Decizia nr. 83/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 582/1/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 582/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Adina Georgeta Ponea, pentru preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă privind dezlegarea următoarei probleme de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 140/2022, măsura de ocrotire a tutelei speciale poate fi dispusă pentru o durată de 15 ani, respectiv pe durata maximă prevăzută de art. 168 alin. (3) teza finală din Codul civil pentru care se poate dispune prelungirea măsurii, având în vedere că persoanele puse sub interdicţie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 140/2022 sunt asimilate „de plin drept” de către legiuitor ca fiind persoane cu privire la care a fost instituită tutela specială, respectiv dacă sintagma de înlocuire a măsurii punerii sub interdicţie cu măsura tutelei speciale prevăzută de dispoziţiile art. 20 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 140/2022 este similară, prin efectele juridice pe care le produce, noţiunii de prelungire a măsurii tutelei speciale, prevăzută de dispoziţiile art. 168 alin. (3) teza finală din Codul civil, situaţie în care durata maximă permisă de lege este de maximum 15 ani, dat fiind că, faţă de persoanele puse sub interdicţie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 140/2022, nu se ia pentru prima dată o măsură de ocrotire.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport, şi opinii ale Institutului Naţional al Magistraturii, Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu şi ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Craiova; de asemenea, s-a învederat că pe rolul instanţei supreme a fost înregistrat un recurs în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău având ca obiect interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 140/2022 în cadrul litigiilor având ca obiect reexaminarea punerii sub interdicţie, anume dacă termenul maxim pentru care se poate dispune înlocuirea măsurii punerii sub interdicţie cu măsura tutelei speciale este de 5 ani sau de 15 ani, cu termen de judecată la 12 octombrie 2026.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Adina Georgeta Ponea, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra sesizării.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, având în vedere şi recursul în interesul legii înregistrat pe rolul instanţei supreme.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Adina Georgeta Ponea declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 17 februarie 2026, în Dosarul nr. 3.256/279/2019/a1, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 20 martie 2026 cu nr. 582/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit la 22 iunie 2026. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative (Legea nr. 140/2022) ” Art. 20. – (1) Persoanele aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi sub interdicţie judecătorească vor fi supuse, în ceea ce priveşte starea şi capacitatea lor şi măsurile de ocrotire ce vor trebui luate, dispoziţiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin prezenta lege. (2) În acest scop, instanţele judecătoreşti, din oficiu sau la cerere, vor reexamina toate măsurile de punere sub interdicţie judecătorească şi, după caz, vor dispune: a) înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile de ocrotire prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege; (…).”

Codul civil ” Art. 168. – (…) (3) Instituirea tutelei speciale este dispusă pentru o perioadă care nu poate depăşi 5 ani. Cu toate acestea, în cazul în care deteriorarea facultăţilor mintale ale persoanei ocrotite este permanentă, instanţa poate dispune prelungirea măsurii tutelei speciale pentru o durată mai mare, care nu poate să depăşească 15 ani.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Sentinţa civilă nr. 1.411 din 4 aprilie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 3.256/279/2019/a1, Judecătoria Piatra-Neamţ a admis cererea având ca obiect reexaminarea punerii sub interdicţie şi, în consecinţă, a instituit măsura de ocrotire a tutelei speciale faţă de intimata A şi a numit pe petenta B în calitate de tutore al intimatei A pe o perioadă de 15 ani, dispoziţia de numire a tutorelui urmând a produce efecte de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, apreciind că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 164 alin. (1), (4) şi (5) din Codul civil.

Astfel, Judecătoria Piatra-Neamţ, în esenţă, a reţinut că, potrivit prevederilor art. 168 alin. (3) din Codul civil, „(3) Instituirea tutelei speciale este dispusă pentru o perioadă care nu poate depăşi 5 ani. Cu toate acestea, în cazul în care deteriorarea facultăţilor mintale ale persoanei ocrotite este permanentă, instanţa poate dispune prelungirea măsurii tutelei speciale pentru o durată mai mare, care nu poate să depăşească 15 ani”.

Instanţa a avut în vedere faptul că, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 140/2022, persoanele puse sub interdicţie au fost considerate, de plin drept, în ceea ce priveşte starea şi capacitatea acestora ca fiind persoane cu privire la care a fost instituită tutela specială.

Ca atare, deşi art. 20 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 140/2022 foloseşte noţiunea de „înlocuire” a măsurii punerii sub interdicţie cu măsura de ocrotire a tutelei speciale, ţinând seama de faptul că, în virtutea legii, persoanele puse sub interdicţie sunt considerate, de la momentul intrării în vigoare a actului normativ precizat şi până la înlocuirea măsurii, în ceea ce priveşte starea şi capacitatea acesteia, persoane cu privire la care a fost instituită măsura tutelei speciale, punerea sub interdicţie este asimilată unei tutele speciale.

