Decizia nr. 43/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1976/1/2025 — chestiunea de drept: 1. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.976/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Marina Daniela Ungureanu, magistrat-asistent-şef la Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în temeiul art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Olt – Secţia I civilă în Dosarul nr. 165/311/2024.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Olt – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 165/311/2024, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: 1. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terenul aferent construcţiilor la care se referă acest text, teren având categoria de curţi-construcţii, este obligatoriu să fie situat în intravilanul localităţii sau poate fi situat şi în extravilanul localităţii? 2. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia privind dovada înregistrării construcţiei în registrul agricol trebuie îndeplinită pe toată durata de existenţă a respectivei construcţii sau doar la momentul formulării cererii de emitere a titlului de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente acestor construcţii?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 septembrie 2025, cu nr. 1.976/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 23 martie 2026. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991) Art. 24 alin. (3) – ” Pentru proprietarii actuali ai construcţiilor edificate de către fostele cooperative agricole de producţie, de fostele asociaţii economice intercooperatiste, de fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum ori de alte foste entităţi cooperatiste, indiferent de denumirea acestora, comisia judeţeană de fond funciar va emite, la cerere, titluri de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente acestor construcţii, terenuri având categoria de curţi-construcţii, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) solicitanţii fac dovada proprietăţii asupra construcţiilor; b) solicitanţii fac dovada înregistrării construcţiei în registrul agricol, cu excepţia persoanelor pentru ale căror construcţii nu există obligaţia legală de înscriere în registrul agricol, precum şi dovada plăţii impozitelor şi taxelor aferente acesteia în conformitate cu prevederile legale; c) pentru terenul aferent construcţiei nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altei persoane.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 8 ianuarie 2024, cu nr. 165/311/2024, aşa cum a fost precizată ulterior, reclamantul, în contradictoriu cu pârâtele Comisia judeţeană O. pentru aplicarea legilor fondului funciar şi Comisia locală P. pentru aplicarea legilor fondului funciar, a solicitat anularea Hotărârii nr. 21.783 din 29 noiembrie 2023 emise de Comisia judeţeană O. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi forestiere şi a Hotărârii nr. 1/2023 emise de Comisia locală P. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi forestiere şi obligarea Comisiei judeţene O. pentru aplicarea legilor fondului funciar la emiterea titlului de proprietate în favoarea sa, pentru suprafaţa de 70 mp situată în comuna P., judeţul O.

În motivarea cererii reclamantul arată, în esenţă, că, prin hotărârile a căror anulare o solicită, pârâtele i-au respins cererea de constituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren anterior menţionată, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 263/2022, respectiv pentru că nu s-a făcut dovada proprietăţii dobândite de la fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum şi nici a înscrierii dreptului de proprietate asupra construcţiei în registrul agricol şi pentru că nu au fost plătite taxele şi impozitele locale.

Reclamantul consideră, însă, că toate cele trei condiţii impuse de art. 24 alin. (3) lit. a)-c) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 263/2022, sunt îndeplinite, întrucât: dreptul de proprietate asupra construcţiei a fost dovedit cu Actul de adjudecare nr. 29 din 16 aprilie 2008 încheiat între Cooperativa de Consum S., în calitate de vânzător, şi reclamant, în calitate de adjudecatar; actul de adjudecare a construcţiei amplasate pe terenul în litigiu a fost înregistrat la Primăria P. cu nr. 2.334 din 11 decembrie 2008 şi la poziţia 038 din registrul agricol din perioada 2010-2014; toate taxele şi impozitele locale sunt achitate, conform chitanţelor anexate şi Certificatului de atestare fiscală nr. 5.607 din 16 noiembrie 2023 emis de primarul comunei P., judeţul O., iar pentru terenul aferent construcţiei nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate pentru altă persoană.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.407 din 28 mai 2024, Judecătoria Slatina a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece, pe de o parte, terenul în litigiu are categoria de folosinţă păşune (extravilan), iar nu curţi-construcţii, cum în mod expres prevede textul de lege, şi, pe de altă parte, imobilul-construcţie a fost înregistrat în registrul agricol numai în perioada 2010-2014, fără să se facă dovada acestei înregistrări şi pentru perioada următoare, până la data formulării cererii de constituire a dreptului de proprietate asupra terenului aferent.

