- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 29 iunie 2021
- Stat pârât
- MDA
- Articole
- Articolul 1, Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Badan împotriva Republicii Moldova
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE BADAN c. REPUBLICA MOLDOVA (Documentul nr. 56405/12) HOTĂRÂREA Strasburg 29 iunie 2021 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul lui Badan c. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), în calitate de comitet compus din: Carlo Ranzoni, președinte, Valeriu Grițco, Marko Bošnjak, judecători, și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nr. 56405/12) împotriva Republicii Moldova depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de către un național moldovenesc, dna Aurelia Badan („reclamantul”), la 6 august 2012; hotărârea de a anunța cererea guvernului moldovenesc („Guvernul”); observațiile părților; după ce a deliberat în privat la 8 iunie 2021, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: INTRODUCȚIE Cazul se referă la eșecul statului de a impune o decizie judiciară finală în favoarea reclamantului într-un timp rezonabil.
Reclamantul s-a născut în 1985 și trăiește în Orhei. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl V. Duca , un avocat practicant în Orhei. Guvernul a fost reprezentat în primul rând de agentul lor, dl M. Gurin și mai târziu de agentul lor ad-interim dna R. Revencu. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. După ce fostul ei soț a eșuat să plătească pensie timp de patru luni, reclamantul a obținut, la 25 mai 2009, o decizie judiciară finală care l-a obligat să plătească 25% din veniturile sale pentru patru luni.
În ciuda numeroase cereri formulate de reclamant în fața autorității responsabile pentru executarea deciziilor judiciare, decizia judiciară a rămas neexecut până în octombrie 2011. După promulgarea Legii nr. 87 (a se vedea punctul 10 mai sus), reclamantul a inițiat o procedură care solicită recunoașterea unei încălcări a dreptului ei de a-și pune în aplicare decizia judiciară din 25 mai 2009 într-un timp rezonabil datorită nerespectării autorităților de stat a măsurilor de executare a acesteia. La 26 decembrie 2011, Curtea de District Rîșcani a susținut parțial acțiunea reclamantului și a constatat că statul responsabil pentru neexecuția deciziei judiciare impugnate, datorită lipsei de acțiune în timp util de către organismul responsabil pentru executarea.
Cu toate acestea, instanța a respins cererile reclamanților de compensare a prejudiciilor materiale și morale suferite și a decis că constatarea simplă a unei încălcări a constituit o satisfacție suficientă. La 10 aprilie 2012, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului și a susținut hotărârea instanței de judecată inferioară. În conformitate cu Legea nr. 87 din 21 aprilie 2011, oricine care îl consideră victim de o încălcare a dreptului de a avea un caz examinat sau o hotărâre finală pusă în aplicare într-un timp rezonabil, are dreptul să se aplice unei instanțe pentru recunoașterea unei astfel de încălcări și să ceară compensații. Potrivit articolului 1 din lege, legea ar trebui interpretată și aplicată în conformitate cu legislația națională, cu Convenția și cu jurisprudența Curții.
Potrivit articolului 4 din lege, instanța este obligată să trateze cererile depuse în temeiul legii în termen de trei luni. Secțiunea 5 din lege prevede că, în cazul în care o încălcare a dreptului de a face obiectul examinării unei cauze sau a unei hotărâri finale executate într-un termen rezonabil, o instanță constată o compensare pentru prejudiciu material, prejudiciu moral și costurile și cheltuielile trebuie acordate reclamantului. Secțiunea 6 din lege simplifică procedura de executare a hotărârilor adoptate în temeiul legii, astfel încât nu ar trebui să fie necesare noi cereri sau formalități din partea reclamanților. În conformitate cu art. 7 din lege, toate persoanele care s-au plâns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil sau la executarea unei hotărâri într-un termen rezonabil poate fi încălcat în instanța internă în termen de șase zile.
