Decizia nr. 73/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 219/1/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 219/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna Marina Daniela Ungureanu, magistrat-asistent-şef la Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în temeiul art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 374/196/2026.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Reprezentantul procurorului general apreciază că sesizarea este inadmisibilă, având în vedere că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate ce impune ca de dezlegarea ce s-ar da să depindă soluţionarea dosarului în care a fost formulată.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Elena Carmen Popoiag declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Brăila – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 374/196/2026, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecţie, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sintagma „din partea unei alte persoane”, utilizată de textul de lege, poate viza şi persoane faţă de care a fost instituită măsura de ocrotire a tutelei speciale, respectiv persoane lipsite de capacitate de exerciţiu? În caz afirmativ, în ce condiţii poate fi emis un ordin de protecţie faţă de o asemenea persoană?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 3 februarie 2026 cu nr. 219/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit la 18 mai 2026. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 26/2024 privind ordinul de protecţie, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 26/2024) ” Art. 12. – (1) Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol prin acte de violenţă din partea unei alte persoane poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligaţii sau interdicţii: a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa comună; b) reintegrarea victimei şi, după caz, a membrilor familiei acesteia în locuinţa comună; c) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de membrii familiei acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; d) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; e) obligarea agresorului de a purta permanent un dispozitiv electronic de supraveghere; f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima; g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele, componentele esenţiale şi muniţiile deţinute, documentele în care acestea sunt înscrise, precum şi autorizaţia/autorizaţiile de procurare a armelor emisă/emise pe numele acestuia. (…)”. III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila cu nr. 374/196/2026 la 15 ianuarie 2026, reclamanta A a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul B, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună emiterea unui ordin de protecţie în ceea ce o priveşte pe aceasta şi pe membrii familiei sale.

Prin Sentinţa civilă nr. 207 din 16 ianuarie 2026, Judecătoria Brăila a admis, în parte, cererea, dispunând obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe minime de 3 m faţă de victima reclamantă, precum şi faţă de sora acesteia, fiind respinsă, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

În esenţă, în motivare, prima instanţă a reţinut că probele administrate în cauză dovedesc comportamentul agresiv al pârâtului, ce se circumscrie întocmai noţiunii de „acte de violenţă”, astfel cum aceasta este reglementată de prevederile art. 1 din Legea nr. 26/2024.

Instanţa a mai reţinut că situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză creează o prezumţie privind starea de teamă în care se află reclamanta.

Deopotrivă, instanţa a constatat, la termenul din 16 ianuarie 2026, ex propriis sensibus, că pârâtul, prin comportamentul său, i-a creat reclamantei o stare de profundă temere.

Totodată, a arătat că raţiunea Legii nr. 26/2024 nu este aceea de a se face apel la instituţia ordinului de protecţie ori de câte ori există discuţii tensionate, ci doar în situaţiile în care, prin intermediul acestora, se creează o stare de pericol pentru viaţa, integritatea fizică ori psihică sau libertatea persoanei care solicită protecţie.

Corelând mijloacele de probă administrate în cauză, a reţinut că se poate contura presupunerea rezonabilă că integritatea fizică şi psihică a reclamantei este pusă în pericol.

În speţă, din analiza probelor administrate instanţa a constatat că între părţi a avut loc un conflict la 30 decembrie 2025, în cadrul căruia pârâtul a ameninţat-o pe reclamantă, prin intermediul surorii acesteia. În plus, relaţiile tensionate dintre părţi datează din vara anului trecut.

În apărare, pârâtul a invocat împrejurarea că sora reclamantei este cea care întreţine acest conflict, însă cu reclamanta nu are probleme, circumstanţă care nu exclude nevoia de intervenţie a statului în vederea ocrotirii victimei, având în vedere şi proba materială cu înregistrarea audio-video, din care a reieşit că pârâtul a transmis ameninţări reclamantei prin intermediul surorii sale.

Instanţa a stabilit, astfel, că reclamanta se află într-o situaţie de vulnerabilitate, care impune protecţia sa prin mijloace legale specifice, existând riscul real ca acest conflict să escaladeze în lipsa unei intervenţii judiciare ferme, iar atitudinea pârâtului, manifestată printr-o conduită violentă verbal, dovedită, conduce la concluzia că emiterea ordinului de protecţie este nu doar justificată, ci şi necesară.