În esenţă, instanţa a constatat că premisa textului de lege invocat de reclamant în susţinerea cererii nu a fost modificată prin Legea nr. 87/2020 şi Legea nr. 263/2022, art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referindu-se la terenurile aferente construcţiilor edificate de către fostele cooperative agricole de producţie, de fostele asociaţii economice intercooperatiste, de fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum ori de alte foste entităţi cooperatiste, persoanele îndreptăţite la constituirea dreptului de proprietate asupra unor astfel de terenuri fiind actualii proprietari (deţinători) ai construcţiilor edificate pe acestea. Sfera de aplicare a textului de lege a fost, însă, restrânsă, menţionându-se expres că terenurile trebuie să aibă categoria curţi-construcţii. În consecinţă, în lumina noii reglementări, instanţa a reţinut că terenul în suprafaţă de 70 mp, situat în T 59, P 460/1, înscris în cartea funciară ca având proprietar Consiliul Local al Comunei P. şi categoria de folosinţă păşune (extravilan), nu îndeplineşte condiţia premisă a art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede că, pentru constituirea dreptului de proprietate, terenul aferent construcţiilor trebuie să aibă categoria de folosinţă curţi-construcţii.

Cu referire la condiţiile prevăzute la lit. a)-c) ale art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa a constatat că reclamantul a făcut dovada proprietăţii asupra construcţiei cu Actul de adjudecare nr. 29 din 16 aprilie 2008, prin care aceasta a achiziţionat construcţia în suprafaţă de 54,60 mp situată pe un teren proprietatea Consiliului Local al Comunei P., că imobilul-construcţie a fost înregistrat în registrul agricol numai în perioada 2010-2014 la poziţia nr. 038, fără să se facă dovada că este înregistrat în registrul agricol şi la data formulării cererii de constituire, că imobilul nu figurează cu creanţe bugetare de plată scadente şi că pentru terenul aferent construcţiei nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altor persoane, acesta aparţinând Consiliului Local al Comunei P.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, susţinând, în esenţă, că, în mod nejustificat, instanţa de fond a restrâns sfera de aplicare a textului art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la terenurile având categoria de folosinţă curţi-construcţii, această interpretare fiind greşită, întrucât adaugă la lege o condiţie pe care aceasta nu o prevede, singurele cerinţe ce trebuie îndeplinite fiind cele trei de la lit. a)-c).

Cu referire la neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dedusă din aceea că nu s-a făcut dovada înscrierii construcţiei în registrul agricol şi după anul 2014, apelantul-reclamant consideră că motivarea instanţei de fond este confuză câtă vreme se reţine că, potrivit certificatului fiscal, imobilul nu figurează cu creanţe bugetare de plată scadente. În opinia reclamantului, conţinutul acestui certificat face dovada faptului că şi în prezent construcţia este înscrisă la poziţia sa de rol din registrul agricol, numai în acest fel justificându-se obligaţia sa de plată a impozitelor locale, obligaţie pe care cu bună-credinţă a îndeplinit-o.

Intimata-pârâtă Comisia locală de fond funciar a comunei P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În esenţă, susţine că instanţa nu a adăugat la lege, ci a analizat dacă prevederile legale incidente au fost corect interpretate şi aplicate de către cele două comisii, iar, în ceea ce priveşte pretinsa confuzie a instanţei de fond referitoare la înscrierea imobilului-construcţie în registrul agricol, arată că simplul fapt al depunerii certificatului fiscal nu face dovada înscrierii imobilului în registrul agricol, întrucât evidenţele fiscale şi registrul agricol au regimuri juridice diferite.