Luni de la intrarea în vigoare a noului lege, cu condiția ca Curtea Europeană să nu se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul plângerii. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 AL CONVENȚIEII ȘI AL ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 LA CONVENȚIE 11. Reclamantul s-a plâns de nerespectarea de către autoritățile interne a aplicării hotărârii judiciare din 25 mai 2009 într-un timp rezonabil. Dispozițiile relevante ale art. 6 § 1 din Convenție și din art. 1 din Protocolul nr. 1 se citesc după cum urmează: art. 6 „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil.” art. 1 din Protocolul nr. 1 „1. Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.
Nimeni nu va fi privat de posesele sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional...” Admisibilitate 12. Guvernul a susținut că reclamantul și-a pierdut statutul de victimă ca urmare a hotărârilor instanțelor în cadrul procedurii inițiate de ea în temeiul Legii nr. 87. 13. Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă unei reclamante nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul de victimă, cu excepția cazului în care autoritățile naționale au recunoscut, fie în mod expres, fie în substanță, și apoi au oferit o reparație pentru încălcarea Convenției (a se vedea Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Raporturi de hotărâri și decizii 1996 III).
14. În cazul instantaneu, este adevărat că instanța internă a susținut că a existat o încălcare a dreptului reclamantului de a fi pusă în aplicare decizia judiciară din 25 mai 2009 într-un timp rezonabil. Cu toate acestea, nu au permis niciun recurs reclamantului sub formă de prejudiciu material și moral. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că reclamanta continuă să fie o victimă a încălcării și, prin urmare, respinge obiecția Guvernului cu privire la pierderea statutului de victimă. 15. Curtea constată în continuare că această plângere nu este în mod manifestant bolnavă În sensul art. 35 § 3 din Convenție, nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.
Merits 16. Guvernul a susținut că reclamantul și-a pierdut statutul de victimă după ce instanța internă a decis asupra legii sale nr. 87. 17. Reclamantul nu este de acord. 18. Curtea reamintește că dreptul de „acces la instanță” nu impune unui stat obligația de a executa fiecare hotărâre de caracter civil fără a ține seama de circumstanțele specifice ale unei cauze (a se vedea Sanglier c. Franța) 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Responsabilitatea statului pentru executarea unei hotărâri împotriva unei persoane private nu se extinde decât implicarea organismelor de stat în procedurile de aplicare (a se vedea Fuklev c. Ucraina) , nr. 71186/01, § 67 și § 90-91, 7 iunie 2005). Singura sarcină a Curții este de a examina dacă măsurile luate de autoritățile erau adecvate și suficiente.
În cazurile cum ar fi actualul, în care debitorul este o persoană privată, statul trebuie să acționeze cu diligență pentru a ajuta un creditor în executarea unei hotărâri (a se vedea Fociac c. România , nr. 2577/02, § 70, 3 februarie 2005). 19. Curtea remarcă că instanța internă a recunoscut încălcarea dreptului reclamantului de a pune în aplicare hotărârea judiciară din 25 mai 2009 într-un timp rezonabil din cauza lipsei de diligență a autorităților. Într-adevăr, în ciuda faptului că autoritățile nu au aplicat decizia judiciară finală în favoarea reclamantului, instanțele au respins cererea de compensare a prejudiciului suferit.
20. În plus, Curtea a constatat frecvent încălcări ale art. 6 § 1 din Convenția și din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea, printre altele, Fuklev c. Ucraina , citat mai sus și Spiridonov c. Republica Moldova [CTE], nr. 41541/13, 23 iunie 2020). 21. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa în cauză, Curtea consideră că, în cazul în care autoritățile de stat nu iau măsuri adecvate și în timp util pentru ca decizia judiciară în favoarea reclamantului să fie pusă în aplicare constituie o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, o satisfacție doar părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 205 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale. A furnizat un calcul detaliat al dobânzii nejustificate din valoarea datoriei pe care instanța internă a refuzat să le atribuie. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1 500 EUR pentru prejudiciu moral. 24. Guvernul a contestat afirmațiile reclamantului și a solicitat Curții să le respingă. 25. Având în vedere circumstanțele prezentului caz și efectuarea propriilor evaluări, Curtea atribuie reclamantului întreaga sumă solicitată pentru prejudiciu material și 600 EUR pentru prejudiciu moral.
