SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28016/04 prezentate de SNC PELAT & CIE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 decembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Türmen Ugrekhelidze mei Mularoni, E. Fura-Sandström, Jočienė, judecători și grefier adjunct al secțiunii S. N aiismith Având în vedere cererea formulată la 26 iulie 2004, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAȚA reclamanta, societatea Pelat, este o societate de drept francez, specializată în operațiuni imobiliare, industriale și financiare și al cărei sediu este la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La începutul anului 1997, recurenta a inițiat, prin intermediul avocatului său, discuții cu societatea F. în vederea cumpărării unei clădiri. Discuțiile au fost inițiate în paralel cu o altă societate. Prin scrisoarea din 16 mai 1997, societatea F. a consimțit recurentei o opțiune de cumpărare. Termenul limită pentru această opțiune a fost stabilit la 30 iunie 1997 și a fost precizat că, în lipsa unei semnături la acea dată, societatea F. ar prelua libertatea de a dispune de drepturile sale. La 5 iunie 1997, recurenta a adresat o scrisoare societății F. prin faptul că i-a informat cu privire la intenția sa de a accepta oferta sa după efectuarea unui audit. Pe data de 3 iulie, reclamanta a făcut o ofertă criptată societății F. Negocierile au fost întrerupte în următoarele zile, iar societatea F. încheie vânzarea cu o altă societate. Recurenta a inițiat o acțiune împotriva societății F. în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris pentru întreruperea unilaterală a discuțiilor și a solicitat despăgubiri și a atribuit, de asemenea, propriul avocat și avocatul societății F. Avocatul recurentei a emis șapte scrisori pe care le-a schimbat cu avocatul societății F. Acesta sesizează judecătorul cu privire la punerea în stare pentru a se dispune retragerea acestor monede în conformitate cu art. 66-5 din Legea din 31 decembrie 1971. Prin Ordonanța din 3 iulie 1998, judecătorul a acceptat această cerere. Tribunalul de Mare Instanță din Paris stata prin hotărârea din 14 octombrie 1999. În ceea ce privește producția de piese în litigiu, acesta se pronunță după cum urmează: prin ordonanță pronunțată la 3 iulie 1998, la care este trimis în mod expres, judecătorul de punere în funcțiune a afirmat că cele șapte părți în litigiu (care fuseseră comunicate de dl P.) trebuie să fie excluse de la dezbateri, Având în vedere că dl P. a retras piesele în cauză, dar compania Pelat și Compania le-a produs din nou la 13 noiembrie 1998 și intenționează să le folosească în sprijinul pretențiilor sale. Într-adevăr, conform cu dreptul său intern, Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, tratată în mod regulat de Franța și de punere în aplicare directă are o valoare mai mare decât art. 66-5 din Legea din 31 decembrie 1971, asupra căreia părțile sale părți se opun producției sale, și că art. 6 alin. (1) din această convenție poate fi judecată în mod echitabil, ceea ce implică în mod obligatoriu faptul că nu este asigurată de instanță. dezechilibrarea în ceea ce privește egalitatea armelor, care ar fi lipsa posibilității de a demonstra coluziunea frauduloasă pe care o impune contradictorilor săi Cu toate acestea, în așteptarea faptului că o astfel de demonstrație poate fi efectuată numai prin utilizarea mijloacelor de probă în mod normal admisibile, în care nu poate fi inclusă exploatarea corespondențelor reglementate de un secret profesional a cărui încălcare este, de altfel, reproșabilă din punct de vedere penal, Convenția invocată nu poate, chiar dacă impune desfășurarea unui proces echitabil în cadrul căruia manifestarea adevărului trebuie să fie permisă în mod egal, să conducă la legitimarea unui proces în sine condamnabil, deoarece nerespectarea unei protecții indispensabile, ceea ce ar însemna în mod precis introducerea în proces a unui element vădit neechitabil ; (...) Așteptând ca documentele contractuale sau precontractuale a căror comunicare este solicitată să se refere la un terț care nu a fost atractiv în cauză, în timp ce acesta poate, dacă este cazul, să nu fie dornic să vadă dezvăluirea conținutului acestor documente, care poate dezvălui aspecte comerciale a căror difuzare este de natură să îi pară necorespunzătoare ;în această stare, respectarea principiului contradicției împiedică impunerea producției revendicate Prevăzute că este necesar, în consecință, să se respingă în întregime pretențiile societății Pelat și Companiei referitoare la monede (...). Pe fond de cauză, instanța a luat în considerare Prevăzut că este constant că la începutul anului 1997, compania PELAT & Companie