Împotriva acestei sentinţe pârâtul a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea, în tot, a sentinţei apelate şi respingerea cererii de emitere a ordinului de protecţie, determinată de reevaluarea situaţiei de fapt reţinute prin sentinţă, de care precizează că nu se face vinovat.

În apel, tribunalul a ataşat, din oficiu, Sentinţa civilă nr. 8.679 din 5 decembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 9.931/196/2024 al Judecătoriei Brăila, rămasă definitivă prin neapelare la 20 ianuarie 2025, prin care a fost instituită măsura tutelei speciale pe o durată de 5 ani faţă de apelantul-pârât, fiind numită tutore soţia acestuia.

În condiţiile expuse, instanţa de apel, în conformitate cu art. 57 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a dispus citarea tutorelui desemnat, acesta confirmând cererea de apel formulată personal de pârât şi semnând, totodată, cererea.

Prin Încheierea de şedinţă din 29 ianuarie 2026, Tribunalul Brăila – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a menţionat că este învestită cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, respectiv cu calea de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect un ordin de protecţie, iar de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 26/2024 depinde soluţionarea pe fond a pricinii, întrucât, în speţă, se ridică problema de a se stabili în ce măsură o persoană faţă de care a fost instituită, prin hotărâre judecătorească definitivă, măsura tutelei speciale (incapabilă, potrivit legii civile) poate fi considerată că a acţionat conştient, cu intenţie, ca formă a vinovăţiei necesare pentru reţinerea existenţei actelor de violenţă prevăzute de art. 1 din Legea nr. 26/2024.

Totodată, a apreciat că se impune a se clarifica în ce măsură, faţă de o asemenea persoană, pot fi instituite măsuri, interdicţii sau obligaţii specifice ordinului de protecţie, în condiţiile în care aceste măsuri nu pot viza tutorele desemnat.

A mai arătat că este îndeplinită şi cerinţa noutăţii, în sensul că legea supusă interpretării este relativ recent intrată în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.

De asemenea, a constatat că instanţa supremă nu a statuat anterior asupra aspectelor esenţiale, care conduc la rezolvarea chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării, iar problemele de drept supuse analizei nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În plus, în opinia tribunalului, chestiunea de drept supusă dezbaterii este una calificată, fiind posibile interpretări diferite şi controversate, din cauza lipsei de claritate a normei juridice, a caracterului incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni, deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Instanţa de trimitere a reţinut că, în condiţiile Legii nr. 26/2024, ordinul de protecţie constituie un instrument juridic destinat protejării victimelor tuturor formelor de violenţă, indiferent de calitatea persoanelor, astfel că, în lipsa unor dispoziţii contrare, se poate presupune şi faptul că ordinul poate fi instituit (ca măsură de protecţie) faţă de orice persoană, indiferent de capacitatea de exerciţiu sau de discernământ.

Cu toate acestea, a arătat că instanţa soluţionează cererea în conformitate cu dispoziţiile art. 57 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, care prevăd că: „(2) Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare. (3) Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului.”

A mai avut în vedere, totodată, că art. 43 alin. (1) din Codul civil prevede: „(1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) cel care beneficiază de măsura tutelei speciale.”

Pe de altă parte, a reţinut că actele de violenţă definite de art. 1 din Legea nr. 26/2024, care constituie situaţia premisă a cererii formulate de victimă, au corespondent în Codul penal, reprezentând fapte prevăzute de legea penală, săvârşite cu intenţie.

Astfel, a arătat că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/2024 defineşte actul de violenţă ca fiind: ” a) orice lovire sau act de violenţă cauzator de suferinţe fizice;” (faptă ce poate fi încadrată la art. 193 din Codul penal); ” b) orice act de violenţă de natură sexuală;” (faptă ce poate fi încadrată, după caz, la art. 218-223 din Codul penal); ” c) ameninţarea unei persoane cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare ilicite îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere;” (faptă ce poate fi încadrată la art. 206 din Codul penal); ” d) fapta repetată de urmărire a unei persoane, fără drept sau fără un interes legitim, ori de supraveghere a locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de către aceasta ori efectuarea de apeluri telefonice sau a altor tipuri de comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă care, prin frecvenţă, conţinut sau momentul în care sunt emise, creează temere, precum şi alte acţiuni cu efect similar;” (faptă ce poate fi încadrată la art. 208 din Codul penal); ” e) orice act de hărţuire online, mesaje online instigatoare la ură, urmărire online, ameninţări online, publicarea neconsensuală de informaţii şi conţinut grafic intim, accesul ilegal la comunicaţii şi date private şi orice altă formă de utilizare abuzivă a tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor cu scopul de a umili, speria, reduce la tăcere victima;” [faptă ce poate fi încadrată, după caz, la art. 208 alin. (2), art. 223, 226, 360 sau 369 din Codul penal]; ” f) încercarea de a determina sau determinarea unei persoane prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară;” (faptă ce poate fi încadrată la art. 272 din Codul penal); ” g) orice alte acte de violenţă fizică sau psihică ce pun în pericol viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea unei persoane.” [faptă ce poate fi încadrată, după caz, la art. 193 lit. d), art. 194 lit. d), art. 205, art. 371 alin. (3) etc. din Codul penal].

