Decizia nr. 36/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 718/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 718/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Marina Daniela Ungureanu, magistrat-asistent-şef la Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în temeiul art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila – Secţia I civilă în Dosarul nr. 16.162/196/2023.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la termenul anterior s-a dispus acordarea unui nou termen de judecată pentru reevaluarea jurisprudenţei înaintate de către instanţele naţionale; judecătorul-raportor, ca urmare a discuţiilor de la acel termen, a depus un supliment la raport prin care a formulat o soluţie şi pe fondul sesizării.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Brăila – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 16.162/196/2023, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 264 alin. (1) şi (2) din Codul civil, precum şi a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreţinere datorate de către un părinte minorului este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Interpretarea dispoziţiilor art. 499 alin. (4) din Codul civil şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 531 alin. (1) din Codul civil, în sensul de a se stabili dacă în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreţinere datorate de către un părinte minorului este obligatorie efectuarea unei anchete sociale, respectiv dacă instanţa de tutelă se pronunţă pe baza raportului de anchetă socială.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 martie 2025 cu nr. 718/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 23 februarie 2026. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul civil – art. 264 – Ascultarea copilului ” (1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. (2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. (…)” – art. 499 – Obligaţia de întreţinere ” (…) (4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.” – art. 531 – Modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere ” (1) Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei. (…)”

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 29. – ” (1) Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. (2) În orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la 4 octombrie 2023, cu nr. 16.162/196/2023, reclamanta, în calitate de reprezentant legal al minorului, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, majorarea pensiei de întreţinere lunare stabilite în favoarea minorului, de la 270 lei lunar la procentul de 25% din venitul net al pârâtului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii astfel cum a fost formulată, iar, pe cale reconvenţională, a solicitat instanţei să stabilească executarea parţial în natură, ca modalitate de executare a obligaţiei de întreţinere.

La termenul de judecată din 30 mai 2024, instanţa a respins cererea formulată de pârâtul-reclamant, prin avocat, privind efectuarea unei anchete sociale şi, respectiv, cererea de ascultare a minorului ca nefiind utile cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 5.394 din 25 iulie 2024, instanţa a admis acţiunea şi a dispus majorarea cuantumului pensiei de întreţinere stabilite în sarcina pârâtului-reclamant, în favoarea minorului, de la suma de 273,83 lei lunar la 25% din venitul lunar net al pârâtului-reclamant, sumă ce va fi achitată lunar, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 4 octombrie 2023, şi până la majoratul minorului sau până la modificarea împrejurărilor care au determinat luarea măsurii.

Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

În esenţă, prima instanţă a reţinut că, printr-o sentinţă anterioară a aceleiaşi judecătorii, s-a dispus obligarea pârâtuluireclamant la plata în favoarea minorului a unei pensii de întreţinere în cuantum de 223,62 lei lunar până la majoratul minorului şi că, ulterior, prin sentinţa din data de 30 aprilie 2015 pensia de întreţinere a fost majorată la 273,83 lei lunar.

În drept, au fost reţinute prevederile art. 529-531 din Codul civil, relevându-se că, pentru a fi modificat cuantumul pensiei de întreţinere, este necesar să se schimbe fie cuantumul veniturilor debitorului acestei obligaţii, fie necesităţile celui ce primeşte pensia de întreţinere, respectiv minorul.

Instanţa a constatat că situaţia de fapt, avută în vedere la momentul pronunţării sentinţei anterioare, s-a modificat în sensul că posibilităţile materiale de care dispune pârâtul-reclamant s-au majorat, iar, pe de altă parte, necesităţile minorului sunt în continuă creştere, proporţional cu vârsta sa.

În privinţa cererii reconvenţionale, în esenţă, s-a reţinut că starea conflictuală, determinată de cuantumul obligaţiei de întreţinere şi de nevoile minorului, nu face posibilă solicitarea pârâtului-reclamant.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 30 mai 2024 a declarat apel pârâtulreclamant, solicitând rejudecarea de către instanţa de apel a tuturor cererilor ce au făcut obiectul judecăţii în fond, prin admiterea şi a cererii reconvenţionale şi stabilirea în sarcina sa a modalităţii de executare a obligaţiei de întreţinere expuse în cuprinsul memoriului de apel.

Prin motivele de apel formulate împotriva încheierii de şedinţă din data de 30 mai 2024, pârâtul-reclamant a invocat nelegalitatea respingerii cererilor privind ascultarea minorului, conform art. 264 alin. (1) din Codul civil şi art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi încălcarea, astfel, a dispoziţiilor art. 12 pct. 1 şi 2 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990.