Prin urmare, de vreme ce instanţa înlocuieşte o măsură asimilată din punctul de vedere al efectelor cu tutela specială cu o nouă măsură de tutelă specială, înlocuirea măsurii punerii sub interdicţie poate fi calificată drept o prelungire a măsurii iniţiale, fiind posibilă instituirea tutelei pe o perioadă mai mare de 5 ani, dar care să nu depăşească 15 ani.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamţ, invocând nelegalitatea hotărârii şi susţinând că durata maximă pentru care se poate dispune măsura tutelei speciale, ca urmare a reexaminării măsurii anterioare a punerii sub interdicţie judecătorească şi a înlocuirii acesteia cu una dintre măsurile de ocrotire prevăzute de Codul civil, este de 5 ani, şi nu de 15 ani, cum în mod nelegal a stabilit instanţa de fond.

S-a afirmat că nu sunt posibile instituirea măsurii tutelei speciale (chiar ca urmare a înlocuirii punerii sub interdicţie cu măsura tutelei speciale) şi, concomitent, prin aceeaşi hotărâre, prelungirea ei, în fapt acesta fiind efectul hotărârii instanţei de fond.

Prelungirea constă în menţinerea unei situaţii juridice după data la care aceasta urmează să înceteze, astfel că presupune luarea unei anumite măsuri şi apoi reanalizarea situaţiei de fapt anterior încetării măsurii, pentru a se verifica dacă este cazul să fie menţinută.

În opinia apelantului, nu este posibilă o prelungire a măsurii dacă tutela specială nu a fost instituită, deoarece prelungirea reprezintă o etapă diferită şi presupune o nouă soluţie a instanţei, ulterioară.

Din această perspectivă, în speţă, faţă de intimată nu s-a dispus anterior măsura tutelei speciale, astfel încât perioada maximă pentru care poate fi instituită tutela specială este de 5 ani.

În susţinerea motivelor de apel a invocat considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 601 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 27 ianuarie 2021 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 601/2020), care a stat la baza modificărilor operate prin intermediul Legii nr. 140/2022.

La termenul de judecată din 18 noiembrie 2025, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 140/2022 raportate la cele ale art. 168 alin. (3) din Codul civil.

Prin Încheierea de şedinţă din 17 februarie 2026, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că: litigiul se află pe rolul unui complet de judecată care este constituit la nivelul tribunalului, ce este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (apel), pricina fiind în curs de judecată; soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea vizată, deoarece ceea ce se dispută este durata pentru care este instituită tutela specială, în temeiul art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 140/2022, ca urmare a reexaminării măsurii punerii sub interdicţie şi înlocuirii cu una dintre măsurile de ocrotire prevăzute de Codul civil, respectiv 5 sau 15 ani; examenul jurisprudenţial relevă faptul că, în ceea ce priveşte problema de drept relevată, nu s-a conturat o opinie majoritară într-un anume sens, opiniile specialiştilor în drept şi cele jurisprudenţiale fiind divergente. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Instanţa de trimitere a considerat că prin înlocuirea măsurii punerii sub interdicţie cu tutela specială are loc şi o prelungire implicită a măsurii tutelei speciale cu care punerea sub interdicţie a fost asimilată „de plin drept”.

Ca atare, nu se poate considera că instanţa dispune instituirea pentru prima dată a unei măsuri de ocrotire pentru a aplica garanţiile referitoare la aplicarea măsurii pentru cea mai scurtă perioadă de timp, dacă a existat deja o perioadă anterioară în care s-a aflat sub imperiul măsurii de ocrotire, iar verificarea de către instanţa de judecată a situaţiei ei în cadrul procedurii de reexaminare a măsurii punerii sub interdicţie este de natură să asigure efectiv garanţia dreptului persoanei la revizuirea periodică a măsurii de ocrotire.

Având în vedere condiţia medicală ireversibilă a persoanei ocrotite, tribunalul a apreciat că este justificată opţiunea pentru măsura tutelei speciale pe durată maximă, de 15 ani, aspectul înlocuirii măsurii punerii sub interdicţie cu măsura tutelei speciale, şi nu al prelungirii acesteia fiind unul strict formal, lipsit de relevanţă, esenţial fiind aspectul de fond, respectiv acela că faţă de persoana bolnavă nu se ia pentru prima dată o măsură de ocrotire, ci aceasta durează deja şi este transpusă în paradigma noii legi.

În opinia instanţei de trimitere este excesiv a pretinde ca o persoană pusă sub interdicţie de mai mult timp să fie considerată că nu s-a aflat sub incidenţa niciunei măsuri de ocrotire şi a pune persoana bolnavă în situaţia de a parcurge peste 5 ani din nou procedura judiciară şi medicală pentru prelungirea măsurii de ocrotire, după ce s-a dovedit timp îndelungat că suferă de boli ireversibile care fac ca starea sa să se deterioreze odată cu trecerea timpului. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ a susţinut necesitatea sesizării instanţei supreme, afirmând lipsa de claritate şi de previzibilitate a legii cu privire la perioada pentru care poate fi dispusă măsura tutelei speciale în cazul afecţiunilor ireversibile, cu caracter permanent, lipsă de claritate care a generat practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti.

Astfel, a arătat că din jurisprudenţa instanţelor naţionale, precum şi din punctele de vedere teoretice exprimate de judecători cu ocazia întâlnirilor în care au avut loc dezbateri cu privire la probleme de drept care generează practică neunitară rezultă două opinii divergente cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale ce fac obiectul prezentei sesizări.