În acest context, a apreciat că se află în imposibilitate de a stabili în ce măsură o persoană faţă de care a fost instituită, prin hotărâre judecătorească definitivă, măsura tutelei speciale (incapabilă, potrivit legii civile) poate fi considerată că a acţionat conştient, cu intenţie, ca formă a vinovăţiei necesare pentru reţinerea existenţei actelor de violenţă prevăzute de art. 1 din Legea nr. 26/2024, în ipoteza în care noua reglementare nu mai condiţionează instituirea măsurii de lipsa discernământului, această noţiune nemaifiind un criteriu determinant al regimului juridic al măsurilor de ocrotire.

De asemenea, a constatat că art. 15 alin. (6) din Legea nr. 26/2024 prevede expres că „în soluţionarea cererii nu sunt admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat”, dispoziţia împiedicând instanţa să dispună efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice a apelantului-pârât, în vederea stabilirii discernământului acestuia în raport cu faptele – actele de violenţă – imputate.

Totodată, instanţa de trimitere şi-a exprimat rezervele în a aprecia că, faţă de o asemenea persoană, pot fi instituite măsuri, interdicţii sau obligaţii specifice ordinului de protecţie, în condiţiile în care aceste măsuri nu pot viza tutorele desemnat. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-pârât, prin avocat, a susţinut, în esenţă, că sesizarea nu este admisibilă, întrucât nu există practică judiciară divergentă.

Totodată, a menţionat că trebuie avute în vedere dispoziţiile Codului civil în privinţa persoanelor faţă de care a fost instituită măsura tutelei speciale, sens în care, deşi legea specială (Legea nr. 26/2024) nu prevede, consideră că faţă de astfel de persoane, lipsite de capacitate de exerciţiu, nu poate fi emis un ordin de protecţie.

Intimata-reclamantă, prin avocat, a apreciat că sesizarea este admisibilă şi, în esenţă, a arătat că instituirea tutelei speciale este o măsură de ocrotire pentru persoanele majore (sau minorii cu capacitate restrânsă) care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu au discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor, fiindu-le numit un tutore, astfel încât este necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dezlege această problemă de drept existentă între prevederile legii speciale (Legea nr. 26/2024), în legătură cu sintagma folosită în art. 12 alin. (1) – „(…) din partea unei alte persoane (…)” -, şi prevederile Codului civil în materia măsurilor de ocrotire.

În opinia intimatei-reclamante, trebuie să se stabilească dacă se poate institui un ordin de protecţie cu privire la o persoană faţă de care a fost instituită tutela specială. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Referitor la prima întrebare, din punctele de vedere teoretice şi din cuprinsul jurisprudenţei transmise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către instanţele naţionale au rezultat două orientări cu privire la chestiunea de drept supusă analizei.

Astfel, într-o primă orientare, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 26/2024, sintagma „din partea unei alte persoane”, utilizată de textul de lege, poate viza şi persoane faţă de care a fost instituită măsura de ocrotire a tutelei speciale, respectiv persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.

