursul la norma generală, care reglementează posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a dispune cu privire la exerciţiul dreptului său; g) în doctrina anterioară modificării în discuţie s-a reţinut că raţiunea art. 43 din Legea nr. 217/2003 era de a întări faptul că reclamantul poate face acte de dispoziţie şi în ipotezele în care cererea era formulată de alţi titulari, dar reglementarea specială nu făcea inaplicabile prevederile art. 406 din Codul de procedură civilă, ci, dimpotrivă, le susţinea; h) dacă legiuitorul intenţiona să facă inaplicabilă procedura renunţării la judecată, putea şi trebuia să o facă expres, aşa cum a făcut-o de altfel în art. 42 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, când a indicat, derogatoriu de la dreptul comun, că dispoziţiile art. 200 şi 201 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia, respectiv fixarea primului termen de judecată, nu sunt aplicabile; i) instituţia renunţării la judecată, specifică dreptului procesual civil, este reglementată de Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre un vid legislativ, neputând fi interpretată in extenso modificarea legislativă privind abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, coroborat cu modificarea adusă prin Legea nr. 232/2025 instituţiei retragerii plângerii prealabile; j) art. 43 din Legea nr. 217/2003 avea statutul unei reglementări speciale care particulariza aplicarea instituţiei renunţării la judecată în materia ordinului de protecţie, iar în urma abrogării acestuia au devenit aplicabile dispoziţiile generale cuprinse în Codul de procedură civilă, în temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă; k) în doctrina şi practica anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 232/2025 s-a reţinut că raţiunea art. 43 din Legea nr. 217/2003 este aceea de a întări caracterul disponibil al acţiunii şi de a clarifica faptul că victima poate face acte de dispoziţie procesuală inclusiv în ipotezele în care cererea de emitere a ordinului de protecţie era formulată de alţi titulari, în numele acesteia; reglementarea specială nu făcea inaplicabile dispoziţiile art. 406 din Codul de procedură civilă, ci, dimpotrivă, le reafirma în mod expres; l) obligarea unei victime să parcurgă o procedură judiciară împotriva voinţei sale actuale ar putea constitui o ingerinţă în dreptul la viaţă privată şi la autonomia personală, garantat de art. 26 din Constituţia României şi de art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care nu se constată existenţa unui viciu de consimţământ, precum o eventuală constrângere exercitată de pârât (ă); m) modalitatea de sesizare a instanţei, direct de către victimă sau prin intermediul procurorului, nu modifică natura juridică a acţiunii civile şi nici regimul actelor de dispoziţie ale titularului dreptului subiectiv; n) cererea de emitere a ordinului de protecţie, indiferent de modalitatea de sesizare, este o cerere civilă, supusă regulilor procesului civil, iar victima rămâne titularul dreptului de protecţie.

Cu referire la această orientare au fost ataşate peste 120 de hotărâri judecătoreşti, din care 105 definitive, pronunţate în cauze înregistrate pe rolul instanţelor după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, relevante şi din punctul de vedere al obiectului cauzei, al titularului sesizării instanţei şi al soluţiei pronunţate.

Hotărârile ataşate au fost pronunţate de către instanţe din circumscripţia tuturor curţilor de apel. VIII. Opinia Ministerului Public

Prin Adresa nr. 1.981/III-10/2026 din 31 martie 2026, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă analizei.

Prin concluziile înaintate la dosar cu aceeaşi adresă s-a apreciat că prezenta sesizare îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că opţiunea legiuitorului de a abroga dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 217/2003 fără a insera o normă expresă care să interzică renunţarea la judecată în cazurile prevăzute la art. 40 alin. (3) şi art. 34 alin. (6) poate induce un anumit echivoc cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 406 din Codul de procedură civilă.

Ca atare, s-a apreciat că, din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, modificarea Legii nr. 217/2003, prin abrogarea art. 43, trebuie analizată prin prisma intenţiei legiuitorului, exprimată în expunerea de motive, precum şi a scopului ordinului de protecţie.

În acest sens s-a reţinut că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 232/2025, propunerea legislativă a urmărit descurajarea faptelor de violenţă domestică şi a avut la bază Raportul special privind fenomenul violenţei domestice în România, publicat în aprilie 2025 de către Avocatul Poporului, în care au fost formulate zece recomandări şi au fost identificate nouă propuneri de îmbunătăţire a cadrului legal.

Făcând trimitere la scopul instituirii ordinului de protecţie, astfel cum acesta a fost evidenţiat în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 139 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, a menţionat că, având în vedere că fenomenul privind violenţa domestică este unul în creştere, măsurile legislative aflate în vigoare nefiind suficiente pentru a diminua sau tempera acest fenomen, au intervenit modificări legislative pentru consolidarea protecţiei victimei şi prevenirea faptelor de violenţă asupra lor.