Apelantul a menţionat că într-o primă orientare s-a apreciat că, în cadrul procedurii de reexaminare reglementate de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 140/2022, dacă se consideră că persoana trebuie ocrotită în continuare, instanţa de judecată dispune înlocuirea măsurii de ocrotire dispuse anterior cu tutela specială pentru o durată maximă de 5 ani, urmând ca, la expirarea acestei durate, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 168 alin. (3) din Codul civil, să dispună prelungirea pentru o durată de maximum 15 ani.

În ceea ce priveşte cea de-a doua orientare a precizat că, în ipoteza dată, se consideră că măsura tutelei speciale poate fi dispusă pentru o durată de 15 ani, respectiv durata maximă prevăzută de art. 168 alin. (3) din Codul civil pentru care se poate dispune prelungirea măsurii.

Totodată, a apreciat că sesizarea este admisibilă, având în vedere că în speţă sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în raport cu aspectele anterior relevate, şi faptul că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuţie.

Celelalte părţi nu au depus puncte de vedere scrise. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din analiza punctelor de vedere teoretice, precum şi a hotărârilor judecătoreşti transmise de către instanţe cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări au fost relevate două orientări, după cum urmează:

Într-o primă orientare s-a apreciat că, cu ocazia reexaminării măsurii punerii sub interdicţie, măsura tutelei speciale poate fi dispusă pentru o perioadă de până la 15 ani.

În argumentare s-a arătat că: – potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 140/2022, persoanele aflate sub interdicţie judecătorească sunt considerate, până la reexaminarea măsurii, ca fiind persoane pentru care a fost instituită tutela specială, fiind asimilate de drept persoanelor aflate sub tutela specială, astfel încât înlocuirea măsurii ar echivala, în esenţă, cu o prelungire a unei măsuri de ocrotire deja existente, devenind aplicabile dispoziţiile privind durata maximă de 15 ani prevăzută de Codul civil; – din moment ce se înlocuieşte o măsură asimilată din punctul de vedere al efectelor cu tutela specială cu o nouă măsură de tutelă specială, înlocuirea măsurii punerii sub interdicţie poate fi calificată drept o prelungire a măsurii iniţiale; – dispunerea măsurii doar pe o perioadă de 5 ani este lipsită de fundament atât timp cât anterior s-a analizat situaţia medicală a persoanei ocrotite şi s-a reţinut necesitatea punerii sub interdicţie; – se poate aprecia că tutela specială ar putea reprezenta chiar o prelungire a măsurii anterior dispuse, a cărei reexaminare se efectuează, fiind pe ipoteza art. 168 alin. (3) teza a II-a din Codul civil; – modificarea legislativă a intervenit ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 601/2020, în cuprinsul căreia se face trimitere (paragraful 41), cu titlu de exemplu, la legislaţia franceză, respectiv art. 440 alin. (3) din Codul civil francez. Or, potrivit legislaţiei franceze avute în vedere ca sursă a reglementării (art. 441 din Codul civil francez), instanţa poate hotărî instituirea tutelei pe o perioadă maximă de 10 ani, în cazul în care starea de sănătate a persoanei ocrotite nu este susceptibilă de a cunoaşte o ameliorare, conform opiniei specialiştilor în domeniu, instituirea tutelei speciale fiind o ultima ratio, având în vedere că implică pierderea drepturilor civile în ansamblul său. Cum aceste dispoziţii din dreptul străin au fost avute în vedere de legiuitorul român, intenţia acestuia din urmă a fost aceea de a permite instanţei să instituie tutela pe o perioadă maximă de 15 ani, în cazul în care diagnosticul persoanei ocrotite nu implică o posibilitate de ameliorare; – în contextul în care nu există o procedură special reglementată de prelungire a duratei măsurii tutelei, nu se poate reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a reglementa o asemenea procedură prin art. 168 alin. (3) teza a II-a din Codul civil, articol destinat procedurii de instituire a tutelei.