Prin Încheierea de şedinţă din 1 iulie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 165/311/2024, Tribunalul Olt – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că tribunalul judecă litigiul în ultimă instanţă, că de răspunsul instanţei supreme depinde soluţionarea pe fond a cauzei, că problemele de drept enunţate au caracter de noutate, întrucât asupra lor instanţa supremă nu s-a mai pronunţat şi nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, şi că acestea sunt reale, întrucât normele legale sunt lacunare, neclare şi susceptibile de interpretări diferite. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Cu privire la prima întrebare, opinia instanţei de trimitere este în sensul că, atât timp cât terenul aferent construcţiilor este din categoria curţi-construcţii, acesta trebuie să fie situat în intravilanul localităţii.

Instanţa consideră că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terenul nu poate fi situat în extravilanul localităţii, având în vedere faptul că primul alineat al acestui articol face referire la terenurile situate în intravilanul localităţilor, iar din modelul titlului de proprietate prevăzut în anexele din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor rezultă că, pentru terenurile situate în extravilan, nu este înscrisă categoria de folosinţă curţi-construcţii, această rubrică fiind prevăzută doar pentru terenurile situate în intravilan (modelul prevăzut de art. 34 din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991 – anexa nr. 27; art. 34 din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.172/2001 – anexa nr. 27; art. 36 din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 – anexa nr. 20).

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept supusă analizei, instanţa de trimitere consideră că, întrucât textul de lege nu distinge, condiţia privind dovada înregistrării construcţiei în registrul agricol trebuie îndeplinită pe toată durata de existenţă a respectivei construcţii, inclusiv la momentul formulării cererii de emitere a titlului de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente construcţiei.

De asemenea, apreciază că, având în vedere că nu se ridică problema recuperării sumelor datorate cu titlu de creanţă fiscală, nu poate fi considerată îndeplinită această condiţie dacă sunt depuse acte doveditoare doar pentru ultimii 5 ani sau numai pentru o anumită perioadă. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Cu referire la prima întrebare, apelantul-reclamant arată faptul că art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, introdus prin Legea nr. 263/2022, nu cere să fie îndeplinită condiţia referitoare la situarea terenului în intravilan. Aceste prevederi legale au un caracter autonom faţă de cele ale alin. (1) al aceluiaşi articol, întrucât privesc o categorie distinctă de proprietari de construcţii, astfel încât aplicarea lor nu este condiţionată de îndeplinirea cerinţei de la alin. (1), anume aceea că, pentru constituirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, acesta trebuie să fie situat în intravilan.

În ceea ce priveşte a doua întrebare, apelantul-reclamant consideră că este îndeplinită condiţia de la lit. b) a art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 24 alin. (3) lit. a) şi c) din aceeaşi lege, în sensul că proprietarul construcţiei a solicitat înregistrarea acesteia în registrul agricol, construcţia a fost înregistrată în urma cererii solicitantului, iar impozitele şi taxele au fost plătite pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul dobândirii construcţiei şi data solicitării constituirii dreptului de proprietate pentru terenul aferent. Dacă există dovezi certe că pentru terenul aferent nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altei persoane, nu există niciun impediment legal pentru constituirea dreptului de proprietate în favoarea proprietarului construcţiei.

Intimata-pârâtă Comisia locală de fond funciar P. a depus punct de vedere prin care susţine că, în raport cu prevederile art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terenul trebuie să aibă categoria de folosinţă curţi-construcţii, indiferent de faptul că acesta este situat în intravilanul sau extravilanul localităţii.

Totodată, apreciază că, în aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia privind dovada înregistrării construcţiei trebuie îndeplinită la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenul aferent construcţiei de către proprietarul construcţiei.

