Decizia nr. 82/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 478/1/2026 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: "Dacă abrogarea art. 43 Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este…

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 478/1/2026, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Adina Georgeta Ponea, pentru președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-șef al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de către Tribunalul Iași - Secția I civilă în Dosarul nr. 46.054/245/2025 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă abrogarea art. 43 Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de către procuror sau posibilitatea de a renunța la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 93 din același cod, ca norme cu caracter general?" și de către Tribunalul Sibiu - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.427/306/2026 referitor la: "Cum se interpretează și se aplică prevederile art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025 în corelare cu prevederile art. 2 și art. 93 din Codul de procedură civilă?".

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit, care a fost comunicat părților, nefiind formulate puncte de vedere la raport, și opinii ale Institutului Național al Magistraturii, Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai și ale Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Adina Georgeta Ponea, președintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra sesizărilor.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea sesizărilor și pronunțarea unei decizii prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată. Susține argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Adina Georgeta Ponea declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra sesizărilor. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii și obiectul sesizărilor

Tribunalul Iași - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 5 februarie 2026, în Dosarul nr. 46.054/245/2025, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă abrogarea art. 43 Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de către procuror sau posibilitatea de a renunța la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 93 din același cod, ca norme cu caracter general?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 10 martie 2026 cu nr. 478/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit la 22 iunie 2026.

De asemenea, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată cu nr. 583/1/2026 sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.427/306/2026 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoare chestiune de drept: " Cum se interpretează și se aplică prevederile art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025 în corelare cu prevederile art. 2 și art. 93 din Codul de procedură civilă?"

Având în vedere identitatea de obiect a celor două sesizări, în temeiul art. 37 alin. (2) din Regulament, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 583/1/2026 la Dosarul nr. 478/1/2026. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată, cu modificările și completările ulterioare - forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 232/2025 pentru modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, precum și pentru completarea art. 158 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (denumită în continuare Legea nr. 217/2003) Art. 34. - (6) Imediat după confirmarea prevăzută la alin. (4), procurorul înaintează ordinul de protecție provizoriu, însoțit de documentele care au stat la baza emiterii și confirmării acestuia, judecătoriei competente în a cărei rază teritorială a fost emis, însoțit de o cerere pentru emiterea ordinului de protecție, întocmită potrivit prevederilor art. 40 alin. (3) lit. a) și art. 41. (...) Art. 36. - Dispozițiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele privind ordinul de protecție. (...) Art. 40. - (1) Cererea pentru emiterea ordinului de protecție este de competența judecătoriei de pe raza teritorială în care își are domiciliul sau reședința victima. (2) Cererea pentru emiterea ordinului poate fi introdusă de victimă personal sau prin reprezentant legal. (3) Cererea poate fi introdusă în numele victimei și de: a) procuror; b) reprezentantul autorității sau structurii competente, la nivelul unității administrativ-teritoriale, cu atribuții în materia protecției victimelor violenței domestice; c) reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii și combaterii violenței domestice, acreditați conform legii, cu acordul victimei. (...) Art. 43. - În cazurile prevăzute la art. 40 alin. (3) și art. 34 alin. (6), victima poate renunța, potrivit prevederilor art. 406 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la judecarea cererii privind ordinul de protecție.

Legea nr. 232/2025 pentru modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, precum și pentru completarea art. 158 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (denumită în continuare Legea nr. 232/2025) Art. I. - Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: (...) 2. Articolul 43 se abrogă.

Codul de procedură civilă Art. 2. - (1) Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare. (...) Art. 93. - În cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces și se va putea prevala de dispozițiile art. 406, 408, 409 și art. 438-440, iar dacă procurorul își va retrage cererea, va putea cere continuarea judecății sau a executării silite. (...) Art. 406. - (1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. (3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut. (4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare. (5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză. (6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă. III. Expunerea succintă a proceselor A. Dosarul nr. 46.054/245/2025 al Tribunalului Iași - Secția I civilă

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 29 decembrie 2025 cu nr. 46.054/245/2025, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași a solicitat emiterea unui ordin de protecție în favoarea victimei-reclamante A, împotriva agresorului B, în temeiul art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003, în condițiile în care parchetul confirmase un ordin de protecție provizoriu.

Prin Sentința civilă nr. 17.828 din 31 decembrie 2025, Judecătoria Iași a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași, pentru reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B.

În prealabil, instanța a respins solicitarea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că abrogarea, prin Legea nr. 232/2025, a art. 43 din Legea nr. 217/2003 împiedică a se lua act de manifestarea de voință a părții.

Totodată, a apreciat că nu pot fi validate susținerile reprezentantului Ministerul Public potrivit cărora în urma abrogării art. 43 din Legea nr. 217/2003 s-ar aplica art. 406 din Codul de procedură civilă, în aplicarea art. 2 din același act normativ.