Totodată, a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 499 alin. (4) din Codul civil, privind efectuarea raportului de anchetă socială şi, de asemenea, nelegalitatea respingerii probei cu interogatoriul reclamantei-pârâte.

A arătat şi că, în legislaţia naţională, legiuitorul a prevăzut în mod expres ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în procedurile judiciare care îl privesc, în acest sens făcând referire la prevederile art. 264 alin. (1) din Codul civil, ale art. 6 lit. h) şi ale art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Enunţând prevederile art. 499 din Codul civil, a subliniat cele statuate la alin. (4) al acestui articol şi a învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 209 raportate la cele ale art. 194 lit. e) din Codul de procedură civilă, interogatoriul reclamantei-pârâte (mama minorului) a fost solicitat prin cererea reconvenţională, iar prevederile Codului de procedură civilă nu limitează administrarea probei cu interogatoriul numai la cazul la care partea nu şi-a expus punctul de vedere prin cererile adresate instanţei.

A afirmat că, prin maniera în care s-a pronunţat, instanţa nu a avut în vedere nici principiul „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă” şi a apreciat că probele solicitate au fost respinse de către prima instanţă în mod nelegal, fiindu-i încălcat dreptul la apărare, în contextul în care normele anterior menţionate – unele dintre acestea fiind norme imperative – stabilesc probe care trebuie obligatoriu administrate.

Pârâtul-reclamant a precizat că obligaţia de întreţinere se stabileşte în favoarea unui copil, reprezentând unul dintre drepturile acestuia, procedură care în mod cert îl priveşte pe minor, astfel că în cauză era necesară ascultarea copilului în vârstă de 14 ani.

De asemenea, a arătat că înţelege să critice soluţia instanţei, pentru următoarele argumente: legiuitorul nu a stabilit că părintele, cu care copilul nu locuieşte, trebuie să fie obligat doar la plata unor sume de bani (art. 499 din Codul civil); legiuitorul nu a stabilit că, în cazul în care există neînţelegeri între părinţi, soluţia este ca părintele nerezident să fie obligat doar la pensie în bani, ci, dimpotrivă, a stabilit că modalitatea principală de executare a obligaţiei este în natură [art. 530 alin. (1) din Codul civil], iar, dacă aceasta nu se execută în natură, se dispune plata unei sume de bani [art. 530 alin. (2) din Codul civil].

La termenul din 19 martie 2025, instanţa de trimitere a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, a reţinut că tribunalul este învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, respectiv calea de atac a apelului într-un litigiu având ca obiect „majorare pensie de întreţinere minor”, precum şi că de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 264 alin. (1) şi (2) din Codul civil, precum şi ale art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 499 alin. (4) din Codul civil şi, respectiv, ale art. 531 alin. (1) din Codul civil depinde inclusiv soluţionarea pe fond a cauzei.

Totodată, a apreciat că există o chestiune de drept reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite pentru care este necesară o rezolvare de principiu, deoarece pot exista anumite categorii de litigii între părinţi, în care dreptul minorului de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte nu ar putea influenţa hotărârea ce urmează a fi pronunţată.

Pe de altă parte, a arătat că, întrucât textele de lege a căror interpretare se solicită au un caracter imperativ, în practica judiciară s-a exprimat şi opinia în sensul că, inclusiv în cadrul acţiunilor privind majorarea pensiei de întreţinere datorate minorului de către părintele nerezident, ascultarea este obligatorie dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani, având în vedere că suntem în prezenţa unei proceduri judiciare care priveşte minorul.

În atari condiţii, tribunalul a apreciat că noutatea problemei de drept rezultă din aceea că practica nu este consistentă şi din faptul că opiniile divergente oferă un indiciu că jurisprudenţa poate dobândi în viitor un caracter neunitar.

De asemenea, a reţinut că problema de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Completul de judecată şi-a exprimat opinia în sensul că, în cazul acţiunilor având ca obiect majorarea pensiei de întreţinere datorate minorului de către un părinte, ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani nu este obligatorie, obligaţia de întreţinere având un caracter legal şi un conţinut complex, material şi moral.

Astfel, s-a arătat că, din caracterul legal al obligaţiei de întreţinere, rezultă unele consecinţe, cum ar fi inadmisibilitatea renunţării la întreţinere, aspect prevăzut expres în dispoziţiile art. 515 din Codul civil, şi cenzurarea de către instanţa de tutelă a înţelegerii părinţilor cu privire la prestarea întreţinerii către copii, cu scopul de a se verifica dacă este respectat interesul superior al copilului.