Intimata-pârâtă Comisia judeţeană O. pentru aplicarea legilor fondului funciar nu a formulat punct de vedere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au rezultat aspectele cu privire la chestiunile de drept sesizate, prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte prima întrebare s-au conturat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terenul aferent construcţiilor la care se referă acest text, teren având categoria de curţi-construcţii, este obligatoriu să fie situat în intravilanul localităţii.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că: (i) textul art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretat în ansamblul său, prin prisma tuturor prevederilor sale, în ordinea în care au fost aşezate în economia articolului. Astfel, câtă vreme prevederile alin. (1) fac referire expresă la „terenurile situate în intravilanul localităţilor”, alin. (3) al aceluiaşi articol trebuie interpretat în sensul că se referă la terenurile aferente construcţiilor, având categoria de curţi-construcţii, situate tot în intravilanul localităţilor; (ii) evoluţia modificărilor legislative intervenite cu privire la acest text de lege, introdus iniţial prin Legea nr. 231/2018 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, vine să confirme această concluzie. Astfel, în forma sa iniţială, de la momentul introducerii prin Legea nr. 213/2018 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, făcea referire expresă la „terenurile situate în intravilanul localităţilor, aferente construcţiilor edificate de către fostele cooperative de producţie, fostele asociaţii economice intercooperatiste şi fostele cooperative de consum. (…)”. Faptul că, în prezent, în urma modificărilor realizate prin Legea nr. 87/2020 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi prin Legea nr. 263/2022 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, textul de lege nu mai precizează expres situarea terenurilor în intravilanul localităţii nu este de natură a atrage o altă concluzie, în contextul în care face referire la terenurile aferente construcţiilor edificate în condiţiile alin. (1) al art. 24, adică pe suprafeţe de teren situate în intravilanul localităţilor; (iii) modificările aduse prin Legea nr. 87/2020 au avut drept scop doar lărgirea sferei entităţilor la care se referă art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care au edificat astfel de construcţii, din expunerea de motive a acestui act normativ rezultând că nu a fost intenţia legiuitorului de a extinde aplicabilitatea normei şi în cazul terenurilor extravilane, ci doar de a lămuri ipotezele în care organizaţii ale cooperaţiei de consum au suferit modificări sau au fost supuse altor forme de reorganizare, apreciindu-se că enumerarea în cuprinsul art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, doar a celor trei entităţi este limitativă; (iv) legiuitorul a urmărit reglementarea situaţiilor juridice existente în intravilan, pentru a asigura concordanţa dintre proprietatea asupra construcţiei şi terenul aferent; (v) terenul construibil este o parte a teritoriului administrativ intravilan al unei localităţi, iar acest caracter rezultă din planurile urbanistice. Un teren aparţinând categoriei de folosinţă curţi-construcţii este destinat locuinţelor, anexelor gospodăreşti şi curţilor. Destinaţia unor suprafeţe denumite curţi-construcţii poate fi şi în sensul deservirii construcţiilor – anexe gospodăreşti – care, potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi situate numai în intravilanul unei localităţi.

Nu a fost identificată practică judiciară în sensul acestei opinii, fiind exprimate doar puncte de vedere teoretice.

Într-o a doua opinie s-a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terenul aferent construcţiilor la care se referă acest text, teren având categoria de curţi-construcţii, poate să fie situat atât în intravilanul localităţii, cât şi în extravilanul acesteia.