De asemenea, a constatat că Legea nr. 217/2003, act normativ cu caracter special, nu cuprinde nicio dispoziție în sensul că în lipsa reglementării vreunei situații ar fi aplicabil Codul de procedură civilă, în contextul în care, într-adevăr, majoritatea trimiterilor din cadrul legii speciale sunt către legea de procedură civilă, așa cum se consideră și jurisprudențial, dar sunt regăsite și trimiteri către norme de drept procedural penal.

Legiuitorul a înțeles să nu mai permită, din punct de vedere juridic, renunțarea la judecată în cazul ordinelor de protecție din materia violenței domestice, abrogând articolul ce făcea inclusiv trimiterea la art. 406 din Codul de procedură civilă, ce permite renunțarea la judecată în litigiile de materie civilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași, solicitând, în esență, ca instanța să ia act de renunțarea la judecată, formulată de victima din cauză.

A invocat faptul că hotărârea atacată este nelegală, întrucât, deși reclamanta a renunțat în mod expres la judecata cererii în fața instanței, cu acordul pârâtului exprimat în același cadru procesual, prima instanță a procedat la soluționarea cererii pe fond, fără a da eficiență manifestării de voință a părților și fără a aplica dispozițiile de drept comun privind renunțarea la judecată, care erau incidente în cauză.

În motivare a arătat că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 a fost justificată prin motivarea expresă că se elimină posibilitatea conferită victimei de a renunța la judecarea cererii pentru emiterea ordinului de protecție atunci când cererea este introdusă în numele victimei de procuror, reprezentant al autorității sau structurii competente, reprezentant al furnizorului de servicii sociale, însă această soluție legislativă nu realizează scopul declarat, ci conduce la un efect normativ opus.

A precizat că, prin simpla abrogare a art. 43 din Legea nr. 217/2003, fără introducerea unui text expres care să interzică renunțarea la judecată în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (3) și art. 34 alin. (6) din același act normativ, legiuitorul a creat un vid normativ, care reactivează aplicarea dreptului comun.

A menționat că, în lipsa unei norme speciale derogatorii, dispozițiile Codului de procedură civilă își găsesc aplicarea deplină, potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul său de procedură de drept comun în materie civilă, inclusiv în alte materii, în măsura în care legile speciale nu conțin dispoziții contrare.

A susținut că, în actualul cadru normativ, renunțarea la judecată poate interveni în orice fază procesuală, inclusiv în apel, fiind supusă condițiilor procedurale generale prevăzute de lege, fără a putea fi restrânsă în lipsa unei interdicții exprese.

De asemenea, a arătat că, potrivit art. 92 alin. (1) din Codul de procedură civilă, procurorul poate porni acțiuni civile pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale anumitor categorii de persoane, inclusiv în cazurile expres prevăzute de lege, cum este procedura ordinului de protecție, iar art. 93 din Codul de procedură civilă stabilește în mod explicit că titularul dreptului subiectiv este introdus în proces și se poate prevala de dispozițiile art. 406 din același act normativ, chiar și în ipoteza în care acțiunea a fost declanșată de procuror.

În opinia sa, abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu a introdus o interdicție a renunțării la judecată în aceste ipoteze, ci a eliminat o normă specială, fără a o înlocui cu o dispoziție derogatorie expresă.

Apelantul a mai arătat și că modalitatea de sesizare a instanței nu afectează structura juridică a cererii și nu transformă procedura în una distinctă față de cea inițiată direct de victimă, acțiunea civilă rămânând identică sub aspectul obiectului, finalității și regimului procedural, fiind supusă acelorași reguli de drept comun.

A susținut că, în speță, reclamanta a fost prezentă personal în fața instanței, asistată de apărător desemnat din oficiu, și și-a exprimat în mod expres și neechivoc voința de a renunța la judecata cererii de emitere a ordinului de protecție, manifestare de voință la care pârâtul s-a raliat în mod explicit.

Ca atare, apelantul a susținut că erau întrunite toate cerințele prevăzute de art. 406 alin. (1) și (4) din Codul de procedură civilă pentru a se lua act de renunțarea la judecată, instanța fiind ținută să constate efectele acesteia, iar nu să procedeze la soluționarea cererii pe fond.

A concluzionat că soluția instanței de fond, care a refuzat să ia act de renunțarea la judecată și a respins cererea pe fond, este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii, astfel că se impune ca instanța de apel să constate incidența dispozițiilor art. 406 din Codul de procedură civilă, să schimbe în tot sentința atacată și să ia act de renunțarea la judecata cererii privind emiterea ordinului de protecție, astfel cum aceasta a fost exprimată în mod valabil de reclamantă, cu acordul pârâtului.