Ca urmare, s-a apreciat că dispoziţiile art. 264 alin. (1) şi (2) din Codul civil, precum şi ale art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd obligativitatea ascultării minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, nu se aplică în dosarele cu obiect majorare pensie de întreţinere minor, neexistând posibilitatea minorului de a suporta vreo consecinţă în raport cu opinia pe care o poate exprima.

Totodată, instanţa de trimitere a considerat că, în cadrul aceloraşi acţiuni, raportul de anchetă psihosocială nu este obligatoriu, faţă de dispoziţiile art. 531 alin. (1) din Codul civil, text care nu prevede necesitatea efectuării acestei anchete.

În plus, a reţinut că întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi nu se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială, ci pe baza unui probatoriu necesar din care să rezulte starea de nevoie a creditorului întreţinerii şi mijloacele debitorului obligaţiei. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Ambele părţi au depus la dosar puncte de vedere scrise, prin care, în esenţă, au susţinut că sesizarea nu este admisibilă, întrucât lipseşte condiţia noutăţii problemei de drept.

Reclamanta-pârâtă, în calitate de reprezentant legal al minorului, prin punctul de vedere depus la dosar, a arătat că, în ceea ce priveşte definiţia „chestiunii de drept”, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că, pentru a se îndeplini condiţia prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie să fie vorba despre o problemă de drept reală, iar, atunci când aceasta vizează o normă de drept, trebuie ca textul legal să fie îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar.

A subliniat că, prin urmare, sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

În opinia părţii, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Sub acest aspect, reclamanta-pârâtă a susţinut că, în speţa de faţă, nu este vorba despre un text imperfect sau incomplet.

În ceea ce priveşte caracterul de noutate a arătat că, din punctul său de vedere, această condiţie nu este îndeplinită, existând o practică judiciară amplă la nivel naţional, fiind foarte multe cauze pe rolul instanţelor ce au sau au avut ca obiect majorarea pensiei de întreţinere, în condiţiile în care în România salariul minim pe economie creşte constant.

A menţionat că este adevărat că practica, în ceea ce priveşte probatoriul administrat în astfel de cauze, nu este unitară şi a precizat că, din punctul său de vedere, instanţele tind să administreze ca probatoriu doar înscrisuri din care să rezulte necesitatea majorării cuantumului pensiei.

Ca atare, a considerat că amplitudinea cauzelor de acest fel, aflate pe rolul instanţelor, conduce la neîndeplinirea condiţiei elementului de noutate cerut în mod expres de către art. 519 din Codul de procedură civilă.

În plus, a subliniat că art. 499 şi art. 531 din Codul civil, art. 264 din Codul civil, precum şi art. 29 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au aceeaşi formulare încă de la data intrării în vigoare, astfel că, şi din această perspectivă, nu este îndeplinită condiţia privind elementul de noutate.

Pârâtul-reclamant, prin punctul de vedere depus la dosar, a susţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia ca problema de drept să fie nouă, precum şi că textele de lege nu comportă o dificultate de interpretare evidentă.

Referitor la prevederile art. 264 alin. (1) şi (2) din Codul civil şi ale art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a considerat că acestea trebuie interpretate în sensul că audierea copilului în vârstă de cel puţin 10 ani este obligatorie în toate cauzele care privesc copilul, inclusiv în cauzele care au ca obiect cereri de majorare a pensiei de întreţinere, şi a precizat că, în practica instanţelor, mai ales a judecătoriilor, această procedură se dispune din oficiu.

Totodată, a subliniat că norma de drept a fost instituită în beneficiul copilului, pentru garantarea drepturilor acestuia, şi a susţinut că instanţa are obligaţia să asigure, potrivit cadrului legal imperativ, exercitarea neîngrădită a dreptului copilului de a fi ascultat în orice cauză îl priveşte.

Pârâtul-reclamant a menţionat că opinia sa este susţinută şi de practica judiciară, sens în care a făcut referire la mai multe hotărâri.

În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 499 alin. (4) şi ale art. 531 alin. (1) din Codul civil a susţinut că, din aceste norme, rezultă că instanţa se pronunţă în baza raportului de anchetă socială, proba fiind stabilită în mod imperativ în cazul unei situaţii de divergenţă a părţilor.

În opinia pârâtului-reclamant, textele legale sunt aplicabile atât cauzelor care au ca obiect stabilire pensie de întreţinere, cât şi celor care îşi au izvorul în obligaţia de întreţinere stabilită iniţial, având ca obiect majorare pensie de întreţinere sau modificarea modului în care este stabilită obligaţia de întreţinere, micşorarea pensiei de întreţinere, cereri de chemare în judecată care fac parte din aceeaşi materie.