În argumentarea acestei opinii s-au reţinut următoarele: (i) din punctul de vedere al amplasării pe teritoriul localităţii, terenurile pot fi intravilane sau extravilane, acestea putând fi împărţite, la rândul lor, în funcţie de categoria de folosinţă, în mai multe tipuri, printre care şi terenuri curţi-construcţii. Art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la construcţiile edificate de către fostele cooperative agricole de producţie, de fostele asociaţii economice intercooperatiste, de fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum ori de alte foste entităţi cooperatiste, indiferent de denumirea acestora. Or, aceste entităţi deţineau terenuri şi în extravilanul localităţilor, edificând construcţii pe ele, destinaţia de curţi-construcţii putând fi acordată acestor terenuri chiar şi ulterior edificării construcţiilor în cauză; (ii) deşi, iniţial, în cuprinsul Legii nr. 231/2018 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 exista menţiunea expresă referitoare la situarea terenurilor în intravilan, în niciuna dintre modificările ulterioare aduse textului art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu a mai fost reluată această menţiune. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Eliminarea acestei menţiuni nu a fost întâmplătoare, voinţa legiuitorului fiind în sensul de a acorda posibilitatea obţinerii unui titlu de proprietate, în temeiul acestui articol, şi pentru terenurile situate în extravilanul localităţilor. Având în vedere că orice excepţie de la regulă trebuie prevăzută în mod expres, o interpretare limitativă a normei, în sensul că ar avea în vedere doar terenurile situate în intravilanul localităţii, ar fi contrară voinţei legiuitorului; (iii) din cuprinsul normei în discuţie rezultă că legiuitorul a condiţionat aplicabilitatea procedurii pe care textul o reglementează, doar de categoria de folosinţă a terenului, şi anume aceea de curţi-construcţii, fără a impune vreo cerinţă referitoare la amplasarea terenului în intravilanul localităţii. Astfel, norma juridică are în vedere terenurile aferente construcţiilor edificate de fostele cooperative agricole de producţie, asociaţiile economice intercooperatiste ori alte entităţi cooperatiste, fără a condiţiona aplicabilitatea sa de amplasamentul terenului în intravilanul localităţii, elementul esenţial fiind ca acesta să aibă categoria de folosinţă curţi-construcţii, iar solicitantul să îndeplinească în mod cumulativ următoarele cerinţe: să facă dovada proprietăţii asupra construcţiei; să facă dovada înregistrării acesteia în registrul agricol; să facă dovada achitării impozitelor aferente; pentru terenul aferent construcţiei să nu fi fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altei persoane; (iv) distincţia dintre intravilan şi extravilan ţine de regimul urbanistic al terenului, în timp ce categoria de folosinţă reprezintă o calificare tehnică a terenului în funcţie de destinaţia sa, conform nomenclatoarelor cadastrale şi agricole, cele două noţiuni fiind juridic diferite, iar legea face trimitere doar la categoria de folosinţă; (v) interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale supuse analizei demonstrează că noţiunea de teren aferent se raportează la folosinţa efectivă a construcţiei, şi nu la delimitarea administrativă, scopul reglementării fiind acela al clarificării situaţiei juridice a terenurilor pe care au fost edificate construcţiile fostelor structuri cooperatiste, indiferent de poziţionarea lor faţă de limitele intravilanului localităţilor; (vi) este adevărat că alin. (1) al art. 24 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, face trimitere la „terenurile situate în intravilanul localităţilor care au fost atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, pe care le-au edificat…”, dar ipoteza avută în vedere de alin. (3) este diferită. Astfel, nu mai este vorba despre terenuri pe care cooperatorii sau alte persoane îndreptăţite au edificat locuinţe şi anexe gospodăreşti, ci de terenuri pe care înseşi fostele cooperative agricole de producţie, fostele asociaţii economice intercooperatiste, fostele organizaţii şi entităţi ale cooperaţiei de consum ori alte foste entităţi cooperatiste, indiferent de denumirea acestora, au edificat construcţii. Or, acestea din urmă puteau avea şi altă destinaţie decât cea de locuinţă sau de anexe gospodăreşti, aspect permis şi în extravilanul localităţilor.

Cu titlu de practică judiciară în acest sens a fost identificată Decizia civilă nr. 925 din data de 30 mai 2025, pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, în care s-a reţinut că: „Or, tribunalul constată că prima instanţă a motivat pe larg, convingător şi logic, cu argumente de interpretare literală şi de evoluţie a textului, faptul că pentru ipoteza constituirii introdusă de alin. (3) al art. 24 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia ca terenul să fie în intravilan nu mai este prevăzută, ea fiind eliminată în evoluţia reglementării de legiuitor. Acolo unde legiuitorul a prevăzut iniţial condiţia, iar ulterior clar a eliminat-o, instanţa nu poate face o interpretare contrară voinţei legiuitorului care este primul şi cel mai autorizat interpret al legii conform art. 9 din Codul civil.” În acelaşi sens sunt şi sentinţele civile nr. 2.279 din 8 martie 2021 şi nr. 481 din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Judecătoria Galaţi – Secţia civilă, în cuprinsul cărora s-a reţinut în mod explicit că cerinţa situării terenului în intravilan, deşi prevăzută ca atare la data intrării în vigoare a textului art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost eliminată prin Legea nr. 87/2020 pentru modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991.