s. este interesată de a achiziționa un hotel sis avenue de profesor Lemière la Paris 19 quelle quelle, cu ajutorul avocatului său avocat Maestru P., a inițiat discuții cu societatea F., având drept avocat Master L. ( MEMBRE SCP L. Pelletier & Asociats) (...) Faptul că, prin scrisoarea din 16 mai 1977, societatea F. a consimțit compania Pelat & Companie o opțiune de cumpărare (...) că termenul de achiziție a fost stabilit la 30 iunie 1997 și că a fost precizat că, în lipsa semnării, la acea dată, a actelor de cesiune de acțiuni și de plată a în întregime a prețului, societatea F. ar prelua libertatea de a-și exercita drepturile, fără nicio formalitate Faptul că această ofertă nu a fost acceptată, dar că, la 3 iunie 1997, societatea F. a făcut societății Pelat & companie o nouă propunere care reduce la 67.000.000 franci prețul de vânzare al acțiunilor SCI și la 3.000.000 franci prețul acțiunilor SARL, cu condiția ca aceasta să fie sub rezerva L.A.d a comitetului său și a asociaților săi în cadrul SCI La 5 iunie 1997, societatea Pelat & Companie a informat societatea F. cu privire la intenția sa de a accepta oferta sa, cu două rezerve, prima cu privire la efectuarea unui audit tehnic și a doua, cu privire la stabilirea modalităților juridice și financiare ale operațiunii Pelat & Company a scris companiei F. la 9 iunie pentru a organiza procedurile de audit tehnic, precizându-se că va fi însoțită de responsabilii Grupului A. Că auditul a fost realizat, compania Pelat & Companie a cerut societății F. să-i trimită diverse documente. Ca la 3 iulie 1997, Comisia a propus să cumpere părți ale SCI la prețul de 68.000.000 franci, și cele ale SARL cu 2.000.000 franci că, în următoarele zile, negocierile dintre aceste părți au fost întrerupte definitiv și că societatea F. a încheiat apoi vânzarea cu un francizat al societății A. Așteptând ca societatea Pelat & companie să reproșeze în primul rând societății F. pentru că a comis păcate care țin de responsabilitatea contractuală Ö Õ consideră că, prin atitudinea sa, această societate a luat în mod tacit, dar în mod obligatoriu, a prelungit până la 15 iulie Õ opțiunea pe care i-a acordat-o Õ Cui îi reproșează că a rupt în mod unilateral orice discuție cu ea, deși aceasta a fost achitată pentru partea sa din toate obligațiile care i-au fost născute din contractul de achiziție publică nu dovedește totuși că aceasta a avut o exclusivitate, nici o posibilitate de înlocuire și că, în orice caz, aceasta nu justifică prelungirea de către aceasta a angajamentului. ; că propunerea din 3 iunie 1997 se afla sub diverse condiții și nu poate fi analizată într-o ofertă fermă ;că în cazul în care a fost vorba despre n a fost, de altfel, nu a fost pur și simplu acceptată de societatea Pelat & Companie, care a auzit exprimând anumite rezerve, înainte de a face o nouă propunere, la 3 iulie 1997, în moduri diferite, care nu au fost acceptate în cele din urmă Că, în aceste condiții, nu se face referire la faptul că o încălcare de ordin contractual este imputată societății F. Așteptând ca societatea Pelat & Companie să facă în al doilea rând societății F. de a fi comis vinovații, care țin de responsabilitatea cvasidelictală Prin urmare, ea susține că aceasta a rupt în mod abuziv discuțiile care au dus la semnarea contractelor de cesiune; pe care o consideră că a avut posibilitatea să-i facă rău prin negocierea în secret cu un francizat al grupului A. În plus, ea a lăsat în mod intenționat negocierile pe care le avea la dispoziție, de fapt, nu intenționa să le realizeze și la care a pus capăt pe loc; pe care o consideră, de asemenea, vinovată de concurența neloială față de ea. Cu toate acestea, presupunând că aceste argumente nu sunt în contradicție cu cele dezvoltate de aceasta în sprijinul căutării sale de responsabilitate contractuală, aceasta nu demonstrează că societatea F, care nu era legată de ea prin niciun angajament definitiv, era privată de libertatea, de care s-a folosit, de a pune capăt negocierilor inițiate de mai multe luni, fără certitudinea concretizării, având în vedere în special condițiile sau modificările la care, ca potențial, a luat inițiativa unilaterală de a-și supune propriul angajament. Faptul că decizia societății F. de a trata cu o terță parte nu este compromisă de nici o neregulă dovedită, în absența unei dovezi a oricărui abuz în conduită și apoi de a întrerupe discuțiile, nici în alegerea celui cu care a fost reglementată tranzacția, fiind menționat faptul că nu s-a stabilit în nici un caz că nu există nici o dovadă a loialității Faptul că societatea Pelat & Companie trebuie, prin urmare, să fie decăzută din ansamblul cererilor sale îndreptate împotriva societății F. Curtea