A mai arătat că unele dintre instanţele învestite cu fondul cauzei solicită din oficiu ancheta socială, fără a pune în dezbaterea părţilor necesitatea probei şi anterior şedinţei de judecată (în acest sens a făcut trimitere la mai multe dosare).

Pârâtul-reclamant a susţinut şi că din considerentele Deciziei nr. 6 din 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 12 martie 2019, rezultă că proba cu ancheta socială se administrează din oficiu, fiind stabilită ca sprijin al instanţei de tutelă, în această materie, având caracterul unei probe ce se impune a fi administrată de instanţa de judecată în condiţiile în care chestiunea litigioasă priveşte dreptul de întreţinere al minorului. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma examinării hotărârilor judecătoreşti relevante, înaintate de către curţile de apel, şi a punctelor de vedere teoretice exprimate, au rezultat următoarele:

Cu privire la prima întrebare au fost conturate două orientări, astfel:

Într-o primă orientare, majoritară, s-a considerat că, în raport cu prevederile art. 264 alin. (1) şi (2) din Codul civil şi cu cele ale art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cauzele având ca obiect majorarea pensiei de întreţinere datorate de către un părinte minorului nu este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, fiind aduse următoarele argumente: a) spre deosebire de cauzele care au ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului sau a unui program de vizitare, în cauzele ce au ca obiect stabilirea pensiei de întreţinere, soluţionarea cauzei nu depinde de opinia minorului, ci de situaţia materială a părintelui şi de nevoile materiale ale minorului, aspecte care pot fi analizate pe baza celorlalte mijloace de probă administrate în cauză; b) în cazul cererilor având ca obiect majorare pensie de întreţinere, audierea minorului se realizează doar excepţional, dacă ar exista susţineri ale celeilalte părţi privind caracterul nejustificat al unor chestiuni solicitate pentru întreţinerea minorului; c) în cadrul litigiilor având ca obiect majorarea pensiei de întreţinere, indiferent de opinia pe care ar putea să o exprime minorul cu privire la dreptul său de a primi pensia de întreţinere de la părintele nerezident, în ceea ce priveşte majorarea pensiei pe care o primeşte în raport cu nevoile sale actuale sau în privinţa modalităţii de executare, instanţa va hotărî în raport cu prevederile legale în materie, iar nu cu opinia minorului care a împlinit vârsta de 10 ani; d) starea de nevoie a minorului este prezumată de către lege, iar dovada veniturilor debitorului întreţinerii urmează a fi demonstrată având în vedere mijloacele de probă administrate în cauză; e) prin lege, copilul are dreptul de a fi întreţinut de părinţii săi, proporţional cu veniturile şi cu celelalte cheltuieli şi obligaţii ale acestora; f) dreptul la pensia de întreţinere nu este un drept negociabil sau condiţionat de dorinţele copilului, astfel că opinia sa nu poate influenţa acordarea sau calculul pensiei; g) ascultarea minorului este obligatorie şi utilă în cauzele care privesc mai degrabă raporturile personale dintre părinţi şi copii, iar nu în cele care privesc raporturile de natură patrimonială; h) acţiunea având ca obiect majorarea pensiei de întreţinere stabilite în sarcina părintelui nerezident reprezintă o acţiune care priveşte reglarea raporturilor patrimoniale între părinţi în raport cu dreptul minorului la plata unei pensii de întreţinere corespunzătoare nevoilor sale, iar nu o acţiune care priveşte în mod direct minorul, astfel încât să fie obligatorie ascultarea acestuia; i) opinia copilului poate avea relevanţă în deciziile cu componentă emoţională sau afectivă, iar nu în cele strict patrimoniale, cum sunt cele privind pensia de întreţinere, niciun element subiectiv din declaraţia copilului neputând modifica cuantumul pensiei de întreţinere stabilit de lege, astfel că audierea sa nu este relevantă în mod juridic; j) în astfel de acţiuni, cererea de chemare în judecată este introdusă fie de către minor, prin reprezentant legal, în situaţia în care minorul este lipsit de capacitate de exerciţiu, fie de către minor, cu încuviinţarea ocrotitorului legal, în situaţia în care minorul are capacitate de exerciţiu restrânsă, astfel că titularul cererii de chemare în judecată este minorul, iar poziţia acestuia este exprimată prin chiar intermediul cererii de chemare în judecată; k) prezentarea în mod repetat a minorului în faţa instanţei pentru audiere, cu ocazia fiecărui proces având ca obiect modificarea cuantumului pensiei de întreţinere, poate reprezenta un factor traumatizant pentru copii; l) întrucât ascultarea minorului este o procedură delicată, care se realizează în camera de consiliu în prezenţa unui psiholog, cu atenţie la impactul emoţional, pentru respectarea interesului superior al copilului, se impune evitarea implicării lui în dispute pur financiare între părinţi, tocmai pentru a-l proteja din punct de vedere psihologic.