În argumentarea acestei poziţii s-au arătat următoarele: a) textul nu exclude astfel de persoane în mod expres; b) răspunderea este una civilă, iar nu una penală, astfel încât lipsa capacităţii de exerciţiu să fie un impediment la luarea unei astfel de măsuri; c) exercitarea unui act de violenţă dintre cele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 26/2024 implică necesitatea luării unei măsuri de protecţie, cel puţin cu scop preventiv, sens în care poate fi emis ordin de protecţie; d) dacă se dispune o astfel de măsură faţă de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu după evaluarea situaţiei concrete dintr-un dosar, responsabilitatea respectării şi înţelegerii depline a măsurii revine tutorelui sau părintelui, astfel încât nu există vreun impediment în privinţa răspunderii; e) emiterea ordinului de protecţie în temeiul Legii nr. 26/2024 nu este împiedicată de faptul că agresorul este o persoană faţă de care a fost instituită măsura de ocrotire a tutelei speciale, respectiv persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, întrucât, potrivit art. 171 raportat la art. 133-150 din Codul civil, tutela se exercită pentru îngrijirea persoanei ocrotite şi administrarea bunurilor acesteia prin asistarea sau reprezentarea la încheierea actelor juridice, astfel că nu are nicio incidenţă în situaţiile în care persoana ocrotită ar săvârşi fapte antisociale; f) în cuprinsul actului normativ anterior menţionat nu există o interdicţie expresă de emitere a unui astfel de ordin împotriva unui minor cu vârsta de până la 14 ani; g) Legea nr. 26/2024 are o natură mixtă, ce îmbină norme civile cu norme penale şi reguli de procedură civilă cu reguli de procedură penală; h) trebuie subliniat că, potrivit dispoziţiilor procesual civile, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este lipsit de capacitate de exerciţiu, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1) lit. a) din Codul civil, însă poate sta în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin reprezentantul său legal, iar răspunderea civilă a acestuia pentru fapta proprie nu poate fi direct angajată conform prevederilor art. 1.366 din Codul civil decât dacă se dovedeşte că acesta a acţionat cu discernământ şi numai pentru prejudiciul cauzat, în timp ce răspunderea sa penală nu poate fi angajată, fiind înlăturată de dispoziţiile art. 113 alin. (1) din Codul penal; i) finalitatea emiterii unui ordin de protecţie este aceea a protejării victimei, în contextul unui agresor lipsit de capacitate de exerciţiu, existând posibilitatea ca stabilirea unor măsuri de protecţie să nu poată servi scopului avut în vedere de lege, minorul neavând capacitatea de a asimila gravitatea impunerii unor astfel de măsuri; j) în raport cu prevederile art. 164 din Codul civil, măsura instituirii tutelei speciale vizează ocrotirea persoanei vulnerabile, care nu se poate îngriji singură de interesele sale din cauza unei deteriorări a facultăţilor mintale permanente şi totale, stabilite în urma evaluării medicale şi psihosociale, şi care are nevoie de sprijin în formarea sau exprimarea voinţei sale; k) o persoană care şi-a pierdut funcţiile cognitive reprezintă un potenţial pericol atât pentru propria existenţă, cât şi pentru integritatea celor din jurul său, putând exercita acte de violenţă, în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 26/2024, împotriva unei alte persoane; l) scopul urmărit de legiuitor a constat în a crea un instrument juridic eficient, similar celui care există în cazul violenţei domestice, având în vedere că, pentru victimele actelor de violenţă, altele decât cele din sfera domestică, exista doar protecţia oferită de normele dreptului penal; m) raţiunea reglementării este aceea de a se asigura mecanisme eficiente de protecţie a victimei împotriva oricărei forme de violenţă, în toate tipurile de relaţii sociale, indiferent de relaţia cu agresorul; n) ordinul de protecţie constituie, în esenţă, o