În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare s-au conturat 3 opinii.

Într-o primă opinie s-a arătat că, în interpretarea şi aplicarea art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia privind dovada înregistrării construcţiei în registrul agricol trebuie îndeplinită pe toată durata de existenţă a respectivei construcţii.

În argumentare s-a arătat că această condiţie implică existenţa unei înscrieri constante a construcţiei în registrul agricol, inclusiv la momentul formulării cererii de emitere a titlului de proprietate, având în vedere că textul legal nu impune existenţa înregistrării doar la un anumit moment, precum şi evoluţia modalităţilor de evidenţă a proprietăţilor imobiliare.

Nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate în sensul acestei opinii, fiind exprimate doar puncte de vedere teoretice.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia privind dovada înregistrării construcţiei în registrul agricol nu trebuie îndeplinită pe toată durata de existenţă a respectivei construcţii, ci doar la momentul formării cererii de emitere a titlului de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente acestor construcţii.

S-a argumentat că: (i) în redactarea actuală, prevederile art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu cuprind nicio menţiune cu privire la necesitatea menţinerii înregistrării în registrul agricol pe întreaga durată de existenţă a construcţiei. Textul de lege face referire la situaţia de fapt de la momentul solicitării, iar nu la o condiţie continuă, retroactivă sau istorică, deoarece o astfel de cerinţă ar crea un obstacol disproporţionat, adesea greu de surmontat în practică, şi ar bloca regula legală, ceea ce ar contraveni scopului reglementării, respectiv ca proprietarii actuali ai construcţiilor să poată obţine titlul de proprietate şi pentru terenul aferent, acolo unde nu există un titlu anterior; (ii) scopul cerinţei este acela de a se verifica dacă solicitantul deţine efectiv construcţia şi are o posesie stabilă şi legitimă asupra ei, registrul agricol şi impozitul nefiind probe referitoare la durată, ci instrumente administrative de confirmare a deţinerii actuale a imobilului. Dacă la momentul formulării cererii construcţia este existentă, folosită, impozitată şi înscrisă în registrul agricol, scopul legii este atins; (iii) a pretinde o înscriere continuă de zeci de ani înseamnă a introduce o condiţie nerezonabilă şi neprevăzută de lege, în contextul în care mulţi proprietari nu au avut înscrieri continue din motive administrative, iar a respinge o atare cerere privind constituirea dreptului de proprietate pentru neîndeplinirea de către autorităţile locale a unei astfel de formalităţi ar fi o sancţiune disproporţionată. Obligaţia de a menţine permanent această înregistrare ar conduce la o perpetuă condiţionare a dreptului de proprietate, contrară principiului securităţii raporturilor juridice; (iv) menţinerea menţiunii în registrul agricol are o utilitate fiscală şi administrativă, iar nu o valoare constitutivă de drept real. În momentul în care construcţia este demolată, schimbată sau transmisă, obligaţiile privind actualizarea registrului agricol revin proprietarului, însă nerespectarea lor nu produce efecte asupra valabilităţii titlului de proprietate deja emis.

În sensul acestei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti relevante: Decizia nr. 259 din 30 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Satu Mare; Decizia nr. 205 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Tribunalul Satu Mare; Sentinţa civilă nr. 8.666 din 8 iulie 2025, pronunţată de Judecătoria Focşani; Sentinţa civilă nr. 523 din 24 mai 2023, pronunţată de Judecătoria Jibou.

A fost relevată şi o a treia opinie, în sensul că dovada înregistrării construcţiei în registrul agricol trebuie raportată la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra acesteia, care poate fi anterior formulării cererii de emitere a titlului de proprietate.