Cea de-a doua orientare, minoritară, este în sensul că, în raport cu prevederile art. 264 alin. (1) şi (2) din Codul civil şi cu cele ale art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cauzele având ca obiect majorarea pensiei de întreţinere datorate de către un părinte minorului este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, în argumentare reţinându-se că, prin ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, judecătorul ar putea avea o justă viziune asupra stării de fapt, a necesităţilor acestuia, care, prin coroborare cu celelalte probe, ar conduce spre o analiză juridică complexă.

Cu privire la cea de-a doua întrebare au fost conturate două orientări, după cum urmează:

Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 499 alin. (4) din Codul civil şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 531 alin. (1) din Codul civil, în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreţinere datorate de către un părinte minorului nu este obligatorie efectuarea unei anchete sociale.

În argumentarea acestei orientări, instanţele au reţinut următoarele: a) obligaţia de întreţinere derivă din lege, iar, la stabilirea întinderii obligaţiei de întreţinere, a felului şi a modalităţii de executare, instanţa de tutelă va avea în vedere un probatoriu din care să rezulte, pe de o parte, starea de nevoie a minorului pentru care urmează a se presta întreţinerea, iar, pe de altă parte, mijloacele părintelui ce urmează a fi obligat la prestarea întreţinerii; b) este suficientă emiterea de adrese către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi către Inspectoratul Teritorial de Muncă, în vederea obţinerii de date cu privire la veniturile pârâtului; c) în cazul în care legiuitorul ar fi considerat necesară efectuarea unei anchete sociale, ar fi stabilit în mod expres această obligaţie în sarcina instanţei, astfel cum a procedat în cazul cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 499 alin. (1) din Codul civil, care vizează stabilirea pensiei de întreţinere; d) nu există o obligaţie legală expresă ca instanţa să dispună întotdeauna o anchetă socială în astfel de cauze, ci doar o facultate, iar, în cazul în care instanţa decide să solicite o anchetă socială, aceasta trebuie realizată şi raportul devine un element de probă în cauză; e) dispoziţiile legale nu impun pentru instanţa învestită cu o cerere de majorare pensie de întreţinere obligaţia de a efectua o anchetă socială, acest mijloc de probă fiind administrat doar în cazul în care este util soluţionării cauzei, potrivit art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă; f) pe de o parte, majorarea cuantumului obligaţiei de întreţinere este o măsură favorabilă minorului, iar, pe de altă parte, doar se reevaluează sub aspect pecuniar o situaţie deja stabilită anterior.

A fost conturată şi o a doua orientare, minoritară, în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 499 alin. (4) din Codul civil şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 531 alin. (1) din Codul civil, în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreţinere datorate de către un părinte minorului este obligatorie efectuarea unei anchete sociale, instanţa de tutelă pronunţându-se pe baza raportului de anchetă socială.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că interpretarea gramaticală şi neechivocă a art. 499 alin. (4) teza finală din Codul civil, precum şi faptul că schimbarea situaţiei în privinţa mijloacelor celui care prestează întreţinerea sau nevoia celui care o primeşte trebuie apreciată prin prisma aceloraşi exigenţe cu cele iniţiale, care au determinat fixarea întinderii obligaţiei de întreţinere, impun efectuarea anchetei sociale.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 6 din data de 11 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 12 martie 2019, a fost admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499, art. 514 alin. (1) şi (3), art. 515, art. 525 alin. (1), art. 529-531 din Codul civil şi art. 729 alin. (3) şi (7) din Codul de procedură civilă, instanţa de tutelă va putea dispune compensaţia obligaţiilor de întreţinere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuieşte cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele şi în măsura în care compensaţia nu contravine interesului superior al copilului.”

În motivarea acestei decizii s-a reţinut că: „Este necesar însă ca, în ipoteza descrisă, dar şi în situaţia în care părţile solicită expres compensarea convenţională a obligaţiilor de întreţinere, instanţa să verifice in concreto elementele fiecărei cereri de chemare în judecată, pe baza anchetelor sociale dispuse în cauză, stabilind veniturile fiecărui părinte şi, în funcţie de aceste venituri şi de nevoile copiilor, pensia de întreţinere ce urmează a fi plătită copiilor minori sau celor aflaţi în continuarea studiilor, în limitele şi cuantumurile legale, tinzând a asigura fiecărui copil încredinţat unuia dintre părinţi un nivel de viaţă corespunzător şi fără disproporţii. În plus, ca o exigenţă a procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii consideră că dispunerea de către instanţa de judecată a măsurii compensării judiciare ar trebui motivată în fiecare caz în parte cu expunerea ansamblului argumentelor de fapt şi drept care determină o asemenea măsură.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 264 alin. (1) din Codul civil, a căror interpretare se solicită.