În acest sens s-au exprimat judecătorii din cadrul: Judecătoriei Sibiu (una dintre opinii), Judecătoriei Avrig, Curţii de Apel Bacău – Secţia I civilă, Judecătoriei Piatra-Neamţ (opinie minoritară), Judecătoriei Bicaz (una dintre cele două opinii), Judecătoriei Făgăraş, Judecătoriei Rupea, Judecătoriei Sfântu Gheorghe, Judecătoriei Târgu Secuiesc (una dintre cele două opinii), Tribunalului Bucureşti (opinie minoritară), Tribunalului Giurgiu (una dintre cele două opinii), Tribunalului Ilfov, Judecătoriei Cornetu, Judecătoriei Buftea (opinie minoritară), Tribunalului Teleorman – Secţia civilă, Judecătoriei Alexandria, Judecătoriei Roşiori de Vede, Judecătoriei Turnu Măgurele, Judecătoriei Videle, Judecătoriei Zimnicea, Tribunalului Sălaj, Judecătoriei Şimleu Silvaniei, Judecătoriei Năsăud, Tribunalului Cluj (una dintre cele două opinii), Judecătoriei Dej, Judecătoriei Medgidia (una dintre cele două opinii), Judecătoriei Constanţa (opinie majoritară), Tribunalului Constanţa, Judecătoriei Mangalia (una dintre cele două orientări), Judecătoriei Hârşova, Judecătoriei Babadag, Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, Curţii de Apel Galaţi – Secţia I civilă (opinie minoritară), Judecătoriei Tecuci, Judecătoriei Târgu Bujor (una dintre cele două opinii), Tribunalului Vrancea (una dintre orientări), Tribunalului Iaşi, Judecătoriei Iaşi (opinie majoritară), Judecătoriei Hârlău, Judecătoriei Paşcani, Judecătoriei Huşi (una dintre opinii), Judecătoriei Vaslui, Judecătoriei Bârlad, Judecătoriei Negreşti-Oaş (opinie minoritară), Judecătoriei Carei, Judecătoriei Aleşd, Judecătoriei Beiuş, Judecătoriei Marghita, Curţii de Apel Piteşti şi al instanţelor arondate acesteia (una dintre orientări), Judecătoriei Ploieşti (opinie minoritară), Judecătoriei Câmpina (opinie minoritară), Judecătoriei Vălenii de Munte (opinie minoritară), Curţii de Apel Târgu Mureş şi al instanţelor arondate (opinie minoritară), Tribunalului Arad şi al instanţelor arondate (opinie minoritară), Judecătoriei Caransebeş (opinie majoritară), Judecătoriei Reşiţa (una dintre orientări), Judecătoriei Moldova Nouă, Tribunalului Caraş-Severin, Judecătoriei Timişoara (opinie minoritară), Judecătoriei Sânnicolau Mare, Curţii de Apel Timişoara.

În susţinerea acestei poziţii a fost înaintat un număr de 121 de hotărâri judecătoreşti.

Cea de-a doua orientare este în sensul că măsura tutelei speciale poate fi instituită, în cadrul procedurii de reexaminare a punerii sub interdicţie, pentru o durată de maximum 5 ani, aceasta reprezentând durata maximă prevăzută de art. 168 din Codul civil pentru instituirea iniţială a măsurii.