În susţinere s-a arătat că, dacă s-ar avea în vedere toată durata existenţei construcţiei, aceasta ar fi o sarcină dificil de îndeplinit, iar, în cazul în care autorul sau dobânditorul anterior nu a efectuat un astfel de demers, dovada înscrierii în registrul agricol ar reprezenta o condiţie excesivă pentru cel care formulează cererea în prezent. S-a apreciat că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 28/2008 privind registrul agricol, prin care s-a stabilit că se înscriu în registrul agricol clădirile existente la începutul anului pe raza localităţii, dar şi normele tehnice privind modul de completare a registrului agricol care prevăd aceeaşi obligativitate. Aşadar, trebuie evaluată fiecare situaţie concretă, astfel încât să se poată observa buna-credinţă şi intenţia dobânditorului de a-şi îndeplini obligaţiile privind publicitatea şi achitarea taxelor şi impozitelor, acesta fiind scopul final al reglementării în discuţie.

Prin Adresa nr. 3.741/III-5/2025 din 24 octombrie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul de recursuri în interesul legii a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunile de drept ce face obiectul sesizării formulate de Tribunalul Olt – Secţia I civilă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismul de unificare a practicii

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la norma de drept supusă interpretării. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale a României relevantă în raport cu problemele de drept supuse analizei. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii trebuie să se verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, aşa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al declanşării acestei proceduri.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Cumulativ, art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că: „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al sesizării de faţă, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Tribunalul Olt – Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 2.407 din 28 mai 2024, pronunţată de Judecătoria Slatina în Dosarul nr. 165/311/2024, într-un litigiu de fond funciar, tribunalul având competenţa de a judeca acest litigiu în ultimă instanţă, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, decizia fiind astfel definitivă, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, aşadar, condiţiile referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunilor de drept enunţate şi să nu fie învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmând ca, în continuare, să se analizeze şi să se stabilească dacă problemele de drept în discuţie reprezintă veritabile chestiuni de drept şi dacă acestea au caracter de noutate.

Cu referire la cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată se constată că legiuitorul a instituit o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

În ceea ce priveşte primul aspect, în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept supusă dezbaterii să fie una veritabilă, să prezinte o dificultate suficient de mare legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă, în atari condiţii, să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

Aşadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai acelea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul, rol consacrat constituţional. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării efective a cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată legal învestite cu soluţionarea procesului.

Pe de altă parte, caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este cel dintâi ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare în legătură cu textul de lege pe care îl aplică raportului juridic litigios, care să prezinte o dificultate sub aspectul lămuririi înţelesului şi sensului aplicării sale, de natură să genereze riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practica judiciară.

Raportat la cauza pendinte se constată că niciuna dintre cele două chestiuni de drept care fac obiectul sesizării nu îndeplineşte cerinţa esenţială de a fi o veritabilă problemă de drept, care să necesite rezolvarea de principiu în procedura hotărârii prealabile, din verificarea încheierii din 1 iulie 2025 pronunţate în Dosarul nr. 165/311/2024, prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultând că aceasta nu cuprinde o motivare a îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate, instanţa de trimitere mărginindu-se la a expune doar diferitele variante posibile de interpretare a dispoziţiilor legale în discuţie, aşa cum rezultă acestea din cuprinsul susţinerilor formulate de părţile din cauza pe care o are de soluţionat, precum şi din propria analiză pe care o face cu privire la normele menţionate.

Astfel, prin cea dintâi întrebare, instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă terenul aferent construcţiilor la care se referă art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, teren având categoria de folosinţă curţi-construcţii, este obligatoriu să fie situat în intravilanul localităţii sau poate fi situat şi în extravilanul acesteia.