Astfel, prin Decizia nr. 15 din 15 ianuarie 2019, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 264 alin. (1) din Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 31 iulie 2019, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: ” 17. Astfel, prin Decizia nr. 421 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 octombrie 2005, Curtea a analizat o soluţie legislativă similară celei criticate prevăzută la art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 şi care prevede că «În orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază ca audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei» şi a stabilit că este în concordanţă cu prevederile art. 12 pct. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului. (…) 21. Analizând dispoziţiile legale criticate [art. 264 alin. (1) din Codul civil s.n.] prin raportare la art. 26 interpretat în conformitate cu art. 20 alin. (1) din Constituţie, prin prisma exigenţelor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că stabilirea parametrilor interesului superior al copilului ţine de o anumită marjă de apreciere a statelor membre la Convenţie între care nu există un numitor comun. 22. De asemenea, prin Hotărârea din 2 februarie 2016, pronunţată în Cauza N. Ts. şi alţii împotriva Georgiei, Curtea de la Strasbourg a condamnat statul georgian pentru încălcarea art. 8 din Convenţie pentru faptul că, în procedura sa internă, copiii a căror mamă murise şi al căror tată avusese probleme cu drogurile nu au fost ascultaţi de niciuna dintre instanţele naţionale atunci când s-a decis stabilirea domiciliului lor (autorităţile având de ales între tatăl care se reabilitase din punct de vedere medical şi părinţii mamei). 23. Însă trebuie precizat că instanţa de la Strasbourg nu interpretează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (articolul 8 din Convenţie) în sensul instituirii obligaţiei de a asigura audierea copilului în instanţă în toate situaţiile. Ca regulă generală, instanţele naţionale sunt cele care au competenţa de a evalua probele administrate, inclusiv mijloacele utilizate pentru constatarea faptelor relevante. Instanţele naţionale nu au întotdeauna obligaţia de a audia copiii în instanţă în problema dreptului de vizită al părintelui căruia nu i-au fost încredinţaţi. Această chestiune trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele specifice ale fiecărui caz, ţinându-se seama de vârsta şi de maturitatea copilului în cauză. În plus, Curtea de la Strasbourg se asigură deseori, în temeiul articolului 8 din Convenţie, că autorităţile au luat măsurile corespunzătoare pentru ca hotărârile adoptate să fie însoţite de garanţiile necesare. 24. În dreptul Uniunii Europene, art. 24 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că copiii îşi pot exprima în mod liber opinia, care se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate. De altfel, din articolul 52 alineatul (3) din Cartă rezultă că, în măsura în care aceasta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de Convenţie. Totuşi, această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă. Potrivit articolului 7 din aceeaşi cartă, «orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a secretului comunicaţiilor». Textul articolului 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este identic cu cel al articolului 7 menţionat, cu excepţia faptului că acesta utilizează termenii «corespondenţei sale» în loc de «comunicaţiilor». În aceste condiţii, este necesar să se constate că acest articol 7 conţine drepturi care corespund celor garantate prin articolul 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 5 octombrie 2010, pronunţată în Cauza C-400/10 – J. McB. împotriva L.E., paragrafele 53 şi 60). Prin urmare, este necesar ca articolului 7 din Cartă să i se dea acelaşi înţeles şi aceeaşi întindere ca şi cele conferite articolului 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunţată în Cauza C-450/06, Varec S.A. împotriva Statului belgian, paragraful 48). Trebuie de asemenea amintit că articolul 7 din Cartă, menţionat de instanţa de trimitere în întrebarea adresată, trebuie examinat în raport cu obligaţia de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din carta menţionată, şi ţinând seama de dreptul fundamental al unui copil de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, prevăzut la alineatul (3) al aceluiaşi articol 24 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2006, pronunţată în Cauza C-540/03 Parlamentul European împotriva Consiliului Uniunii Europene, paragraful 58). Pe de altă parte, din considerentul (33) al Regulamentului nr. 2.201/2003 rezultă că acesta recunoaşte drepturile fundamentale şi respectă principiile consacrate de cartă, asigurându-se în special că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului, astfel cum sunt prevăzute la articolul 24 din aceasta. Prin urmare, dispoziţiile regulamentului menţionat nu pot fi interpretate astfel încât să contravină dreptului fundamental menţionat, a cărui respectare se confundă în mod incontestabil cu interesul superior al copilului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 decembrie 2009, pronunţată în Cauza C-403/09 J.D. împotriva lui M.S., paragrafele 53-55). 