măsură cu caracter punitiv, în vederea protejării victimei împotriva pericolului reprezentat de comportamentul agresorului; o) dacă, din punct de vedere civil, capacitatea de exerciţiu priveşte încheierea de acte juridice, măsurile care pot fi dispuse prin ordinul de protecţie sancţionează atingerile aduse unor libertăţi ale victimei, nu unor drepturi; p) o protecţie legală eficientă implică, în mod obligatoriu, a fi avută în vedere orice formă de violenţă, dar şi orice persoană care poate fi agresor, indiferent de capacitatea de exerciţiu a acesteia; q) potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 26/2024, instanţa are posibilitatea să dispună obligarea agresorului să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie şi poate recomanda internarea voluntară sau, după caz, poate solicita internarea nevoluntară, în condiţiile Legii sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Din interpretarea acestei formulări reiese că inclusiv persoanele care nu ar avea discernământ, indiferent dacă acestea beneficiază de o măsură de ocrotire, pot avea calitatea de agresor, deci se circumscriu sintagmei din art. 12 alin. (1) din lege; legea foloseşte noţiunea de „agresor” în sensul de autor al actelor de violenţă, fără a fi prevăzută o condiţie de imputabilitate civilă sau penală; r) în virtutea regulilor de interpretare logică a normelor juridice, legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării – actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat; s) legiuitorul nu a făcut distincţie cu privire la capacitatea de exerciţiu a persoanei, astfel că, din această perspectivă, trebuie dată eficienţă principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus; t) faptul că o persoană se află sub măsura tutelei speciale nu echivalează cu lipsa posibilităţii sale materiale de a exercita acte de agresiune, iar, din perspectivă substanţială, dreptul victimei de a beneficia de măsura de protecţie nu poate fi limitat în condiţiile lipsei capacităţii de exerciţiu a agresorului, iar, din perspectivă procesuală, cât timp pârâtul agresor lipsit de capacitate de exerciţiu este, în mod legal, reprezentat de tutore, cererea de instituire a măsurii de protecţie poate fi judecată; u) relativ la obligaţiile ce pot fi impuse în situaţia emiterii ordinului de protecţie, este adevărat că acestea sunt de natură personală, fiind legate de agresor, însă, cu toate acestea, tutorele persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este ţinut de respectarea obligaţiilor ce ar fi impuse persoanei ocrotite, în circumstanţele în care tutorele este ţinut de obligaţia generală de administrare a intereselor acesteia; v) ordinul de protecţie nu are un caracter punitiv, ci unul preventiv/de protecţie, astfel că măsurile pot fi dispuse şi împotriva unei persoane care nu are discernământ, dacă aceasta reprezintă un pericol iminent pentru victimă, iar imposibilitatea de a emite un ordin de protecţie din cauza lipsei de capacitate a agresorului ar aduce atingere dreptului la viaţă şi integritate al victimei, iar scopul protejării victimei primează; w) în acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024; x) elaborarea Legii nr. 26/2024 a avut în vedere două principii: statul român datorează tuturor cetăţenilor săi acelaşi grad de protecţie în faţa unei ameninţări. Indiferent de natura relaţiei dintre victimă şi agresor, atunci când există un mecanism care funcţionează eficient, care salvează vieţi, nu trebuie să rămână la nivel de „nişă”, restrâns doar la cazurile de violenţă domestică, ci trebuie extins pentru a combate toate formele de violenţă; y) spre deosebire de răspunderea civilă şi de cea penală, reglementările în materia ordinului de protecţie nu condiţionează luarea unor măsuri de protecţie a victimei de existenţa capacităţii de exerciţiu a agresorului; z) pericolul iminent are un caracter obiectiv, fiind o stare de fapt independentă de discernământul celui care o generează.