Cu referire la aceasta se constată, sub un prim aspect, că instanţa de trimitere nu a prezentat argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la cele două interpretări diferite prezentate în cuprinsul sesizării şi nici nu a arătat în ce constă dificultatea de a-şi însuşi o anumită interpretare şi măsura în care acesta depăşeşte obligaţia ce îi revine în mod obişnuit de a interpreta şi aplica legea în cadrul litigiului pe care îl are de soluţionat, nedemonstrând astfel necesitatea de a apela la mecanismul de unificare a practicii judiciare. Or, împrejurarea că părţile din proces au opinii divergente cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor legale supuse interpretării sau că instanţa însăşi le interpretează în altă manieră decât cea prezentată de părţi nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice şi nu justifică doar prin ea însăşi declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Sub un alt aspect, raportat la conţinutul clar şi neechivoc al normei de drept supuse interpretării, se reţine că problema pusă în discuţie nu poate fi considerată o chestiune de drept reală şi veritabilă, aptă să necesite cu pregnanţă un răspuns pe calea hotărârii prealabile, în absenţa căruia să existe temerea unei interpretări divergente, fiind evident pentru orice interpret al dreptului că, în absenţa oricărei condiţionări a legii din perspectiva regimului urbanistic al terenurilor (intravilan şi extravilan), art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi interpretat restrictiv, ca referindu-se exclusiv la terenurile curţi-construcţii situate în intravilan, ci în sensul că prevederile sale se aplică tuturor terenurilor cu această categorie de folosinţă, indiferent dacă sunt situate în intravilan sau în extravilan, atât timp cât sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute la literele a)-c) ale acestuia.

Simpla lecturare a textului legal în discuţie pune în evidenţă faptul că singurul criteriu relevant folosit de legiuitor pentru a determina obiectul normei este categoria de folosinţă (curţi-construcţii), iar nu amplasamentul administrativ-urbanistic al terenului, astfel că a interpreta textul în sensul că acesta se referă doar la terenurile situate în intravilanul localităţilor înseamnă a adăuga o condiţie pe care legea nu a prevăzut-o, ceea ce nu poate fi acceptat.

Ca urmare, nu se poate pretinde, în mod rezonabil, că norma legală cu un astfel de conţinut este una neclară, lacunară, dificil de a-i fi desluşit înţelesul, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Practica judiciară cristalizată în aplicarea acestui text legal, deşi nu este una consistentă (tipologia cauzei şi problemele posibil generate de aplicarea legii în cazul concret dedus judecăţii fiind rar întâlnite), relevă întocmai această modalitate de abordare şi rezolvare a chestiunii de drept în discuţie, instanţele reţinând că, pentru ipoteza constituirii dreptului de proprietate reglementată de alin. (3) al art. 24 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţia ca terenul să fie situat în intravilan, deşi prevăzută ca atare în forma iniţială a articolului de la data introducerii sale prin Legea nr. 231/2018, a fost eliminată de legiuitor, în evoluţia reglementării, încă de la momentul modificărilor aduse textului legal în discuţie prin Legea nr. 87/2020. Or, acolo unde legiuitorul a prevăzut iniţial o condiţie, iar ulterior a eliminat-o în mod expres, instanţa nu poate face o interpretare contrară voinţei acestuia. 73. Şi opiniile exprimate la nivel teoretic sunt orientate, în marea lor majoritate, către soluţia adoptată în practică, judecătorii din cadrul instanţelor care au înaintat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuţie apreciind că norma legală supusă interpretării reflectă cu suficientă claritate intenţia legiuitorului de a nu mai face nicio distincţie între terenurile intravilane şi extravilane aferente construcţiilor edificate de fostele entităţi cooperatiste, singura condiţie impusă pentru ca acestea să poată face obiectul constituirii dreptului de proprietate în favoarea actualilor proprietari ai construcţiilor respective fiind aceea ca terenul să aibă categoria de folosinţă curţi-construcţii şi, bineînţeles, să fie întrunite şi celelalte cerinţe cumulative reglementate la literele a)-c).

Opinia teoretică minoritară, în argumentarea căreia se susţine că, atât timp cât prevederile alin. (1) fac referire expresă la „terenurile situate în intravilanul localităţilor”, şi alin. (3) trebuie interpretat în sensul că se referă la terenurile aferente construcţiilor, având categoria de curţi-construcţii, situate tot în intravilanul localităţilor, nu are aptitudinea de a demonstra că problema de drept prezintă vreun grad de dificultate, în condiţiile în care analiza ce stă la baza acesteia nu a avut în vedere că obiectul de reglementare al celor două norme este diferit.

Astfel, în timp ce alin. (1) reglementează situaţia terenurilor atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti, alin. (3) se referă la terenurile pe care înseşi fostele entităţi cooperatiste au edificat construcţii care, având şi alte destinaţii decât