În susţinerea acestei poziţii s-a reţinut că: – reexaminarea punerii sub interdicţie nu reprezintă o prelungire a măsurii anterioare, ci instituirea unei noi măsuri de ocrotire; – prelungirea măsurii pentru o durată de până la 15 ani este posibilă numai ulterior, în situaţia în care tutela specială a fost deja instituită şi se constată caracterul permanent al deteriorării facultăţilor mintale ale persoanei ocrotite; – prin trimiterea la dispoziţiile art. 20 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 140/2022, care se referă la înlocuirea măsurii anterioare a punerii sub interdicţie judecătorească cu una dintre măsurile de ocrotire prevăzute de Codul civil, legiuitorul a făcut distincţia dintre instituţia luării/instituirii măsurii tutelei speciale, care se poate dispune pe o perioadă ce nu poate depăşi 5 ani, şi instituţia prelungirii măsurii tutelei speciale, care nu poate depăşi 15 ani, care are drept situaţie premisă existenţa unei hotărâri definitive prin care s-a dispus anterior luarea măsurii tutelei speciale pe durata maximă, de 5 ani [art. 168 alin. (3) din Codul civil]; – însăşi Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi reglementează, la art. 12 pct. 4, faptul că o măsură de ocrotire se aplică pentru cea mai scurtă perioadă posibilă şi se supune revizuirii periodice de către o autoritate competentă; – reexaminarea punerii sub interdicţie nu reprezintă o prelungire a măsurii anterioare, ci este o măsură nouă, tutelă specială sau consiliere judiciară, după caz; – scopul prevăzut de legiuitor prin modificările aduse dispoziţiilor privind procedura punerii sub interdicţie îl reprezintă reglementarea unor garanţii concrete în vederea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, printre aceste garanţii numărându-se şi perioada maximă iniţială de stabilire a măsurii pentru ca persoana ocrotită să beneficieze de o nouă verificare a măsurii de ocrotire după o perioadă echitabilă; – măsura de ocrotire judiciară a tutelei speciale se dispune numai pentru durata prevăzută expres de lege, aceasta putând fi prelungită în aceleaşi condiţii prevăzute de lege, atunci când, în urma reevaluării situaţiei persoanei ocrotite, se constată că nu au intervenit modificări de natură să determine înlocuirea sau ridicarea acesteia, nefiind obligatoriu ca prelungirile ulterioare să aibă, în mod necesar, aceeaşi durată ca măsura iniţială; – persoanele puse sub interdicţie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 140/2022 nu sunt asimilate de plin drept de către legiuitor ca fiind persoane cu privire la care a fost instituită măsura tutelei speciale, câtă vreme instanţa de tutelă învestită cu analiza unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 140/2022 este chemată să analizeze condiţiile de dispunere a noilor măsuri de ocrotire, cum acestea au fost reconfigurate ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 601/2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, din perspectiva efectelor sale asupra capacităţii civile a persoanei fizice; – pornind de la principalele critici de neconstituţionalitate care au fundamentat pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 601/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (în primul rând, judecătorul constituţional a regăsit ca fiind criticabilă opţiunea legiuitorului român de a opera cu valori absolute, în sensul că orice potenţială afectare a capacităţii mentale, indiferent de gradul său, putea conduce la instituirea măsurii de ocrotire a punerii sub interdicţie şi, prin urmare, putea conduce la lipsirea persoanelor de capacitate de exerciţiu; în al doilea rând, judecătorul constituţional a apreciat că statul şi-a încălcat obligaţiile pozitive de a dubla măsura de ocrotire a punerii sub interdicţie de instituirea unor garanţii suficiente, astfel cum acestea sunt prevăzute de Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, garanţii care să fi fost apte să asigure exercitarea capacităţii juridice a acestora şi, în consecinţă, respectarea demnităţii persoanei; în al treilea rând, criticile de neconstituţionalitate au vizat durata pentru care se putea institui măsura de ocrotire a punerii sub interdicţie; în al patrulea rând, judecătorul constituţional a sancţionat modalitatea de reglementare a posibilităţii de revizuire a măsurii de ocrotire a punerii sub interdicţie), devine evident că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a perpetua efectele unor măsuri de ocrotire dispuse în temeiul unor dispoziţii legale neconstituţionale (din punct de vedere intrinsec) prin asimilarea în mod artificial a măsurii punerii sub interdicţie cu măsura tutelei speciale; – cele două măsuri, respectiv punerea sub interdicţie şi tutela specială, nu pot fi confundate şi, implicit, nici noţiunile de înlocuire a măsurii punerii sub interdicţie cu cea de prelungire a măsurii tutelei speciale, instituirea şi prelungirea fiind noţiuni prevăzute de Codul civil, în cadrul reglementării măsurii tutelei speciale, în timp ce înlocuirea punerii sub interdicţie implică dispunerea unei măsuri noi; – noţiunea de înlocuire se referă la măsura punerii sub interdicţie, în cadrul unui dosar având ca obiect reexaminarea punerii sub interdicţie, respectiv măsura punerii sub interdicţie urmând a fi înlocuită cu tutela specială ori cu măsura consilierii judiciare, în timp ce noţiunea de prelungire se referă la situaţia în care a fost deja dispusă măsura tutelei speciale anterior (în cadrul unui dosar având ca obiect instituirea tutelei speciale ori în cadrul unui dosar având ca obiect reexaminarea punerii sub interdicţie), fiind necesară, astfel, o nouă analiză pentru a fi dispusă prelungirea, ulterioară dispunerii măsurii tutelei speciale iniţiale pe durata de 5 ani; – în cazul în care s-ar interpreta că înlocuirea şi prelungirea sunt similare, ar însemna că măsura reexaminării punerii sub interdicţie este echivalentă cu măsura tutelei speciale, deoarece înlocuirea măsurii punerii sub interdicţie ar echivala cu măsura tutelei speciale, deşi cele două sunt reglementate de dispoziţii diferite şi presupun condiţii diferite; tocmai prin prisma diferenţierii acestor măsuri legiuitorul a prevăzut înlocuirea punerii sub interdicţie cu măsurile prevăzute de Codul civil, în caz contrar existând posibilitatea prevederii exprese a asimilării celor două; – dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 140/2022 asimilează din perspectiva efectelor persoanele ce se aflau sub măsura interdicţiei judecătoreşti cu persoanele cu privire la care a fost instituită tutela specială, fiind o ficţiune juridică, însă această prevedere este limitată la efectele concrete faţă de aceste persoane, în ceea ce priveşte starea şi capacitatea lor, fiind o dispoziţie menită să uşureze tranziţia între măsuri pe perioada reexaminărilor şi să protejeze persoanele aflate deja sub măsura interdicţiei, fiind o normă de protecţie; – scopul legiuitorului a fost de a nu exista persoane care să aibă drepturi şi obligaţii diferite doar prin prisma denumirii măsurii instituite asupra acestora, respectiv interdicţie judecătorească sau tutelă specială, deşi, în concret, suferă de aceleaşi afecţiuni sau de afecţiuni similare care implică afectarea unor capacităţi asemănătoare; – faptul că persoanele asupra cărora a fost dispusă măsura interdicţiei judecătoreşti sunt asimilate persoanelor asupra cărora a fost instituită măsura tutelei speciale nu conduce la asimilarea măsurilor din perspectivă juridică şi a reglementării acestora, cele două măsuri fiind distincte prin prisma condiţiilor, măsura punerii sub interdicţie urmând a fi obligatoriu înlocuită de către instanţe prin dosarele având ca obiect reexaminarea măsurii.