Cea de-a doua orientare este în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 26/2024, sintagma „din partea unei alte persoane”, utilizată de textul de lege, nu poate viza şi persoane faţă de care a fost instituită măsura de ocrotire a tutelei speciale, respectiv persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.

În acest sens au fost aduse următoarele argumente: a) în soluţionarea unei atari cereri nu sunt admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat – art. 16 alin. (6) din Legea nr. 26/2024 -, or, această dispoziţie legală ar împiedica instanţa să dispună efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice a agresorului, în vederea stabilirii discernământului acestuia raportat la actele de violenţă imputate; b) chiar dacă în cuprinsul Legii nr. 26/2024 nu există o interdicţie expresă în acest sens, cererea de emitere a unui ordin de protecţie formulată împotriva unei persoane care nu are capacitate de exerciţiu şi nu răspunde penal este inadmisibilă, pe această cale neputându-se dispune faţă de agresor măsuri restrictive, având la bază ideea de culpă, şi nici asigura atingerea scopului legal al întregii proceduri; c) măsurile de protecţie prevăzute de art. 12 din Legea nr. 26/2024 sunt instituite în scopul înlăturării unei stări de pericol pentru viaţa, integritatea fizică, psihică ori libertatea unei persoane, iar singura sancţiune stabilită de lege pentru a se asigura respectarea acestora şi protecţia victimei este de natură penală, conform art. 18 din lege, fără posibilitatea unei puneri în executare silită sau a antrenării răspunderii reprezentantului sau a ocrotitorului legal, nerespectarea neputând fi sancţionată în vreun fel; d) în analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii privind emiterea ordinului de protecţie nu prezintă relevanţă problematica capacităţii de exerciţiu; este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (1) lit. b) din Codul civil, în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu are capacitate de exerciţiu cel care beneficiază de măsura tutelei speciale, dar, potrivit dispoziţiilor art. 37 din Codul civil, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. În cauza ce a prilejuit sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie problema vizează emiterea unui ordin de protecţie faţă de o persoană aflată sub tutelă specială, astfel că, în realitate, problema se plasează pe palierul existenţei sau inexistenţei discernământului, în funcţie de care se apreciază necesară sau nenecesară luarea de măsuri de protecţie faţă de agresorul pus sub tutelă specială, iar nu a existenţei sau inexistenţei capacităţii de exerciţiu; e) săvârşirea unui act de violenţă, dintre cele enumerate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/2024, de către o persoană individual determinată generează, pe lângă raportul general de răspundere civilă delictuală (art. 1.349 şi următoarele din Codul civil), şi un raport specific, reglementat de legiuitor prin instituirea de măsuri de protecţie a victimei violenţei generatoare de stare de pericol la adresa integrităţii fizice/psihice a acesteia; fiind vorba despre un raport specific care se grefează pe existenţa unei fapte ilicite, devine incident art. 1.366 alin. (1) din Codul civil, conform căruia minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana care beneficiază de tutela specială nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei; f) existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus luarea măsurii tutelei speciale faţă de cel indicat ca agresor justifică aplicarea prezumţiei lipsei de discernământ, ce poate fi răsturnată în condiţiile art. 1.366 alin. (1) din Codul civil. Cât timp cel pus sub tutelă specială este prezumat lipsit de discernământ, faţă de acesta nu poate fi angajată răspunderea delictuală, inclusiv sub forma măsurilor de protecţie prevăzute de Legea nr. 26/2024, întrucât acesta nu are reprezentarea urmărilor faptei sale, respectiv nu poate avea reprezentarea modului de respectare a măsurilor de protecţie; g) încălcarea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie justifică angajarea răspunderii penale, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 26/2024, în legătură cu situaţia celui aflat sub tutelă specială fiind incidentă cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 28 din Codul penal (iresponsabilitatea); h) ordinul de protecţie presupune instituirea unor obligaţii şi interdicţii directe în sarcina persoanei împotriva căreia este emis, obligaţii ce implică restrângeri ale exerciţiului unor drepturi fundamentale, iar instituirea unor asemenea obligaţii presupune existenţa aptitudinii persoanei de a înţelege semnificaţia juridică a măsurilor dispuse şi consecinţele nerespectării acestora; i) în cazul minorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu, reprezentarea legală este concepută pentru exercitarea drepturilor procesuale, iar nu pentru asumarea unor obligaţii restrictive de drepturi; j) nerespectarea ordinului de protecţie constituie infracţiune, conform art. 18 din Legea nr. 26/2024, însă acest mecanism sancţionator nu este aplicabil minorilor sub 14 ani, care nu răspund penal; k) emiterea ordinului de protecţie faţă de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ar conduce la instituirea unor obligaţii a căror încălcare nu poate atrage consecinţele juridice prevăzute de lege, astfel că o asemenea situaţie ar lipsi măsura de eficienţă juridică şi ar contraveni scopului reglementării, în lipsa inaplicabilităţii elementului sancţionator; pentru aceleaşi considerente, ce ţin de imposibilitatea de angajare a răspunderii penale, măsura ordinului de protecţie nu poate fi instituită nici faţă de o persoană faţă de care s-a instituit măsura tutelei speciale; l) măsurile de protecţie nu pot fi impuse tutorelui/reprezentantului legal, iar, pentru actele de violenţă, ar trebui să existe intenţie, respectiv discernământ, ceea ce nu poate fi verificat pe calea acţiunii având ca obiect un ordin de protecţie; m) un remediu în vederea înlăturării stării de pericol provocate de o astfel de persoană este recurgerea la instrumentele oferite de Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv internarea voluntară sau, după caz, involuntară; n) situaţia este similară cu cea a unei persoane care comite o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal, fiind incidentă cauza de neimputabilitate a minorităţii sau, după caz, a iresponsabilităţii, conform art. 27 şi art. 28 din Codul penal; o) relevante sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 47 din 23 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 9 iunie 1999, precum şi aspectele privind protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal (reglementată de capitolul V din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).

Cu privire la a doua întrebare punctele de vedere transmise de instanţele naţionale sunt în sensul că, în ceea ce priveşte condiţiile în care poate fi emis un ordin de protecţie faţă de o asemenea persoană, acestea sunt aceleaşi ca pentru o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, cu respectarea condiţiilor legale pentru reprezentare şi protecţie, reprezentantul legal având obligaţia de a veghea la respectarea măsurilor instituite, prin raportare la dispoziţiile art. 1.372 din Codul civil.