de apel din Paris a pronunțat hotărârea sa la 6 iunie 2001 în ceea ce privește producția de monede metalice, ea a considerat că instanța a aplicat în mod corect legea din 31 decembrie 1971. Aceasta a adăugat că Tribunalul a declarat în mod corect că, invocând secretul profesional care se referea la corespondențele în litigiu, societatea F. și avocat nu au putut contesta acuzația de fraudă a legii. Comisia a considerat, de asemenea, că faptul că societatea care a achiziționat proprietatea nu dorește să producă contractul de cesiune și poșta schimbate între cele două societăți în cadrul negocierii care a precedat semnarea contractului definitiv a constituit un obstacol legitim în calea producției forțate de monede de la o parte terță care nu este atractivă în cauza respectivă. Pe fond, instanța de apel a confirmat hotărârea atacată, în special având în vedere faptul că societatea Pelat impune societății F. mai multe greșeli, care se încadrează atât în responsabilitatea contractuală, cât și în responsabilitatea delictală; că aceasta sprijină simultan, pe care F. o are, în același timp, acționează prin încălcarea contractului d mail opțiune care îi conferă dreptul la exclusivitate pentru achiziționarea de titluri de valoare ale celor două societăți, comite acte de concurență neloială față de aceasta și rupe în mod abuziv discuțiile care au fost inițiate între ele, totuși, având în vedere că acțiunea în cauză nu aduce dovada de legalizare a dreptului de proprietate. ;în fapt, poșta din 3 iunie 1997 nu poate, din cauza importanței rezervelor pe care le are și care afectează validitatea propunerilor pe care le conține, care fac obiectul acordului unuia dintre organele societății și asociații SCI P., să constituie o opliciție de natură să modifice condițiile de timp și de neexclusiv prevăzute în scrisoarea din 16 mai anterioară la care se referă în mod expres scrisoarea din 3 iunie. Prin urmare, este suficient ca, pentru a respinge primul ranforsat de societatea Pelat, să reamintească că, în oferta sa din 16 mai 1997, societatea F. se rezerva, la sfârșitul celui din urmă paragraf al scrisorii sale, posibilitatea de a ceda acțiunile pe care le acționează în cadrul uneia dintre societățile grupului B. cu care a precizat că este, de asemenea, în raport cu; (...) În cele din urmă, având în vedere că apelanta nu aduce o dovadă mai bună a faptului că cesiunea în beneficiul societății P și încetarea negocierilor cu societatea Pelat ar duce la o dorință de a o afecta pe aceasta din urmă, nici chiar la o întrerupere a negocierilor. Într-adevăr, rezultă din cele de mai sus că societatea F.n. a fost legată de aceasta prin niciun angajament definitiv și exclusiv față de aceasta și că, după data de 30 iunie 1997, aceasta ar prelua libera dispoziție a părților sale ; că primii judecători au arătat foarte exact că societatea Pelat nu a demonstrat că F. era privată de libertatea de a pune capăt negocierilor inițiate de mai multe luni, fără certitudine de concretizare, având în vedere condițiile sau modificările cu care societatea Pelat, în mod unilateral, și-a însoțit angajamentul Că, pe de altă parte, apelanta nu este în măsură să caracterizeze, prin mijloace de probă precise și concordante, intenția de a-i face rău care ar fi fost de F. atunci când aceasta a făcut, în cele din urmă, alegerea, - liber, după cum s-a spus, - de a contracta cu o terță parte; că, în consecință, motivul invocat va fi, de asemenea, respins (...) Curtea de Casație și-a dat hotărârea la 27 ianuarie 2004. În ceea ce privește faptul că corespondențele schimbate între avocați fuseseră înlăturate de la discuții, a considerat că instanța de recurs a considerat în mod corect că: că principiul secretului profesional este impus de lege pentru schimburile de corespondență între avocați astfel încât, invocând acest secret, societatea F. și SCP d . avocatii nu ar fi putut suporta acuzația de fraudă a legii ; care apoi instanța de apel a decis în mod corect că caracterul absolut al acestui secret nu poate încălca dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului În cele din urmă, în ceea ce privește producția contractului de vânzare și a corespondențelor schimbate între societatea F. și cea care a dobândit bunul, Curtea de Casație consideră că acest lucru a fost în exercitarea puterii lăsate la discreția sa pe care tribunalul de apel a pronunțat-o astfel cum a făcut-o, fără a încălca art. 10 din Codul civil și art. 6 Õ 1 din Convenție. Legea din 31 decembrie 1971 privind reformarea anumitor profesii juridice și juridice art. 66-5 (în vigoare la data faptelor) În orice domeniu, fie în domeniul Consiliului, fie în cel al apărării, consultările efectuate de un