În acest sens este opinia judecătorilor din cadrul: Judecătoriei Sibiu (una dintre opinii), Judecătoriei Agnita, Judecătoriei Mediaş, Judecătoriei Sălişte, Tribunalului Bacău – Secţia I civilă, Judecătoriei Piatra-Neamţ (opinie majoritară), Judecătoriei Roman, Judecătoriei Târgu-Neamţ, Judecătoriei Bicaz (una dintre cele două opinii), Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoriei Braşov, Tribunalului Covasna, Judecătoriei Târgu Secuiesc (una dintre cele două opinii), Tribunalului Bucureşti (opinie majoritară), Tribunalului Giurgiu (una dintre cele două opinii), Judecătoriei Bolintin-Vale, Tribunalului Ialomiţa şi al judecătoriilor arondate acestuia, Judecătoriei Buftea (opinie majoritară), Judecătoriei Jibou, Judecătoriei Bistriţa, Judecătoriei Beclean, Tribunalului Cluj (una dintre cele două opinii), Judecătoriei Turda, Judecătoriei Medgidia (una dintre cele două opinii), Judecătoriei Constanţa (opinie minoritară), Judecătoriei Mangalia (una dintre cele două orientări), Judecătoriei Tulcea, Judecătoriei Măcin, Curţii de Apel Craiova şi al instanţelor arondate acesteia (orientare majoritară), Curţii de Apel Galaţi – Secţia I civilă (opinie majoritară), Judecătoriei Lieşti, Judecătoriei Târgu Bujor (una dintre cele două opinii), Tribunalului Vrancea (una dintre orientări), Curţii de Apel Iaşi, Judecătoriei Iaşi (opinie minoritară), Judecătoriei Răducăneni, Tribunalului Vaslui, Judecătoriei Huşi (una dintre opinii), Judecătoriei Satu Mare, Judecătoriei Negreşti-Oaş (opinie majoritară), Judecătoriei Oradea, Curţii de Apel Piteşti şi al instanţelor arondate acesteia (una dintre orientări), Tribunalului Prahova, Judecătoriei Ploieşti (opinie majoritară), Judecătoriei Câmpina (opinie majoritară), Judecătoriei Sinaia, Judecătoriei Vălenii de Munte (opinie majoritară), Curţii de Apel Suceava, Curţii de Apel Târgu Mureş şi al instanţelor arondate (opinie majoritară), Tribunalului Arad şi al instanţelor arondate (opinie majoritară), Judecătoriei Oraviţa, Judecătoriei Caransebeş (opinie minoritară), Judecătoriei Reşiţa (una dintre orientări), Judecătoriei Timişoara (opinie majoritară), Judecătoriei Deta, Judecătoriei Lugoj, Tribunalului Timiş.

Cu referire la această orientare a fost depus un număr de 154 de hotărâri judecătoreşti. VIII. Opinia Ministerului Public

Prin Adresa nr. 2.161/III-10/2026 din 21 aprilie 2026, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă analizei.

Prin concluziile înaintate la dosar cu aceeaşi adresă, cu referire la condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în privinţa întrebării adresate prin prezenta sesizare, sunt îndeplinite primele două dintre acestea, întrucât litigiul în legătură cu care aceasta a fost formulată este în curs de judecată şi se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit cu soluţionarea apelului, instanţă ce urmează să pronunţe o hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă şi la art. 936 din acelaşi act normativ.

De asemenea, s-a considerat că este îndeplinită şi condiţia vizând legătura dintre problema de drept sesizată şi soluţia pe care instanţa de trimitere o va pronunţa cu privire la fondul cauzei, întrucât instanţa de trimitere urmează să se pronunţe asupra apelului declarat de Ministerul Public şi să ofere o anumită interpretare şi aplicare dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 140/2022, precum şi dispoziţiilor art. 168 alin. (3) din Codul civil, sub aspectul duratei maxime pentru care instanţa învestită cu reexaminarea măsurii de punere sub interdicţie poate dispune instituirea tutelei speciale.

S-a reţinut şi că asupra problemei de drept sesizate instanţa supremă nu a statuat printr-o altă decizie de unificare a practicii judiciare şi nu există un recurs în interesul legii având acelaşi obiect care să se afle în curs de soluţionare.

S-a arătat însă că nu este îndeplinită condiţia noutăţii, întrucât chestiunea de drept supusă analizei nu este una nouă, ci una care a creat deja o divergenţă consistentă şi de durată în jurisprudenţă, aşa cum s-a reţinut, de altfel, şi în raportul Inspecţiei Judiciare cu privire la evaluarea impactului Legii nr. 140/2022 şi cum rezultă şi din analiza neexhaustivă a jurisprudenţei publicate în portalul Rejust.ro şi în programul legislativ Lege5.

Însăşi instanţa de trimitere a evidenţiat în pagina 10 a încheierii de sesizare numeroase situaţii în care problema de drept a fost soluţionată neunitar, uneori chiar la nivelul aceleiaşi instanţe, ceea ce relevă că s-a depăşit etapa unei practici judiciare aflate în fază incipientă, în curs de formare.

Pe fondul sesizării, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 140/2022, raportate la cele ale art. 168 alin. (3) din Codul civil, în urma reexaminării măsurii punerii sub interdicţie, atunci când instanţa dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura tutelei speciale, s-a apreciat că durata maximă a măsurii de ocrotire prin tutela specială este de 5 ani.