Totodată, s-a menţionat că nu sunt aplicabile dispoziţiile privind răspunderea penală în cazul nerespectării măsurilor instituite, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 26/2024.

Astfel, s-a arătat că din interpretarea Legii nr. 26/2024 se reţine că, pentru ca o cerere de emitere a ordinului de protecţie să fie admisibilă, trebuie îndeplinite trei condiţii, respectiv: existenţa unui act de violenţă, astfel cum este definit de acest act normativ la art. 1 alin. (1); existenţa unei stări de pericol faţă de victimă; existenţa urgenţei.

De asemenea, s-a apreciat că emiterea ordinului de protecţie faţă de o persoană aflată sub tutelă specială trebuie să respecte următoarele exigenţe: persoana va sta în judecată prin reprezentant legal (tutore); instanţa va verifica existenţa unei stări reale, actuale şi concrete de pericol; măsurile dispuse trebuie să fie proporţionale şi adaptate situaţiei medicale.

În acest sens s-a precizat că instanţa trebuie să analizeze, cu rigoare, următoarele aspecte de procedură şi fond: a) reprezentarea legală obligatorie – conform art. 80 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel care nu are exerciţiul drepturilor civile nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentat. Astfel, cererea de emitere a ordinului de protecţie trebuie soluţionată obligatoriu cu citarea tutorelui sau a reprezentantului legal al agresorului, iar neîndeplinirea acestei proceduri atrage nulitatea absolută a hotărârii; b) proporţionalitatea şi necesitatea măsurii – în cazul unui agresor cu tulburări psihice grave (tutela specială), măsura evacuării din domiciliu trebuie cântărită cu prudenţă extremă, instanţa trebuind să se asigure că persoana evacuată nu este lăsată într-o stare de abandon, ceea ce ar încălca art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (interzicerea tratamentelor inumane). În aceste cazuri, ordinul de protecţie ar trebui să fie corelat cu măsura privind obligarea la tratament medical; c) rolul activ al procurorului – prezenţa procurorului este obligatorie, acesta având rolul de a veghea ca măsura să nu devină un abuz împotriva unei persoane care, din cauza bolii, nu se poate apăra singură, dar şi de a garanta că victima nu rămâne expusă unui pericol vital.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit că: „În situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului, nu trebuie întocmită de către serviciul de probaţiune o evaluare a riscului de recidivă, conform art. 34 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003. În acest caz, instanţa va efectua o evaluare proprie a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie.”

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut următoarele: ” (…) 73. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 217/2003, protecţia şi promovarea drepturilor victimelor violenţei domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalităţii şi principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Emiterea unui ordin de protecţie impune menţinerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violenţă (emiterea ordinului de protecţie vizând restrângerea dreptului la viaţă privată şi a libertăţii de mişcare) şi drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violenţă. (…)”. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, relevante fiind cele reţinute în cuprinsul paragrafului 26.

Astfel, instanţa de contencios constituţional a arătat că: ” (…) 26. Totodată, nu poate fi reţinută nici pretinsa inegalitate de tratament juridic între persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie şi persoana în favoarea căreia s-a emis acest ordin, deoarece aceste categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, scopul instituirii ordinului de protecţie fiind însăşi protejarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a persoanei asupra căreia s-a exercitat violenţa.”

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 26/2024. X. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa sa privind protejarea integrităţii fizice şi psihologice a unei persoane împotriva actelor săvârşite de alte persoane, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că există obligaţia pozitivă, în sarcina autorităţilor din statele membre, de a menţine şi de a aplica, în practică, un cadru juridic adecvat, care să ofere protecţie împotriva actelor de violenţă săvârşite de persoanele fizice (Cauza Soderman împotriva Suediei – Cererea nr. 5.786/08, Hotărârea din 12 noiembrie 2013, paragraful 80, Cauza Wetjen şi alţii împotriva Germaniei – cererile nr. 68.125/14 şi nr. 72.204/14, Hotărârea din 22 martie 2018, paragraful 74, Cauza Tlapak şi alţii împotriva Germaniei – cererile nr. 11.308/16 şi nr. 11.344/16, Hotărârea din 22 martie 2018, paragraful 89). XI. Opinia specialiştilor consultanţi

Punctul de vedere transmis de Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca este în sensul primei orientări ce a rezultat în urma consultării instanţelor naţionale, opinia specialistului fiind aceea că cei aflaţi sub tutelă specială, lipsiţi de capacitate de exerciţiu, nu sunt excluşi de la posibilitatea de a se pronunţa împotriva lor un ordin de protecţie în temeiul Legii nr. 26/2024, intrând în categoria persoanelor ce pot fi agresori ai altora.