Prin încheierea de ședință din 5 februarie 2026, Tribunalul Iași - Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. B. Dosarul nr. 2.427/306/2026 al Tribunalului Sibiu - Secția I civilă

Prin acțiunea civilă înregistrată de Judecătoria Sibiu la 20 februarie 2026 cu nr. 2.427/306/2026, reclamanta C a solicitat, prin Ministerul Public, împotriva pârâtului D, să se dispună emiterea unui ordin de protecție cu obligarea pârâtului la păstrarea unei distanțe de 100 m față de reclamantă, de membrii de familie, de locuința și de locul de muncă al reclamantei, precum și interzicerea oricărui contact pe o perioadă de trei luni.

Cererea a fost formulată pe temeiul art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003, ulterior confirmării de către parchet a unui ordin de protecție provizoriu.

La 23 februarie 2026, reclamanta a arătat că înțelege să renunțe la judecată, întrucât s-a împăcat cu pârâtul.

Prin Sentința civilă nr. 1.042 din 23 februarie 2026, Judecătoria Sibiu, având în vedere principiul disponibilității, a valorificat cererea de renunțare la judecată formulată de reclamanta C în contradictoriu cu pârâtul D și, în consecință, în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă, a luat notă de retractarea acțiunii civile de către reclamantă, sens în care a dispus închiderea dosarului.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, solicitând admiterea recursului și pronunțarea unei decizii legale și temeinice prin care să fie casată Sentința civilă nr. 1.042 din 23 februarie 2026, pronunțată de Judecătoria Sibiu în Dosarul civil nr. 2.427/306/2026, și să se trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea cererii de recurs a arătat că, în materia ordinului de protecție, natura specială a procedurii, scopul său preventiv și intervenția legiuitorului prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 conduc la concluzia că posibilitatea renunțării la judecată, anterior admisă, a încetat să mai funcționeze, iar instanța nu mai poate lua act de o asemenea manifestare de voință, ci are obligația de a examina pe fond dacă există sau nu starea de pericol invocată.

Astfel, a considerat că și în prezenta cauză este necesară judecarea pe fond a cererii cu care a fost sesizată Judecătoria Sibiu.

A arătat că la 19 decembrie 2025 a intrat în vigoare Legea nr. 232/2025, care a modificat și completat Legea nr. 217/2003, iar în cuprinsul acesteia s-a statuat faptul că prevederile art. 43, care anterior reglementau prerogativa victimei de a renunța la judecată, sunt abrogate.

În atari condiții a arătat că, la momentul judecării cauzei, preliminar inițierii oricăror discuții, victima a precizat că și-a reconfigurat poziția procesuală și dorește să renunțe la judecarea cererii constând în solicitarea de emitere a ordinului de protecție împotriva pretinsului agresor.

În opinia recurentului, în mod nelegal, instanța de fond a luat act de poziția manifestată de victimă, în sensul exprimat de către aceasta, de curmare a oricăror alte demersuri judiciare.

A subliniat că, prin conferirea de către instanță, în continuare, a posibilității victimei de renunțare la judecată și recurgerea la cadrul general prezervat prin normele Codului de procedură civilă, drept resort pentru un atare demers, este eludată însăși modificarea legislativă, abrogarea devenind redundantă.

Totodată, având în vedere și politica socială extensivă din ultimii ani, evidențiată îndeosebi prin măsurile luate pe plan circumscris ordinii ilicit penale, de sporire a limitelor de pedeapsă relativ la infracțiuni ce privesc membrii de familie, dată fiind și problematica socială actuală, reprezentată de fenomenul de femicid în România, legiuitorul a luat măsuri și pe alte segmente judiciare, cu scopul salvgardării integrității victimelor.

A menționat că, în acest context, a operat și modificarea legislativă care inhibă prerogativele victimei de a renunța la judecată în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 - când cererea este introdusă în numele victimei de procuror sau alte persoane cu atribuții în materia protecției victimelor violenței domestice, respectiv cazul prevăzut de art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003 - când procurorul confirmă ordinul de protecție provizoriu și îl înaintează instanței competente împreună cu cererea de emitere a ordinului de protecție, cum este și cazul în speța dată.

De asemenea, a învederat că, nu în ultimul rând, în interpretarea legii, nu poate fi ignorată componenta ce radiază asupra rațiunii dezvoltate de legiuitor, pentru a opera o anumită modificare legislativă; de bună seamă, în același sens, o modificare legislativă trebuie interpretată în sensul în care produce efecte juridice, iar nu într-o modalitate care, prin finalitate, atrage ducerea în derizoriu a înseși modificării, fiind lipsită de orice valență juridică.

