SOCIÉTÉ BRIMO DE LAROUSSILHE c. FRANCE

Publicat la 18 octombrie 2021 SECȚIUNEA a cincea Cerere nr. 41397/19 SOCIETATEA BRIMO DE LAROUSSILLHE împotriva Franței, introdusă la 31 iulie 2019, comunicată la 27 septembrie 2021 CU PRIVIRE LA PARTEA A Cererea de restituire se referă la cererea de restituire de către stat a unui bun dobândit de reclamant, societate care își desfășoară activitatea în domeniul antichității, o piatră sculptată desemnată ca fiind Fragment la: Vulturul. I-a fost opus caracterul de comoara nationala a acestui bun. Ca urmare a unor negocieri nerecuperabile între statul care a preluat moneda și reclamantă, un raport de expertiză care stabilește prețul bunului în cauză la suma de șapte milioane de euro și o decizie a directorului arhitecturii și patrimoniului Ministerului Culturii din 12 martie 2007 privind proprietatea statului asupra bunului și refuzând încă o dată să elibereze un certificat de export, recurenta a sesizat instanța administrativă (TA) din Paris cu o cerere de anulare a acestei decizii. Prin hotărârea din 29 iunie 2017, TA și-a respins cererea și a considerat că posesia de bună-credință a FAG de către reclamantă nu avea efect asupra proprietății bunului care, făcând parte din domeniul public, este inalienabilă. Prin hotărârea din 29 ianuarie 2019, Curtea Administrativă din Paris a confirmat hotărârea TA. Îndepărtând motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta a considerat că refuzul certificatului nu a privat reclamanta de proprietatea sa, care nu a încetat niciodată să mai intre în domeniul public din 1789. Recurenta a formulat un recurs. Prin decizia din 4 noiembrie 2020, Consiliul de Stat a respins recursul. În același timp, la 14 martie 2008, la 14 martie 2008, statul a adresat societatea reclamantă în fața Tribunalului de Mare Instanță (TGI) din Paris, în scopul recunoașterii proprietății sale asupra bunului și al ordonarii restituirii sale. Prin hotărârea din 26 noiembrie 2015, după depunerea unui raport de expertiză la 26 noiembrie 2013, TGI a considerat că proprietatea aparține domeniului public și i-a ordonat recurentei să îl restituie. Prin hotărârea din 18 ianuarie 2018, Curtea de apel din Paris a confirmat hotărârea. Cu această ocazie, recurenta a depus o întrebare prioritară privind constituționalitatea (QPC) referitoare la compatibilitatea normelor care guvernează domanialitatea publică (inalienabilitatea și impescripbilitatea) cu dreptul la protecția situațiilor dobândite legal și la menținerea convențiilor încheiate legal. Într-o decizie din 26 octombrie 2018, Consiliul Constituțional a considerat că: ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Prin hotărârea din 13 februarie 2019, Curtea de Casație a respins recursul (...) Dar se aștepta, în primul rând, ca protecția domeniului public mobil să impună ca ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ În cazul în care, în urma comparării fragmentului cu cel al Vulturului și a unei alte sculpturi componente, împreună, un bas-relief al jubelui catedralei Chartres, demontat în 1763, hotărârea rețin că acest fragment corespunde celui extras în 1848 din solul catedralei de către arhitectul M..., într-o perioadă în care clădirea se afla în domeniul public al statului; întrucât curtea de apel nu a putut decât deduce că fragmentul din laxul Aigle a integrat la acea dată domeniul public mobil; Prevăzut, apoi, că acțiunea în culpă a unui astfel de bun intră sub incidența art. 1 din primul protocol adițional la Convenție (...) din moment ce aceasta se referă la o persoană care, dobândind acest bun de bună credință, putea nutri o speranță legitimă de a-l păstra sau de a obține o contraprestație; Cu toate acestea, s-a prevăzut în articolul L. 3111-1 din Codul general al dreptului de proprietate al persoanelor publice, în textul său rezultat din Ordonanța nr. 2006-460 din 21 aprilie 2006 privind partea legislativă a aceluiași cod ; cât despre faptul că nici un drept de proprietate asupra unui bun aparținând unui domeniu public nu poate fi constituit în mod valabil în beneficiul terților și că acest bun nu poate face obiectul unei prescripții dobândite în conformitate cu art. 2276 din Codul civil în beneficiul proprietarilor săi succesive, chiar de bună credință; ca aceste dispoziții legislative să prezinte accesibilitatea, claritatea și previzibilitatea impuse de Convenție; prevăzând ca această interferență să urmărească un scop legitim, în sensul art. 1 din primul protocol adițional (...), în măsura în care protecția integrității domeniului public este de interes general; Și așteptat ca acțiunea în revendicare să fie singura măsură de natură să permită statului să-și redobândească dreptul de proprietate, intervenția nu poate fi disproporționată având în vedere scopul legitim urmărit. 11. Cererea ridică întrebări sub unghiul art. 1 din Protocolul nr. În special, în lumina Hotărârilor Beyeler c. Italia ([GC], n 33202/96, CEDH 2000 I), Debelianovi c. Bulgaria 61951/00, 29 martie 2007) și Kozac Electroluxolu c. Turcia ([GC], n 2334/03, 19 februarie 2009), - această interferență a impus recurentelor o sarcină excesivă - au reacționat autoritățile publice în timp util, în mod corect și coerent (Beyeler, citată anterior, punctul 120)?