S-a mai reţinut şi că dificultăţile semnalate de instanţa de trimitere trebuie respinse ca reprezentând false probleme de drept, în contextul în care procedura de instituire a ordinului de protecţie analizat urmează regulile aplicabile în toate cauzele de acest fel, instanţa având posibilitatea să instituie obligaţii, îndatoriri şi interdicţii specifice ordinului de protecţie şi în sarcina persoanei sub tutelă specială, întrucât încălcarea acestora nu este nici certă, nici lipsită de consecinţe.

În acelaşi sens este şi punctul de vedere transmis de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, prin care s-a apreciat că problema agresorului pus sub tutelă specială este una falsă în materia ordinului de protecţie şi că, dincolo de limitările legale pe care acesta le are în privinţa stării lui în judecată, nu există vreun impediment în calea emiterii unui astfel de ordin împotriva sa.

De asemenea, şi opinia Institutului Naţional al Magistraturii este în sensul că sintagma „din partea unei alte persoane”, prevăzută în cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 26/2024, poate viza şi persoane faţă de care a fost instituită măsura tutelei speciale, respectiv persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.

Totodată, s-a apreciat că ordinul de protecţie, în acest caz, se emite cu luarea în considerare, pe de o parte, a regimului juridic procesual aplicabil unei persoane în privinţa căreia s-a dispus măsura tutelei speciale, şi, pe de altă parte, a circumstanţelor personale ale agresorului, a căror cunoaştere este necesară în vederea încadrării unei fapte drept act de violenţă în înţelesul legii speciale, şi, totodată, a dispunerii unei măsuri de natură a asigura, în mod eficient, protecţia victimei. XII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a apreciat că nu este îndeplinită, din mai multe perspective, condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni veritabile, susceptibile de a da naştere unor interpretări diferite.

Astfel, a arătat că tribunalul nu urmăreşte o interpretare şi o dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, ci stabilirea persoanelor vizate de ordinul de protecţie, deşi aceasta este atributul instanţei de trimitere, care are obligaţia de a interpreta şi aplica legea cu ocazia soluţionării cauzei, astfel încât dilema cu privire la interpretarea sintagmei „din partea unei alte persoane”, utilizată în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 26/2024, nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Cu privire la fondul sesizării, a opinat în sensul că sintagma „din partea unei alte persoane”, cuprinsă în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 26/2024, vizează şi persoane faţă de care a fost instituită măsura de ocrotire a tutelei speciale, respectiv persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, iar măsurile – obligaţii şi interdicţii – prevăzute de norma menţionată, luate prin ordinul de protecţie, se dispun faţă de reprezentat, nu faţă de reprezentant, care va supraveghea şi va asigura respectarea acestora.

Argumentele aduse în susţinerea acestui punct de vedere sunt similare celor expuse de către instanţele naţionale care s-au exprimat în acelaşi sens şi vizează scopul reglementării supuse analizei, lipsa vreunei dispoziţii referitoare la calitatea agresorului, caracterul ordinului de protecţie, de instrument juridic reglementat pentru protejarea victimelor faţă de actele de violenţă, posibilitatea de a se dispune alte măsuri, pe lângă oricare dintre cele la care se referă art. 12 alin. (1) din lege, precum şi obligaţia instituită de lege în sarcina tutorelui, de a veghea şi a asigura respectarea obligaţiilor stabilite faţă de reprezentat prin ordinul de protecţie. XIII. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că, în privinţa primei întrebări ce face obiectul sesizării, nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, situaţie faţă de care nici cea de-a doua întrebare nu poate primi un răspuns. XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizării, în fond, a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltate pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu având ca obiect „emitere ordin de protecţie”, Tribunalul Brăila – Secţia I civilă judecând în ultimă instanţă, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, astfel încât decizia pronunţată de acesta este definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 26/2024.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile se reţine că, deşi noţiunea de „chestiune de drept” nu este definită de legiuitor, aceasta presupune, în mod necesar, o problemă de drept reală şi veritabilă, în sensul că „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară”.

S-a statuat constant, în jurisprudenţa instanţei supreme, că este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publi