Prin Încheierea de ședință din 16 martie 2026, Tribunalul Sibiu - Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reținute de titularii sesizărilor, care susțin admisibilitatea procedurii

Instanțele de trimitere au constatat îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: cele două tribunale sunt învestite cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță - cu calea de atac a apelului într-o cauză având ca obiect un ordin de protecție, respectiv cu calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri prin care s-a luat act de renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă; soluționarea litigiilor depinde de modul de interpretare a abrogării explicite a art. 43 din cuprinsul Legii nr. 217/2003, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 232/2025; existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care este necesară o rezolvare de principiu; noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curte de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale completurilor de judecată care au formulat sesizarea A. Dosarul nr. 46.054/245/2025 al Tribunalului Iași - Secția I civilă

În opinia instanței de trimitere, intenția legiuitorului prin abrogarea dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 217/2003 a fost de a înlătura posibilitatea victimei de a mai renunța la judecata cauzei atunci când cererea a fost înaintată de către procuror, în urma emiterii unui ordin de protecție provizoriu, respectiv când un organ al statului a apreciat că există indicii temeinice cu privire la o faptă de violență asupra unui membru de familie.

Este adevărat că opțiunea legiuitorului de a abroga norma, în loc de a schimba conținutul său, în sensul de a preciza expres că nu se poate lua act de renunțarea la judecată, lasă loc de interpretări, însă această modificare trebuie privită în ansamblu, din perspectiva intenției legiuitorului și a realității sociale din România.

Dispozițiile art. 43 din Legea nr. 217/2003 transpuneau, în materia specifică a ordinului de protecție, unul dintre principiile specifice procesului civil - principiul disponibilității, consacrat de art. 9 din Codul de procedură civilă, precum și, explicit sau implicit, de alte dispoziții legale, precum art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

În conținutul său, principiul disponibilității cuprinde o serie de drepturi și anume: dreptul părții interesate de a introduce sau a nu introduce acțiunea civilă, dreptul de a determina limitele acțiunii sau ale apărării, dreptul de a renunța la acțiune sau la dreptul subiectiv, de a recunoaște pretențiile din acțiune și de a stinge litigiul printr-o tranzacție, dreptul de a ataca pe căile legale hotărârea judecătorească, dreptul de a achiesa la hotărârea pronunțată și dreptul de a cere executarea silită a hotărârii judecătorești.

Acest principiu nu are însă un caracter absolut, legea aducând diverse limitări drepturilor enumerate mai sus.

Ordinul de protecție are vocația de a preveni un rezultat negativ imediat, indiferent care este acesta (vătămare, agresiune, escaladare a conflictului) și, pentru aceasta, legea are un caracter special, care îi conferă un caracter preventiv și autonom, atât față de procedura penală, cât și față de cea civilă, de la care există multiple derogări, fiind necesar a fi avut în vedere scopul pentru care s-au adoptat atât actul normativ inițial, cât și cel modificator de la finele anului 2025.

Astfel, nu poate fi vorba despre o exprimare redundantă, înlăturată ca atare din acest motiv, deoarece legiuitorul nu a înțeles să facă aceste modificări și în textul Legii nr. 26/2024, acesta fiind un argument suplimentar al intenției avute la momentul abrogării.

De asemenea, prin Legea nr. 232/2025 s-a întărit ideea caracterului special și preventiv al măsurilor ce pot fi luate prin Legea nr. 217/2003 în favoarea membrilor familiei, procedând la abrogarea reglementării anterioare care permitea, în anumite condiții, încetarea procedurii la cererea victimei și introducând regula expresă a prelungirii de drept a ordinului provizoriu până la soluționarea pe fond, atunci când ordinul a fost înaintat.

Modificarea reflectă o politică publică clară de protecție, în acord atât cu standardele europene recente, care impun statelor membre adoptarea de măsuri prompte și eficiente pentru prevenirea violenței domestice, cât și cu situația existentă la nivelul societății în țara noastră, unde evenimentele care necesită emiterea unui ordin de protecție au crescut considerabil, atât numeric, cât și sub aspectul gravității lor.

În consecință, evaluarea riscului și adoptarea măsurilor nu pot fi determinate exclusiv de declarația subiectivă a victimei (mai ales în condițiile în care adeseori victima se află deja în situația de abuz repetat și îndelungat sau sub șocul unui abuz incipient), ci de ansamblul probelor și de necesitatea protecției imediate.

În plus, această măsură este un instrument de conștientizare atât a agresorului, cât și a victimei cu privire la gravitatea faptelor care au dus la declanșarea întregii proceduri.

Această intenție rezultă și din faptul că în cuprinsul art. II Legea nr. 232/2025 s-a statuat că, la art. 158 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins: " (5) În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 193 și art. 196 săvârșite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii penale nu produce efecte."