Publié le 18 octobre 2021

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

41397/19

SOCIÉTÉ BRIMO DE LAROUSSILHE

contre la France

introduite le 31 juillet 2019

communiquée le 27 septembre 2021

OBJET DE L’AFFAIRE

1.

La requête concerne la demande de restitution par l’État d’un bien acquis par la requérante, société exerçant l’activité d’antiquaire, une pierre sculptée désignée comme étant le « Fragment à l’Aigle » provenant de l’ancien jubé gothique de la cathédrale de Chartres détruit en 1763.

2.

En 2003, la société requérante a demandé, en vain, la délivrance d’un certificat pour l’exportation du «

Fragment à l’Aigle

». Il lui a été opposé le caractère de «

trésor national

» de ce bien.

3.

A la suite de négociations infructueuses entre l’État désireux d’acquérir la pièce et la requérante, d’un rapport d’expertise fixant le prix du bien concerné à la somme de sept millions d’euros et d’une décision du directeur de l’architecture et du patrimoine du ministère de la Culture en date du 12 mars 2007 affirmant la propriété de l’État sur le bien et refusant une nouvelle fois de délivrer un certificat d’exportation, la requérante a saisi le tribunal administratif (TA) de Paris d’une demande d’annulation de cette décision.

4.

Par un jugement du 29 juin 2017, le TA a rejeté sa requête. Il a considéré que la possession de bonne foi du «

Fragment à l’Aigle

» par la requérante était sans effet sur la propriété du bien qui, faisant partie du domaine public, est inaliénable.

5.

Par un arrêt du 29 janvier 2019, la cour administrative d’appel de Paris a confirmé le jugement du TA. Écartant le moyen tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1, elle a considéré que le refus du certificat n’avait pas privé la requérante de son bien, ce dernier n’ayant jamais cessé d’appartenir au domaine public depuis 1789.

6.

La requérante a formé un pourvoi. Par une décision du 4 novembre 2020, le Conseil d’État rejeta le pourvoi.

7.

Parallèlement, le 14 mars 2008, l’État a assigné la société requérante devant le tribunal de grande instance (TGI) de Paris aux fins de voir reconnaître sa propriété sur le bien et ordonner sa restitution. Par un jugement du 26 novembre 2015, après la remise d’un rapport d’expertise en date du 26 novembre 2013, le TGI a considéré que le bien appartenait au domaine public et a ordonné à la requérante de le restituer. Par un arrêt du 18 janvier 2018, la cour d’appel de Paris a confirmé le jugement.