Costuri și cheltuieli 26. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1,172 EUR pentru costurile și cheltuielile pe care le-a suportat în fața Curții. Guvernul a contestat și a solicitat Curții să respingă reclamația. 28. Având în vedere circumstanțele cauzei și documentele depuse de reclamant, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului 600 EUR pentru costurile și cheltuielile.
Pentru aceste ratinguri, CURTEA, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 205 EUR (due sute și cinci euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciu material; (ii) 600 EUR (sex sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (iii) 600 EUR (sex sute de euro), plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 29 iunie 2021, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. {signature_p_2} Hasan Bakırcı Carlo Ranzoni Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
CASE OF BADAN v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA (Application no. 56405/12) JUDGMENT STRASBOURG 29 June 2021 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Badan v. the Republic of Moldova, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Carlo Ranzoni, President, Valeriu Grițco, Marko Bošnjak, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 56405/12) against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Moldovan national, Ms Aurelia Badan (“the applicant”), on 6 August 2012; the decision to give notice to the Moldovan Government (“the Government”) of the application; the parties’ observations; Having deliberated in private on 8 June 2021, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: INTRODUCTION
The case concerns the failure of the State to enforce a final judicial decision in favour of the applicant within a reasonable time. THE FACTS
The applicant was born in 1985 and lives in Orhei. She was represented before the Court by Mr V. Duca , a lawyer practising in Orhei.
The Government were represented first by their Agent, Mr M. Gurin and later by their Agent ad-interim Ms R. Revencu.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
After her former husband failed paying alimony for four months, the applicant obtained, on 25 May 2009, a final judicial decision obliging him to pay her twenty-five percent of his revenue for the four months.
In spite of numerous requests made by the applicant before the authority responsible for the enforcement of judicial decisions, the judicial decision remained unenforced until October 2011.
After the enactment of Law No. 87 (see paragraph 10 below), the applicant initiated proceedings seeking the acknowledgement of a breach of her right to have the judicial decision of 25 May 2009 enforced within a reasonable time due to the failure of State authorities to take measures for its enforcement. The applicant also claimed compensation for the pecuniary and non-pecuniary damage suffered.
On 26 December 2011 the Rîșcani District Court partly upheld the applicant’s action and found the State responsible for the non-enforcement of the impugned judicial decision due to the lack of timely action by the body responsible for the enforcement. However, the court rejected the applicant’s claims for compensation of the pecuniary and non-pecuniary damage suffered and ruled that the simple finding of a violation constituted sufficient just satisfaction.
On 10 April 2012 the Chișinău Court of Appeal rejected the applicant’s appeal and upheld the judgment of the lower court.
RELEVANT LEGAL FRAMEWORK
10. According to Law No. 87 of 21 April 2011, anyone who considers him or herself to be a victim of a breach of the right to have a case examined or a final judgment enforced within a reasonable time, is entitled to apply to a court for the acknowledgement of such a breach and to claim compensation. According to section 1 of the law, the law should be interpreted and applied in accordance with the national law, the Convention and the Court’s case-law. According to section 4 of the law, the courts are obliged to deal with applications lodged under the law within three months. Section 5 of the law states that if a breach of the right to have a case examined or a final judgment enforced within a reasonable time is found by a court, compensation for pecuniary damage, non-pecuniary damage and costs and expenses have to be awarded to the applicant.
Section 6 of the law simplifies the procedure of enforcement of judgments adopted under the law so as no further applications or formalities should be required from the part of the applicants. Under section 7 of the law all individuals who have complained to the European Court of Human Rights that their right to a trial within a reasonable time or to enforcement of a judgment within a reasonable time has been violated may claim compensation in domestic courts within six months of the entry into force of the new law, provided that the European Court has not ruled on the admissibility and merits of the complaint. THE LAW ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION AND OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 TO THE CONVENTION
The applicant complained about the failure by the domestic authorities to enforce the judicial decision of 25 May 2009 within a reasonable time. The relevant provisions of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 read as follows: Article 6 “1. In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... within a reasonable time.” Article 1 of Protocol No. 1 “1. Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law...” Admissibility
The Government submitted that the applicant had lost her victim status as a result of the courts’ rulings in the proceedings initiated by her under Law No. 87.