Sub acest aspect, în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală din culpă, săvârșite asupra unui membru de familie, se suprimă posibilitatea victimei de a-și retrage plângerea prealabilă, astfel că cercetarea penală își va urma cursul, indiferent de atitudinea ulterioară a victimei.

Față de modificarea adusă în sfera penală rezultă, în opinia instanței de trimitere, cu puterea evidenței că aceeași a fost intenția legiuitorului și în cazul ordinului de protecție - înlăturarea posibilității victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de către procuror. B. Dosarul nr. 2.427/306/2026 al Tribunalului Sibiu - Secția I civilă

Punctul de vedere majoritar al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate este în sensul că prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu se elimină definitiv posibilitatea victimei de a renunța la judecata cauzei, în situația în care cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de către procuror, ci, deși a fost abrogat articolul din norma specială, această posibilitate subzistă în continuare în temeiul art. 406 coroborat cu art. 2 și 93 din Codul de procedură civilă, ca norme cu caracter general.

În opinia instanței de trimitere, pentru ca să se poată ajunge la concluzia că victimei violenței nu îi mai este permis să renunțe la judecată era necesar ca, din punctul de vedere al tehnicii legislative, exprimarea voinței legiuitorului să îmbrace o formă expresă a inexistenței acestei posibilității legale, și nu doar apelarea la abrogarea normei speciale care are în esență același conținut ca și norma generală, a cărei înlăturare de la aplicare nu poate fi justificată procedural.

Cu toate acestea, nefiind însă convins de voința legiuitorului, neexistând indicații în această privință nici în cadrul expunerii de motive din cadrul procesului legislativ, deși art. 43 din Legea nr. 217/2003 a fost abrogat în cadrul unei legi care vizează mai multe modificări de înăsprire a sistemului de combatere a formelor de violență domestică și de acordare a unei protecții sporite victimei violenței domestice, tribunalul a apreciat necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. VI. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A. Dosarul nr. 46.054/245/2025 al Tribunalului Iași - Secția I civilă

Potrivit susținerilor intimaților, formulate prin avocați, la termenul din 5 februarie 2026, acestea au apreciat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunii de drept puse în discuție.

Intimata-reclamantă a susținut că, în condițiile în care a fost abrogată dispoziția specială, este în vigoare dispoziția generală care se aplică cu titlu de lege generală.

Din cuprinsul motivelor de apel rezultă că opinia apelantului Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași este în sensul că, după abrogarea dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 217/2003, reclamanta poate renunța la judecata cauzei în raport cu prevederile Codului de procedură civilă. B. Dosarul nr. 2.427/306/2026 al Tribunalului Sibiu - Secția I civilă

Intimata-reclamantă și intimatul-pârât nu au depus puncte de vedere în scris la dosar. Avocatul din oficiu desemnat pentru aceștia a învederat că lasă la aprecierea instanței sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Reprezentantul recurentului Ministerul Public a precizat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, întrucât există practică neunitară cu privire la această chestiune de drept, sens în care a depus hotărâri judecătorești la dosar. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Punctele de vedere teoretice cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentelor sesizări, susținute de hotărârile judecătorești transmise de către instanțe, relevă două orientări, după cum urmează:

Într-o primă orientare s-a apreciat că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de către procuror.

