Vaidelys împotriva Lituaniei

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE VALIDELYS c. LITUANIA (Documentul nr. 21237/19) HOTĂRÂREA STASBOURG 7 septembrie 2021 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cazul lui Vaidelys c. Lituania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Aleš Pejchal, președinte, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judecători și Hasan Bakırcı, Grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nr. 21237/19) împotriva Republicii Lituania depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național lituanian, dl Nerijus Vaidelys („reclamantul”), la 8 aprilie 2019; hotărârea de a anunța cererea guvernului lituanian („Guvernul”); observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 6 iulie 2021, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată: INTRODUCȚIE Cazul se referă la condițiile detenției reclamantului în Facilitatea de Correcție Pravieniškės.

Reclamantul s-a născut în 1975 și este reținut în Alytus. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor, dna Bubnytė Širmenė. Reclamantul a fost reținut în Pravieniškės Institutul de Correcție din 5 februarie 2014 până la 29 iulie 2016. El a depus o cerere civilă împotriva statului, plângând de condițiile de detenție. La 24 Octombrie 2018 Curtea Administrativă Supremă a constatat că, pentru o perioadă totală de 672 de zile, el avea loc la 2,76 m mp de spațiu personal, care este încălcarea cerinței interne de 3,1 m mp. Reclamantul a fost acordat 1.400 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale.

Mironovas și alții c. Lituania (n. 40828/12 și altele 6 §§ 69, 8 decembrie 2015). DREPTUL DECLARAREA UNILATERALĂ A GOVERNULUI Guvernul a depus o declarație unilaterală prin care au recunoscut că condițiile de detenție a reclamantului la Pravieniškės Facilitatea Correcțională nu au respectat art. 3 din Convenție și au propus să-i plătească 6,117 EUR prin satisfacție echitabilă. Guvernul a cerut Curtei să pună în aplicare cererea din lista sa de cazuri în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din Convenție. Reclamantul a respins propunerea Guvernului din motivul că suma propusă ca o justă satisfacție este insuficientă.

Curtea constată că suma propusă în declarația unilaterală a Guvernului nu corespunde la propriile sale premii în cazuri similare, iar Guvernul nu a furnizat niciun motiv valabil de a accepta cu toate acestea declarația unilaterală (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia (ediție preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 75, CEDO 2003-VI și Zherebin c. Rusia , nr. 51445/09, § 40, 24 martie 2016). Prin urmare, Curtea respinge cererea Guvernului de a elimina această cerere din lista cazurilor în temeiul articolului 37 din Convenție. ALLEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 A CONVENȚIEI 10. Reclamantul se plângea în legătură cu condițiile de detenție. El se bazează pe art. 3 din Convenția, care se referă după cum urmează: „Nimeni nu va fi supus torturii sau unor tratamente sau pedepsei inumane sau degradante.” Admisibilitatea 11. Curtea remarcă că cererea nu este întemeiată în mod evident sau inadmisibilă din alte motive enumerate la art. 35 din Convenție.

Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că instanța internă nu a luat în considerare mai multe perioade în care reclamantul a fost plasat în celule de izolare pentru nerespectarea reglementărilor închisorii sau atunci când a primit vizite de lungă durată în familie – au susținut că, în acele perioade, spațiul personal de care are acces a fost adecvat. Astfel, perioada totală în care a fost încălcat drepturile sale a fost de 659 de zile.

14. Principiile generale relevante pentru evaluarea suprapopulației închisorii au fost rezumate în Muršić c. Croația ([GC], nr. 7334/13, §§ 136-41, CEDO 2016). 15. Curtea consideră că guvernul nu i-a furnizat documente care să îi permită să pună la îndoială concluziile obținute de instanța internă (a se vedea alineatele (4) și 13). Prin urmare, după examinarea documentelor în posesia sa, Curtea constată că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție având în vedere condițiile de detenție a reclamantului în Pravieniškės Facilitatea de corecție pentru 672 de zile între 5 februarie 2014 și 29 iulie 2016. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 16. art. 41 din convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” 17. În ceea ce privește documentele în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului 10,800 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale.

18. Curtea consideră oportună ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, respinge cererea guvernului de a elimina cererea din lista cazurilor în temeiul articolului 37 § 1 din Convenție pe baza declarației unilaterale pe care le-au depus-o; declară cererea admisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 10,800 EUR ( zece mii opt sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (b) care de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe valoarea de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare plus trei puncte procentuale.

Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 7 septembrie 2021, în conformitate cu art. 2 și 3 din Regulamentul Curții. Hasan Bakırcı Aleš Pejchal Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF VAIDELYS v. LITHUANIA (Application no. 21237/19) JUDGMENT STRASBOURG 7 September 2021 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Vaidelys v. Lithuania, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Aleš Pejchal, President, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 21237/19) against the Republic of Lithuania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Lithuanian national, Mr Nerijus Vaidelys (“the applicant”), on 8 April 2019; the decision to give notice of the application to the Lithuanian Government (“the Government”); the parties’ observations; Having deliberated in private on 6 July 2021, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: INTRODUCTION

RELEVANT LEGAL FRAMEWORK AND PRACTICE

5. For the relevant domestic law and practice and international materials, see Mironovas and Others v. Lithuania (nos. 40828/12 and 6 others, §§ 50 ‑ 69, 8 December 2015). THE LAW

THE GOVERNMENT’S UNILATERAL DECLARATION

6 . The Government submitted a unilateral declaration whereby they acknowledged that the conditions of the applicant’s detention in Pravieniškės Correctional Facility had not complied with Article 3 of the Convention and proposed to pay him EUR 6,117 by way of just satisfaction. The Government asked the Court to strike the application out of its list of cases pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 3 OF THE CONVENTION

10. The applicant complained about the conditions of his detention. He relied on Article 3 of the Convention, which reads as follows: “No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.” Admissibility

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

16. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”