25. În sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite, articolul 12 alineatul (1) din Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, prevede că un copil care îşi poate forma propriile opinii are dreptul de a-şi exprima liber aceste opinii în legătură cu toate problemele care îl privesc. Opiniilor copilului ar trebui să li se acorde importanţa cuvenită, în conformitate cu vârsta şi cu gradul său de maturitate. În plus, articolul 12 alineatul (2) din Convenţia privind drepturile copilului prevede că trebuie să i se acorde copilului posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu normele procedurale din legislaţia naţională. Comitetul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru drepturile copilului a subliniat faptul că statele părţi ar trebui fie să garanteze acest drept în mod direct, fie să adopte sau să revizuiască legile, astfel încât copilul să îşi poată exercita pe deplin acest drept [Comitetul pentru drepturile copilului al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), Comentariul general nr. 14 privind dreptul copilului de a i se lua în considerare interesele superioare cu prioritate (articolul 3 punctul 1) ]. În plus, acestea trebuie să se asigure că respectivul copil primeşte toate informaţiile şi îndrumările necesare pentru a lua o decizie în concordanţă cu interesul său superior. Comitetul observă, de asemenea, că un copil are dreptul de a nu-şi exercita acest drept; exprimarea opiniilor de către copil este o opţiune, nu o obligaţie. 26. Deşi analiza de mai sus se referă, în cea mai mare parte, la procedurile judiciare, Curtea reţine că aceleaşi considerente se impun şi în privinţa procedurilor administrative. Aşadar, copilul are dreptul, iar nu obligaţia de a se exprima în faţa autorităţii competente. Este adevărat că autorităţile competente au obligaţia de a-l audia. Această obligaţie a autorităţilor a fost introdusă pentru că, în conformitate cu obligaţiile asumate, statul are obligaţia pozitivă de a asigura cadrul administrativ şi procesual propice exprimării opiniei copilului şi o face prin instituirea unui prag de vârstă de la care este obligatorie ascultarea minorului, respectiv 10 ani, şi prin faptul că ascultarea acestuia se face în camera de consiliu (în cadrul procedurilor judiciare). De asemenea, ascultarea minorului având sub 10 ani este lăsată la latitudinea autorităţii competente. Copilul nu riscă nicio sancţiune dacă refuză să răspundă în faţa autorităţilor competente. Aşadar, în cauza de faţă, Curtea reţine că refuzul minorului de a-şi exprima opinia în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc nu poate fi în niciun fel sancţionat, întrucât copilul are, în această privinţă, dreptul, iar nu obligaţia de a se exprima în faţa judecătorului. 27. Textul de lege criticat reprezintă chiar expresia îndeplinirii acestei obligaţii a statului român. Criticile autorului excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la o eventuală purtare abuzivă care ar fi dispus ascultarea fiicei sale de mai multe ori, în dosare diferite, dar care au legătură între ele, nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi aplicare a legii. 28. De asemenea, Curtea constată că procedura ascultării minorului se întâlneşte în numeroase alte articole din Codul civil: art. 92, art. 119 alin. (2), art. 128 alin. (3), art. 130, art. 139, art. 155, art. 396 alin. (2), art. 401 alin. (2), art. 472, art. 482 alin. (3), art. 486, art. 494, art. 495, art. 496, art. 497, art. 498 alin. (2) şi art. 506. Unele dintre aceste articole fac referire la art. 264 din acelaşi cod: art. 128 alin. (3), art. 130, art. 139, art. 396, art. 401 alin. (2), art. 472 etc. 29. Din lecturarea acestor articole, rezultă faptul că legiuitorul a apreciat că, în chestiuni sensibile care ţin de determinarea interesului superior al copilului (stabilirea sau schimbarea domiciliului minorului, numirea tutorelui, constituirea consiliului de familie etc.), acesta trebuie să fie ascultat. Astfel, ascultarea copilului este obligatorie în soluţionarea neînţelegerilor între părinţi privitoare la exerciţiul autorităţii părinteşti (art. 486 din Codul civil), în soluţionarea neînţelegerilor privitoare la restrângerea drepturilor copilului de a păstra relaţii cu alte persoane cu care acesta are legături de familie (art. 494 din Codul civil), în cazurile de solicitare a înapoierii copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept (art. 495 din Codul civil), în ipoteza soluţionării neînţelegerii dintre părinţi cu privire la stabilirea ori schimbarea locuinţei copilului (art. 496-497 din Codul civil), în cazul schimbării felului învăţăturii ori a pregătirii profesionale [art. 498 alin. (2) din Codul civil], în ipoteza încuviinţării instanţei asupra înţelegerii părinţilor privind exercitarea autorităţii părinteşti (art. 506 din Codul civil), în hotărârea instanţei privind raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copii (art. 396 din Codul civil), în ipoteza stabilirii modalităţilor părintelui separat de copil de a avea legături personale cu acesta după divorţ (art. 401 din Codul civil). Ca o garanţie procesuală de protejare a interesului acestuia, potrivit art. 226 din Codul de procedură civilă: «În cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ţinând seama de împrejurările procesului, instanţa hotărăşte dacă părinţii, tutorele sau alte persoane vor fi de faţă la ascultarea minorului.»” X. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

În Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 8 ianuarie 2001, s-a reţinut, în cadrul opiniei separate exprimate de R. Maruste, că: „Având în vedere Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, şi mai ales art. 4 din aceasta, care obligă statele părţi să ia toate măsurile necesare pentru punerea în practică a drepturilor recunoscute de acest instrument, drepturile şi interesele superioare ale copilului trebuie să fie promovate. În acest scop se impune să se dea copiilor posibilitatea exercitării drepturilor lor, în special în procedurile care îi vizează, şi să se ţină seama cum se cuvine de părerea lor (a se vedea Convenţia europeană cu privire la exercitarea drepturilor minorilor, STE nr. 160). În consecinţă, atunci când interesele părinţilor sunt în conflict, opinia şi preferinţele minorilor trebuie să fie cu adevărat ascultate şi luate în considerare în cadrul procedurilor, precum şi cu ocazia adoptării hotărârilor care îi vizează.”

În Cauza M şi M împotriva Croaţiei – 10161/13 – s-au reţinut următoarele: ” (…) Cu toate acestea, se pare că autorităţile interne nu au recunoscut gravitatea şi urgenţa situaţiei, iar prelungirea procedurii nu a făcut decât să agraveze starea critică a primei reclamante. Curtea a fost impresionată în special de faptul că, după 4 ani şi 3 luni, prima reclamantă încă nu a fost audiată în cadrul procedurii şi nu a avut astfel posibilitatea de a-şi exprima opinia privind părintele cu care doreşte să locuiască. Având în vedere art. 12 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, în orice procedură judiciară sau administrativă care priveşte drepturile copilului în sensul art. 8 din Convenţia europeană, nu se poate considera că un copil capabil de discernământ a fost implicat suficient în procesul de luare a deciziilor dacă nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat şi, prin urmare, de a-şi exprima opinia. Având în vedere vârsta şi maturitatea primei reclamante, pare greu de susţinut ideea că aceasta nu era capabilă de discernământ şi nu era capabilă să-şi exprime liber opinia. (…) „ XI. Opiniile specialiştilor consultaţi

În urma consultării specialiştilor în domeniu, referitor la prima întrebare, similar celor desprinse din practica instanţelor naţionale şi din punctele de vedere teoretice transmise de către acestea, au fost relevate două opinii principale, după cum urmează:

Într-o primă opinie s-a apreciat că interpretarea dispoziţiilor art. 264 alin. (1) şi (2) din Codul civil, precum şi a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este în sensul că, în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreţinere datorate de către un părinte minorului, ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani nu este obligatorie pentru instanţa judecătorească.

În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către specialişti din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii (în majoritate), al Facultăţii de Drept a Universităţii din Craiova şi al Facultăţii de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Prin cea de-a doua opinie s-a reţinut că dispoziţiile legale supuse analizei trebuie interpretate în sensul că, în cauzele care au ca obiect majorarea pensiei de întreţinere datorate de către un părinte minorului, ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie pentru instanţa judecătorească.

Acest punct de vedere a fost susţinut de către specialişti din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii (în minoritate), al Facultăţii de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest Timişoara.

Cu privire la cea de-a doua întrebare opinia majoritară a fost în sensul că, din interpretarea coroborată a art. 499 alin. (4) din Codul civil şi a art. 531 din Codul civil, rezultă că efectuarea anchetei psihosociale este obligatorie în cauzele ce au ca obiect majorarea pensiei de întreţinere.

În acest sens şi-au exprimat punctul de vedere specialişti din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, al Facultăţii de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, al Facultăţii de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest Timişoara.

O a doua opi