8.

La requérante a formé un pourvoi en cassation. À cette occasion, elle a déposé une question prioritaire de constitutionnalité (QPC) portant sur la compatibilité des règles gouvernant la domanialité publique (inaliénabilité et imprescriptibilité) avec le droit à la protection des situations légalement acquises et le droit au maintien des conventions légalement conclues.

9.

Par une décision du 26 octobre 2018, le Conseil constitutionnel a estimé qu’aucun droit de propriété sur un bien appartenant au domaine public ne peut être valablement constitué au profit d’un tiers et qu’un tel bien ne peut faire l’objet d’une prescription acquisitive au profit de ses possesseurs successifs même de bonne foi.

10.

Par un arrêt du 13 février 2019, la Cour de cassation a rejeté le pourvoi

:

«

(...) Mais attendu, d’abord, que la protection du domaine public mobilier impose qu’il soit dérogé à l’article 2279, devenu 2276 du code civil [«

en fait de meubles, la possession vaut titre

»]; qu’après avoir comparé le fragment à l’Aigle et une autre sculpture composant, ensemble, un bas-relief du jubé de la cathédrale de Chartres, démonté en 1763, l’arrêt retient que ce fragment correspond à celui extrait en 1848 du sol de la cathédrale par l’architecte M..., à une époque où le bâtiment relevait du domaine public de l’État ; que la cour d’appel n’a pu qu’en déduire que le fragment à l’Aigle avait intégré à cette date le domaine public mobilier ;

Attendu, ensuite, que l’action en revendication d’un tel bien relève de l’article 1

er

du premier protocole additionnel à la Convention (...) dès lors qu’elle s’exerce à l’égard d’une personne qui, ayant acquis ce bien de bonne foi, pouvait nourrir une espérance légitime de le conserver ou d’obtenir une contrepartie ;

Attendu, cependant, que l’ingérence que constituent l’inaliénabilité du bien et l’imprescriptibilité de l’action en revendication est prévue à l’article L. 3111-1 du code général de la propriété des personnes publiques, dans sa rédaction issue de l’ordonnance n

o

2006-460 du 21 avril 2006 relative à la partie législative du même code ; qu’il s’en déduit qu’aucun droit de propriété sur un bien appartenant au domaine public ne peut être valablement constitué au profit de tiers et que ce bien ne peut faire l’objet d’une prescription acquisitive en application de l’article 2276 du code civil au profit de ses possesseurs successifs, même de bonne foi ; que ces dispositions législatives présentent l’accessibilité, la clarté et la prévisibilité requises par la Convention ;

Attendu que cette ingérence poursuit un but légitime, au sens de l’article 1

er

du premier protocole additionnel (...), dès lors que la protection de l’intégrité du domaine public relève de l’intérêt général ;

Et attendu que l’action en revendication étant la seule mesure de nature à permettre à l’État de recouvrer la plénitude de son droit de propriété, l’ingérence ne saurait être disproportionnée eu égard au but légitime poursuivi.

»

11.

La requête soulève des questions sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1.

QUESTIONS AUX PARTIES

La décision d’ordonner la remise du «

Fragment à l’Aigle

» aux services de l’État, sans indemnisation, constitue-t-elle une atteinte au droit de la requérante au respect de son bien, au sens de l’article 1 du Protocole

n

o

1

?

En particulier, à la lumière des arrêts

Beyeler c. Italie

([GC], n

o

33202/96, CEDH 2000

‑

I),

Debelianovi c. Bulgarie

(n

o

61951/00, 29 mars 2007) et

Kozacıoğlu c. Turquie

([GC], n

o

2334/03, 19 février 2009),

- cette ingérence a-t-elle imposé aux requérantes une charge excessive

?

- les pouvoirs publics ont-ils réagi en temps utile, de façon correcte et avec cohérence (

Beyeler

, précité, § 120) ?