În argumentare s-a arătat, în esență, că: a) intenția legiuitorului, așa cum rezultă și din expunerea de motive a Legii nr. 232/2025, a fost de adoptare a unor măsuri ferme și eficiente pentru prevenirea violenței domestice în condițiile creșterii numărului de asemenea cazuri și a numărului de infracțiuni referitoare la nerespectarea ordinelor de protecție emise de instanțele judecătorești; b) ordinul de protecție reprezintă un instrument juridic de natură mixtă, cu o pronunțată componentă de ordine publică, destinat prevenirii și combaterii violenței domestice și asigurării unei protecții efective a vieții, integrității fizice și psihice și libertății persoanei vătămate; c) în acest cadru normativ, principiul disponibilității, consacrat de art. 9 din Codul de procedură civilă, nu are caracter absolut și cunoaște limitări determinate de un interes public major și de obligațiile pozitive ale statului de protecție; d) ordinul de protecție nu vizează exclusiv un drept patrimonial sau un interes privat, ci prevenirea unor fapte susceptibile să afecteze grav integritatea fizică ori psihică a persoanei, astfel că, în acest context, legiuitorul este îndreptățit să restrângă posibilitatea părții de a dispune liber de acțiune, iar instanța este obligată să respecte această opțiune normativă; e) aplicarea dispozițiilor art. 93 din Codul de procedură civilă în materia cererilor formulate de procuror pentru emiterea unui ordin de protecție nu poate conduce la repunerea în vigoare, pe cale de interpretare, a unei instituții juridice pe care legiuitorul a înțeles să o elimine expres din legea specială, care prevalează asupra normei generale; f) prin jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra obligației instanței de a realiza o evaluare proprie și efectivă a existenței unei situații de risc pentru victima violenței domestice, în acord cu exigențele ce decurg din art. 2 și 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; g) aplicarea dreptului comun este posibilă doar în măsura în care legea specială nu dispune altfel, or, prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, legiuitorul a exclus tocmai mecanismul procesual al renunțării, astfel încât nu se poate reveni implicit la dreptul comun fără a lipsi de efect intervenția legislativă; h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut în mai multe cazuri vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenței în familie și necesitatea unei protecții mai eficiente din partea statului, fiind rolul statului să ia măsuri rezonabile pentru a preveni tratamente despre care autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe, precum și să efectueze o anchetă oficială eficientă în cazul în care o persoană formulează plângere pentru rele tratamente; i) Legea nr. 217/2003 prevede mai mulți titulari ai cererii pentru emiterea ordinului de protecție, pe lângă victimă și procuror, legea conferind legitimare procesuală activă și reprezentantului autorității sau structurii competente de la nivelul unității administrativ-teritoriale, în materia protecției victimelor violenței domestice, reprezentantului furnizorilor de servicii sociale acreditați în domeniul prevenirii și combaterii violenței domestice, cu acordul victimei. Legiuitorul a eliminat mecanismul renunțării în mod expres și unitar nu doar pentru cererea procurorului, ci pentru toate cererile de protecție formulate în numele victimei și nu există un temei normativ pentru a aplica un regim diferit procurorului; j) procurorul acționează pentru realizarea obligației statului de a preveni și combate violența domestică, cererea sa este un act procesual propriu al statului, nu al victimei, aceasta nefiind titularul cererii și neputând dispune de ea, iar abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 a confirmat intenția legiuitorului de a împiedica renunțarea în situația cererilor introduse de autoritățile statului; k) poate renunța la judecată doar unitatea de parchet competentă care a emis ordinul de protecție provizoriu și a sesizat instanța pentru confirmarea acestuia, parchetul având calitatea de "reclamant" în cererea respectivă; l) renunțarea la judecată formulată de victima din ordinul de protecție nu produce efecte juridice în lipsa acordului verbal sau tacit al reprezentantului unității de parchet.

În susținerea acestei poziții au fost înaintate peste 60 de hotărâri judecătorești, din care 55 definitive, pronunțate în cauze înregistrate pe rolul instanțelor după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, relevante și din punctul de vedere al obiectului cauzei, al titularului sesizării instanței și al soluției pronunțate.

Hotărârile atașate au fost pronunțate de către instanțe din circumscripțiile tuturor curților de apel.

Cea de-a doua orientare este în sensul că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de către procuror.