În argumentarea acestei opinii s-a reţinut că dispoziţiile art. 168 alin. (3) din Codul civil conţin două teze distincte: prima teză se referă la „instituirea” tutelei speciale, care nu poate depăşi 5 ani; în cea de-a doua teză este reglementată „prelungirea” măsurii de ocrotire, pentru o perioadă maximă de 15 ani.

S-a arătat că, logic şi gramatical, prelungirea presupune existenţa unei măsuri iniţiale, cu o durată mai redusă, de maximum 5 ani, care este prelungită pentru o nouă perioadă, de maximum 15 ani, iar, în situaţia în care legiuitorul ar fi dorit ca măsura tutelei speciale să fie dispusă, de la bun început, pentru o perioadă maximă de 15 ani, ar fi prevăzut acest aspect în mod expres în cele două teze ale art. 168 alin. (3) din Codul civil, în sensul că măsura tutelei speciale poate fi instituită, nu prelungită pentru o perioadă maximă de 15 ani, sau ar fi prevăzut că, atunci când deteriorarea facultăţilor mintale este totală şi temporară, măsura tutelei speciale poate fi instituită pentru o perioadă care nu poate depăşi 5 ani, în timp ce, atunci când deteriorarea este totală şi permanentă, aceeaşi măsură poate fi instituită pentru o perioadă de maximum 15 ani, fără a utiliza sintagma „prelungire”.

S-a apreciat că dacă încă de la instituirea măsurii tutelei speciale instanţa de tutelă ar aplica durata maximă de 15 ani, prevăzută de legiuitor pentru ipoteza în care măsura este prelungită, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalităţii şi al proporţionalităţii, astfel cum aceste principii şi-au găsit expresie apriorică în cele două teze distincte ale art. 168 alin. (3) din Codul civil.

Totodată, s-a considerat că această modalitate de interpretare şi aplicare a legii asigură respectarea principiului egalităţii de tratament juridic şi al nediscriminării, principiu pe care se grefează şi care, totodată, fundamentează regula aplicării imediate a legii civile noi în privinţa persoanelor faţă de care se instituie o măsură de ocrotire prevăzută de Legea nr. 140/2022 după intrarea în vigoare a acestei legi, indiferent de împrejurarea că aceste persoane erau sau nu erau puse sub interdicţie la data intrării în vigoare a acesteia.

Menţionându-se că este vorba despre o situaţie de excepţie, derogatorie de la mecanismul general de protecţie configurat prin Legea nr. 140/2022, care, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 601/2020, implică adoptarea unor măsuri proporţionale, adaptate situaţiei fiecărei persoane, care să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp, şi avându-se în vedere şi caracterul exclusiv tranzitoriu al normei de excepţie conţinute în art. 20 alin. (3) din Legea nr. 140/2022, s-a apreciat că aceasta nu poate primi o semnificaţie în sensul asimilării totale, cu efecte perpetue, ex nunc, a punerii sub interdicţie cu tutela specială, astfel încât să se considere că, atunci când reexaminează punerea sub interdicţie, instanţa de tutelă dispune, în realitate, o prelungire a tutelei speciale căreia îi este definitiv asimilată punerea sub interdicţie, întrucât o atare abordare contravine şi principiului de interpretare logică a normei juridice, potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare – exceptio est strictissimae interpretationis et applicationis.

În plus, s-a arătat că, întrucât în discuţie se află o instituţie juridică având efecte de incapacitare totală sau parţială a persoanei fizice, în mod necesar, în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, normele prin care aceasta este reglementată trebuie să primească o interpretare şi aplicare restrictivă, cu excluderea posibilităţii de extindere dincolo de scopul evident şi funcţia pentru care norma tranzitorie a fost edictată. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 27 ianuarie 2021, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 164 alin. (1) din Codul civil sunt neconstituţionale, relevante fiind considerentele menţionate la paragrafele 27-47 ale acesteia. X. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Prin Hotărârea din 16 noiembrie 2021, definitivă la 16 februarie 2022, în Cauza N împotriva României (nr. 2), Cererea nr. 38.048/18, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale atât în privinţa lipsirii reclamantului de capacitatea juridică, cât şi în legătură cu înlocuirea tutorelui acestuia, determinat de împrejurarea că prevederile din dreptul intern (art. 164 din Codul civil în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 140/2022) nu lăsau instanţelor posibilitatea de a dispune o măsură individualizată, adaptată situaţiei persoanei a cărei punere sub interdicţie a fost solicitată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că dispoziţiile Codului civil, aplicabile illo tempore, distingeau între capacitatea totală şi incapacitatea totală şi nu prevedeau posibilitatea luării unei măsuri adaptate situaţiei persoanei respective, opţiunilor şi preferinţelor acesteia.

Luând act de faptul că, prin Decizia nr. 601/2020, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 164 din Codul civil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că statul român trebuie să adopte măsuri generale în scopul alinierii legislaţiei şi practicilor naţionale cu standardele internaţionale evidenţiate inclusiv în hotărârea pronunţată de Curte în această cauză.