Pe de altă parte, s-a observat că a fost abrogată dispoziţia care prevedea că victima poate renunţa, potrivit prevederilor art. 406 din Codul de procedură civilă, la judecarea cererii privind ordinul de protecţie, în cazul ordinului de protecţie provizoriu, reglementat de art. 34 din Legea nr. 217/2003, şi în cazul în care cererea era formulată în numele victimei de către procuror [art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003], adică în cazurile în care organele statului au evaluat riscul în care se află victima.

Totodată, s-a evidenţiat că existenţa riscului iminent (reţinută a constitui cerinţa de fond principală pentru emiterea ordinului provizoriu) se apreciază de la caz la caz, de către organul de poliţie care emite ordinul, pe baza evaluării situaţiei de fapt stabilite în cauză şi a probelor obţinute, fie în condiţiile Codului de procedură penală, dacă fapta de violenţă domestică este cercetată ca infracţiune, fie ca urmare a verificării sesizării privind violenţa domestică, iar confirmarea ordinului de protecţie provizoriu de către procuror, care formulează cerere de emitere a ordinului de protecţie în numele victimei, atestă existenţa riscului iminent şi necesitatea luării de măsuri pentru prevenirea actelor de violenţă.

În acest context s-a arătat că în doctrină s-a reţinut că: „prin ordinul de protecţie provizoriu se previn situaţiile în care victima continuă să fie expusă agresiunii, inclusiv sub aspectul posibilităţii de a se face presiune asupra ei pentru a-şi retrage plângerea”.

S-a subliniat faptul că legiuitorul a eliminat posibilitatea victimei de a renunţa la judecarea cererii pentru emiterea unui ordin de protecţie în cazurile în care organele statului au evaluat natura conflictului şi au constatat un risc iminent pentru victimă, în astfel de cazuri, renunţarea la judecarea cauzei pentru emiterea unui ordin de protecţie ridicând suspiciuni cu privire la voinţa reală a victimei, aflată într-o situaţie vulnerabilă, şi compromite însuşi scopul protecţiei.

De asemenea, s-a reţinut că este adevărat că textul abrogat nu vizează şi ipoteza în care cererea de emitere a ordinului de protecţie este introdusă direct de victimă, în această situaţie renunţarea la judecarea cererii putând fi analizată, în continuare, prin prisma dispoziţiilor generale, reglementate de Codul de procedură civilă, referitoare la principiul disponibilităţii, însă raţiunea diferenţei dintre aceste situaţii nu reprezintă o contradicţie legislativă, prin prisma faptului că, în cazul ordinului de protecţie provizoriu şi în cazul în care cererea era formulată în numele victimei de către procuror, evaluarea riscului iminent şi adoptarea măsurilor sunt determinate de ansamblul probelor, care au impus o protecţie imediată.

S-a apreciat şi că evoluţia legislativă este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind obligaţiile pozitive ale statului, în care s-a statuat constant că statele au obligaţia de a preveni violenţa domestică, de a proteja victimele, chiar şi împotriva voinţei lor declarate, şi de a interveni eficient în situaţii de risc real şi imediat, Curtea recunoscând, de asemenea, vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenţei în familie şi nevoia unei implicări active a statului în protejarea acestora [Cauza Opuz împotriva Turciei, la 9 septembrie 2009 (Cererea nr. 33.401/02)].

Ca atare, s-a considerat că suprimarea definitivă a posibilităţii victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror apare ca o soluţie compatibilă cu standardele europene, statul fiind obligat să asigure protecţia chiar împotriva voinţei victimei, întrucât consimţământul victimei nu reprezintă întotdeauna expresia unei voinţe libere, iar renunţarea la judecata cererii pentru emiterea unui ordin de protecţie sau retragerea plângerii poate reflecta presiune, teamă sau dependenţă.

Totodată, s-a arătat că protecţia pe care statul este obligat să o asigure victimei justifică limitări ale principiului disponibilităţii, de altfel, în doctrină reţinându-se că principiul disponibilităţii nu are un caracter absolut.

În acest context s-a evidenţiat împrejurarea că prin Legea nr. 232/2025, care modifică Legea nr. 217/2003, a fost completat art. 158 din Codul penal, după alineatul (4) fiind introdus un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins: „În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii penale nu produce efecte.”

Astfel, s-a precizat că, în situaţia infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală din culpă, săvârşite asupra unui membru de familie, voinţa victimei de a-şi retrage plângerea prealabilă nu mai produce efecte juridice.

Prin urmare, s-a considerat că această modificare legislativă în materie penală, prin aceeaşi lege, reprezintă un argument suplimentar că, prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, legiuitorul a urmărit să suprime definitiv posibilitatea victimei de a renunţa la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecţie este formulată de către procuror. IX. Opinia specialiştilor consultaţi

Opinia ştiinţifică transmisă de Facultatea de Drept – Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca este în sensul că dreptul de a renunţa la judecată subzistă în cazul cererii pentru emiterea ordinului de protecţie iniţiate de către procuror, prin abrogarea dispoziţiilor art. 43 din Legea nr