În susținerea acestei poziții s-a reținut că: a) posibilitatea de a renunța la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 coroborat cu art. 93 din Codul de procedură civilă, ca norme cu caracter general; b) dispozițiile Legii nr. 232/2025 nu conțin norme exprese de abrogare a dispozițiilor art. 93 din Codul de procedură civilă, care reglementează, în esență, posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil dedus judecății de către procuror de a dispune sub aspectul exercițiului acestui drept; c) prin Legea nr. 232/2025 nu au intervenit "noi reglementări de același nivel sau de nivel superior" în sensul Legii nr. 24/2000, ci, din punctul de vedere al tehnicii legislative, s-a procedat la abrogarea dispozițiilor care reglementau expres dreptul titularului dreptului subiectiv civil de a dispune cu privire la exercițiul dreptului său; d) abrogarea expresă a unei norme nu poate avea ca efect abrogarea implicită a unei alte norme, în raport cu dispozițiile exprese ale Legii nr. 24/2000, astfel că doar o reglementare nouă de tip pozitiv poate conduce la abrogarea implicită a unor prevederi cuprinse într-un act normativ, de același nivel sau de nivel inferior, contrare; e) dispozițiile art. 43 din Legea nr. 217/2003, ulterior abrogate, nu reprezentau decât o aplicație specială a dispozițiilor art. 93 din Codul de procedură civilă, fără să instituie un drept cu caracter de noutate; f) abrogarea normei speciale determină recursul la norma generală, care reglementează posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a dispune cu privire la exercițiul dreptului său; g) în doctrina anterioară modificării în discuție s-a reținut că rațiunea art. 43 din Legea nr. 217/2003 era de a întări faptul că reclamantul poate face acte de dispoziție și în ipotezele în care cererea era formulată de alți titulari, dar reglementarea specială nu făcea inaplicabile prevederile art. 406 din Codul de procedură civilă, ci, dimpotrivă, le susținea; h) dacă legiuitorul intenționa să facă inaplicabilă procedura renunțării la judecată, putea și trebuia să o facă expres, așa cum a făcut-o de altfel în art. 42 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, când a indicat, derogatoriu de la dreptul comun, că dispozițiile art. 200 și 201 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privind verificarea cererii și regularizarea acesteia, respectiv fixarea primului termen de judecată, nu sunt aplicabile; i) instituția renunțării la judecată, specifică dreptului procesual civil, este reglementată de Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre un vid legislativ, neputând fi interpretată in extenso modificarea legislativă privind abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, coroborat cu modificarea adusă prin Legea nr. 232/2025 instituției retragerii plângerii prealabile; j) art. 43 din Legea nr. 217/2003 avea statutul unei reglementări speciale care particulariza aplicarea instituției renunțării la judecată în materia ordinului de protecție, iar în urma abrogării acestuia au devenit aplicabile dispozițiile generale cuprinse în Codul de procedură civilă, în temeiul art. 2 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă; k) în doctrina și practica anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 232/2025 s-a reținut că rațiunea art. 43 din Legea nr. 217/2003 este aceea de a întări caracterul disponibil al acțiunii și de a clarifica faptul că victima poate face acte de dispoziție procesuală inclusiv în ipotezele în care cererea de emitere a ordinului de protecție era formulată de alți titulari, în numele acesteia; reglementarea specială nu făcea inaplicabile dispozițiile art. 406 din Codul de procedură civilă, ci, dimpotrivă, le reafirma în mod expres; l) obligarea unei victime să parcurgă o procedură judiciară împotriva voinței sale actuale ar putea constitui o ingerință în dreptul la viață privată și la autonomia personală, garantat de art. 26 din Constituția României și de art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care nu se constată existența unui viciu de consimțământ, precum o eventuală constrângere exercitată de pârât (ă); m) modalitatea de sesizare a instanței, direct de către victimă sau prin intermediul procurorului, nu modifică natura juridică a acțiunii civile și nici regimul actelor de dispoziție ale titularului dreptului subiectiv; n) cererea de emitere a ordinului de protecție, indiferent de modalitatea de sesizare, este o cerere civilă, supusă regulilor procesului civil, iar victima rămâne titularul dreptului de protecție.

Cu referire la această orientare au fost atașate peste 120 de hotărâri judecătorești, din care 105 definitive, pronunțate în cauze înregistrate pe rolul instanțelor după abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, relevante și din punctul de vedere al obiectului cauzei, al titularului sesizării instanței și al soluției pronunțate.

Hotărârile atașate au fost pronunțate de către instanțe din circumscripția tuturor curților de apel. VIII. Opinia Ministerului Public

Prin Adresa nr. 1.981/III-10/2026 din 31 martie 2026, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul de recursuri în interesul legii nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă analizei.

Prin concluziile înaintate la dosar cu aceeași adresă s-a apreciat că prezenta sesizare îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de către procuror.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că opțiunea legiuitorului de a abroga dispozițiile art. 43 din Legea nr. 217/2003 fără a insera o normă expresă care să interzică renunțarea la judecată în cazurile prevăzute la art. 40 alin. (3) și art. 34 alin. (6) poate induce un anumit echivoc cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 406 din Codul de procedură civilă.

Ca atare, s-a apreciat că, din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, modificarea Legii nr. 217/2003, prin abrogarea art. 43, trebuie analizată prin prisma intenției legiuitorului, exprimată în expunerea de motive, precum și a scopului ordinului de protecție.

În acest sens s-a reținut că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 232/2025, propunerea legislativă a urmărit descurajarea faptelor de violență domestică și a avut la bază Raportul special privind fenomenul violenței domestice în România, publicat în aprilie 2025 de către Avocatul Poporului, în care au fost formulate zece recomandări și au fost identificate nouă propuneri de îmbunătățire a cadrului legal.

Făcând trimitere la scopul instituirii ordinului de protecție, astfel cum acesta a fost evidențiat în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 139 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, a menționat că, având în vedere că fenomenul privind violența domestică este unul în creștere, măsurile legislative aflate în vigoare nefiind suficiente pentru a diminua sau tempera acest fenomen, au intervenit modificări legislative pentru consolidarea protecției victimei și prevenirea faptelor de violență asupra lor.

Pe de altă parte, s-a observat că a fost abrogată dispoziția care prevedea că victima poate renunța, potrivit prevederilor art. 406 din Codul de procedură civilă, la judecarea cererii privind ordinul de protecție, în cazul ordinului de protecție provizoriu, reglementat de art. 34 din Legea nr. 217/2003, și în cazul în care cererea era formulată în numele victimei de către procuror [art. 40 alin. (3) din Legea nr. 217/2003], adică în cazurile în care organele statului au evaluat riscul în care se află victima.