În Cauza Cînţa împotriva României, Cererea nr. 3.891/19, prin Hotărârea din 18 februarie 2020, definitivă la 18 iunie 2020, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie, determinat de faptul că procesul decizional, care a avut ca efect restrângerea dreptului reclamantului de a avea legături cu copilul său minor, motivat de existenţa unor tulburări psihice ale reclamantului, nu a fost desfăşurat astfel încât să se asigure faptul că starea de sănătate a reclamantului a fost evaluată corect, că toate opiniile şi interesele au fost luate în considerare în mod corespunzător, astfel încât Curtea a considerat că procedura menţionată nu a fost însoţită de garanţii proporţionale cu gravitatea ingerinţei şi importanţa intereselor în cauză.

Curtea a arătat că, „dacă o restrângere a unor drepturi fundamentale se aplică cuiva care aparţine unui grup deosebit de vulnerabil din societate care a suferit o discriminare considerabilă în trecut, precum persoanele cu dizabilitate mentală, atunci marja de apreciere a statului este substanţial îngustată şi trebuie să existe motive foarte solide pentru restrângerile respective. Motivul acestei abordări, care pune sub semnul întrebării anumite clasificări per se, este acela că astfel de grupuri au fost istoric supuse prejudecăţilor, cu consecinţe de durată, ceea ce a condus la excluderea lor socială (…).” XI. Opinia specialiştilor consultaţi

Opinia ştiinţifică transmisă de Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca este în sensul că regula instituirii măsurii tutelei speciale pentru un maxim iniţial de 5 ani, urmată de posibilitatea prelungirii cu cel mult 15 ani, nu este o formalitate procedurală, ci o garanţie substanţială, măsurile de ocrotire dispunându-se doar în interesul persoanelor ocrotite.

La nivelul Facultăţii de Drept – Universitatea din Craiova au fost exprimate două opinii, după cum urmează.

Într-o primă opinie s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 140/2022 şi ale art. 168 alin. (3) din Codul civil, măsura de ocrotire a tutelei speciale nu poate fi dispusă pentru o durată de 15 ani, respectiv pe durata maximă prevăzută de art. 168 alin. (3) teza finală din Codul civil pentru care se poate dispune prelungirea măsurii, ci urmează ca, în situaţia în care instanţa dispune înlocuirea măsurii interdicţiei judecătoreşti cu cea a tutelei speciale în condiţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 140/2022, aceasta să fie dispusă pentru o perioadă iniţială de până la 5 ani, potrivit art. 168 alin. (3) prima teză din Codul civil, putând fi prelungită ulterior perioadei iniţiale, pentru o durată mai mare, care nu poate să depăşească 15 ani, în condiţiile art. 168 alin. (3) teza finală din Codul civil.

Cea de-a doua opinie este în sensul că, în interpretarea prevederilor legale supuse analizei, măsura de ocrotire a tutelei speciale poate fi dispusă pentru o durată de până la 15 ani, respectiv pe durata maximă prevăzută de art. 168 alin. (3) teza finală din Codul civil pentru care se poate dispune prelungirea măsurii, prin efectele juridice pe care le produce înlocuirea măsurii punerii sub interdicţie cu măsura tutelei speciale.

Specialiştii din cadrul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu au apreciat că, în cadrul procedurii de reexaminare reglementate de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 140/2022, atunci când instanţa apreciază că se impune înlocuirea punerii sub interdicţie cu măsura tutelei speciale, aceasta poate dispune tutela specială numai pentru o perioadă de cel mult 5 ani, iar nu direct pentru 15 ani, durata de până la 15 ani rămânând rezervată exclusiv ipotezei prelungirii unei măsuri a tutelei speciale deja instituite.

Opinia transmisă de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara este că, în situaţia în care judecătorul învestit cu reexaminarea măsurii de ocrotire a interdicţiei judecătoreşti constată îndeplinirea tuturor condiţiilor legale de instituire a măsurii tutelei speciale şi dispune „înlocuirea” primei cu secunda, va putea institui această măsură pentru o perioadă iniţială care nu poate depăşi 5 ani, iar prelungirea măsurii tutelei speciale pentru durată mai mare, care însă nu poate să depăşească 15 ani, se va putea face ulterior, în cadrul unui nou proces, care va avea loc la împlinirea termenului pentru care a fost dispusă iniţial măsura de ocrotire, după reexaminarea tuturor condiţiilor de instituire a acesteia.

Opinia Institutului Naţional al Magistraturii privind chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări este că art. 20 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 140/2022 trebuie interpretat în sensul că, în urma reexaminării măsurii punerii sub interdicţie, singurele soluţii care pot fi pronunţate de către instanţă sunt fie înlocuirea măsurii cu una dintre măsurile de ocrotire prevăzute de Codul civil, fie ridicarea măsurii, neexistând niciun temei legal pentru pronunţarea unei soluţii de prelungire a măsurii tutelei speciale; în condiţiile în care, potrivit art. 168 alin. (5) din Codul civil, se impune soluţia înlocuirii măsurii punerii sub interdicţie cu măsura tutelei speciale, aceasta din urmă poate fi dispusă pentru o perioadă de maximum 5 ani. XII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizării, în fond, a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltate pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat şi că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se const