The Court reiterates that a decision or measure favourable to an applicant is not in principle sufficient to deprive him or her of victim status unless the national authorities have acknowledged, either expressly or in substance, and then afforded redress for, the breach of the Convention (see Amuur v. France , 25 June 1996, § 36, Reports of Judgments and Decisions 1996 ‑ III).
In the instant case it is true that the domestic courts held that there had been a violation of the applicant’s right to have the judicial decision of 25 May 2009 enforced within a reasonable time. However, they did not afford any redress to the applicant in the form of pecuniary and non-pecuniary damage. In such circumstances, the Court considers that the applicant continues to be a victim of the violation complained of and therefore it dismisses the Government’s objection about her losing her victim status.
The Court further notes that this complaint is not manifestly ill ‑ founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established. It must therefore be declared admissible. Merits
The Government argued that the applicant lost her victim status after the domestic courts ruled on her Law No. 87 action.
The applicant disagreed.
The Court recalls that the right of “access to court” does not impose an obligation on a State to execute every judgment of a civil character without having regard to the particular circumstances of a case (see Sanglier v. France , no. 50342/99, § 39, 27 May 2003). The State’s responsibility for enforcement of a judgment against a private person extends no further than the involvement of State bodies in the enforcement procedures (see Fuklev v. Ukraine , no. 71186/01, § 67 and §§ 90-91, 7 June 2005). The Court’s only task is to examine whether the measures taken by the authorities were adequate and sufficient. In cases such as the present one, where the debtor is a private person, the State has to act diligently in order to assist a creditor in execution of a judgment (see Fociac v. Romania , no. 2577/02, § 70, 3 February 2005).
The Court notes that the domestic courts acknowledged the breach of the applicant’s right to have the judicial decision of 25 May 2009 enforced within a reasonable time due to the lack of diligence of the authorities. The Court sees no reason to disagree with that finding. Nevertheless, after making that finding, the domestic courts failed to award the applicant any compensation. Indeed, despite finding the fault of the authorities for the non-enforcement of the final judicial decision in favour of the applicant, the courts rejected her claim for compensation of the damage suffered.
Moreover, the Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see, among other authorities, Fuklev v. Ukraine , cited above and Spiridonov v. the Republic of Moldova [CTE], no. 41541/13, 23 June 2020).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the failure by the State authorities to take appropriate and timely measures in order to have the judicial decision in favour of the applicant enforced constitutes a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
APPLICATION OF ARTICLE
41 OF THE CONVENTION
22. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” Damage
The applicant claimed 205 euros (EUR) in respect of pecuniary damage. She provided a detailed calculation of the default interest from the amount of the judgment debt which the domestic courts refused to award to her. The applicant also claimed EUR 1,500 for non-pecuniary damage.
The Government contested the applicant’s claims and asked the Court to reject them.
Considering the circumstances of the present case and making its own assessment, the Court awards the applicant the entire amount claimed for pecuniary damage and EUR 600 for non-pecuniary damage. Costs and expenses
The applicant also claimed EUR 1,172 for the costs and expenses she had incurred before the Court. She submitted details concerning the amount claimed.
The Government objected and asked the Court to dismiss the claim.
Regard being had to the circumstances of the case and to the documents submitted by the applicant, the Court considers it reasonable to award the applicant EUR 600 for costs and expenses. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 205 (two hundred and five euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of pecuniary damage; (ii) EUR 600 (six hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (iii) EUR 600 (six hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 29 June 2021, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. {signature_p_2} Hasan Bakırcı Carlo Ranzoni Deputy Registrar President