Totodată, s-a evidențiat că existența riscului iminent (reținută a constitui cerința de fond principală pentru emiterea ordinului provizoriu) se apreciază de la caz la caz, de către organul de poliție care emite ordinul, pe baza evaluării situației de fapt stabilite în cauză și a probelor obținute, fie în condițiile Codului de procedură penală, dacă fapta de violență domestică este cercetată ca infracțiune, fie ca urmare a verificării sesizării privind violența domestică, iar confirmarea ordinului de protecție provizoriu de către procuror, care formulează cerere de emitere a ordinului de protecție în numele victimei, atestă existența riscului iminent și necesitatea luării de măsuri pentru prevenirea actelor de violență.

În acest context s-a arătat că în doctrină s-a reținut că: "prin ordinul de protecție provizoriu se previn situațiile în care victima continuă să fie expusă agresiunii, inclusiv sub aspectul posibilității de a se face presiune asupra ei pentru a-și retrage plângerea".

S-a subliniat faptul că legiuitorul a eliminat posibilitatea victimei de a renunța la judecarea cererii pentru emiterea unui ordin de protecție în cazurile în care organele statului au evaluat natura conflictului și au constatat un risc iminent pentru victimă, în astfel de cazuri, renunțarea la judecarea cauzei pentru emiterea unui ordin de protecție ridicând suspiciuni cu privire la voința reală a victimei, aflată într-o situație vulnerabilă, și compromite însuși scopul protecției.

De asemenea, s-a reținut că este adevărat că textul abrogat nu vizează și ipoteza în care cererea de emitere a ordinului de protecție este introdusă direct de victimă, în această situație renunțarea la judecarea cererii putând fi analizată, în continuare, prin prisma dispozițiilor generale, reglementate de Codul de procedură civilă, referitoare la principiul disponibilității, însă rațiunea diferenței dintre aceste situații nu reprezintă o contradicție legislativă, prin prisma faptului că, în cazul ordinului de protecție provizoriu și în cazul în care cererea era formulată în numele victimei de către procuror, evaluarea riscului iminent și adoptarea măsurilor sunt determinate de ansamblul probelor, care au impus o protecție imediată.

S-a apreciat și că evoluția legislativă este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind obligațiile pozitive ale statului, în care s-a statuat constant că statele au obligația de a preveni violența domestică, de a proteja victimele, chiar și împotriva voinței lor declarate, și de a interveni eficient în situații de risc real și imediat, Curtea recunoscând, de asemenea, vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenței în familie și nevoia unei implicări active a statului în protejarea acestora [Cauza Opuz împotriva Turciei, la 9 septembrie 2009 (Cererea nr. 33.401/02)].

Ca atare, s-a considerat că suprimarea definitivă a posibilității victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de către procuror apare ca o soluție compatibilă cu standardele europene, statul fiind obligat să asigure protecția chiar împotriva voinței victimei, întrucât consimțământul victimei nu reprezintă întotdeauna expresia unei voințe libere, iar renunțarea la judecata cererii pentru emiterea unui ordin de protecție sau retragerea plângerii poate reflecta presiune, teamă sau dependență.

Totodată, s-a arătat că protecția pe care statul este obligat să o asigure victimei justifică limitări ale principiului disponibilității, de altfel, în doctrină reținându-se că principiul disponibilității nu are un caracter absolut.

În acest context s-a evidențiat împrejurarea că prin Legea nr. 232/2025, care modifică Legea nr. 217/2003, a fost completat art. 158 din Codul penal, după alineatul (4) fiind introdus un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins: "În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 193 și art. 196 săvârșite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii penale nu produce efecte."

Astfel, s-a precizat că, în situația infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală din culpă, săvârșite asupra unui membru de familie, voința victimei de a-și retrage plângerea prealabilă nu mai produce efecte juridice.

Prin urmare, s-a considerat că această modificare legislativă în materie penală, prin aceeași lege, reprezintă un argument suplimentar că, prin abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, legiuitorul a urmărit să suprime definitiv posibilitatea victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de către procuror. IX. Opinia specialiștilor consultați

Opinia științifică transmisă de Facultatea de Drept - Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca este în sensul că dreptul de a renunța la judecată subzistă în cazul cererii pentru emiterea ordinului de protecție inițiate de către procuror, prin abrogarea dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 217/2003 devenind aplicabile dispozițiile generale ale art. 406 din Codul de procedură civilă.

În esență, s-a reținut că dispozițiile procedurale cuprinse în art. 43 din Legea nr. 217/2003 reprezintă o normă specială în privința renunțării la judecată în materia ordinului de pro