avocat clientului său sau destinate acestuia, corespondențele schimbate între client și avocatul acestuia, între avocat și colegii săi, notele de întreținere și, în general, toate documentele din dosar sunt acoperite de secretul profesional. art. 10 Fiecare este obligat să participe la justiție în vederea demonstrației adevărului. Cel care, fără motiv legitim, se referă la această obligație atunci când a fost impusă legal, poate fi obligat să satisfacă, la nevoie cu greu de asprime sau de a fi declarat civil, fără a aduce atingere prejudiciilor. GRIEF În opinia recurentei cu privire la art. 6 alineatul (1) din Convenție, aceasta consideră că, prin faptul că nu permite producția de piese în litigiu, instanțele interne nu au dreptul la un proces echitabil și au încălcat principiul egalității armelor. Recurenta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil și de egalitate de arme în măsura în care instanțele interne au respins anumite părți ale dezbaterilor. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că aceasta are ca sarcină unică, în conformitate cu art. 19 din convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din convenție pentru părțile contractante. Aceasta nu poate înlocui instanțele interne și, în special, nu are competența de a examina o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept presupuse comise de acestea, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi produs o încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție (a se vedea în special Garcia Ruiz c. Spania [GC], 30544/96, § 26, CEDH 1999-I și Bufferne c. Franța (dec.), nr. 54367/00, CEDO 2002 III (extracturi). De altfel, acesta nu intră în atribuțiile Curții de a înlocui propria apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, sarcina sa fiind de a se asigura că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să garanteze un proces echitabil (a se vedea mutatis mutandis, Mantovanelli c. Franța, Hotărârea din 18 martie 1997, 1997 II, p. 436-437, § 34. Pe de altă parte, în cazul în care Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează în același timp eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră, în primul rând, sub incidența dreptului intern și a instanțelor naționale (a se vedea Schenk c. Elveția, Hotărârea din 12 Iulie 1988, seria A n 140, p. 29, § 45-46 Garcia Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999-I și Romero Martin c. Spania (dec.), nr. 32045/03, 12 iunie 2006). Curtea arată, în speță, că instanțele franceze au exonerat reclamanta de pretențiile sale după o examinare aprofundată a documentelor depuse la dosar. Acestea s-au bazat pe documentele din dosar care demonstrau că oferta făcută prin poștă din 3 iunie 1997 nu era fermă, ci supusă unor condiții. În plus, vânzătoarea își rezerva în mod expres dreptul de a trata cu un alt cumpărător, iar reclamanta nu a demonstrat în niciun fel că a avut exclusivitate. Curtea amintește în această privință că aprecierea probei rezultă, în primul rând și în mod prioritar, din responsabilitatea instanței de judecată. Curtea consideră că convingerea organelor judiciare se baza pe elementele de probă prezentate în instanță, cu respectarea drepturilor fundamentale și a garanțiilor procedurale legale. În plus, Curtea arată că, în speță, cererea de documente prezentate de reclamantă este afectată de principiul secretului profesional care protejează relațiile dintre avocați și clienții acestora. Or, Curtea a considerat deja că este în mod clar de interes public că o persoană care dorește să consulte un avocat poate face acest lucru în condiții favorabile unei întregi și libere discuții. Din acest motiv, regimul privilegiat de care beneficiază, în principiu, relația avocat-client. În Hotărârea S.c. Elveția din 28 noiembrie 1991 (seria A n 220), Curtea a subliniat, de altfel, importanța dreptului, pentru un deținut, de a comunica cu avocatul său în afara domeniului de aplicare al autorităților penitenciare. În contextul articolului 6, Comisia a considerat că, în cazul în care un avocat nu ar putea comunica cu clientul său fără o astfel de supraveghere și ar primi instrucțiuni confidențiale, asistența sa ar pierde din utilitate în timp ce scopul convenției este de a proteja drepturile concrete și efective ( Campbell și Fell c. Regatul Unit, Hotărârea din 28 iunie 1984, seria A n 80, p. 49). 111-113 c. Elveția, Hotărârea din 28 noiembrie 1991 menționată anterior, seria A n 220, pp. 15-16, § 48 și Campbell c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 martie 1992, seria A n 233, pp. 18-19, § 44-48. Curtea este de părere că confidențialitatea relațiilor avocat-client trebuie protejată în toate domeniile de activitate și observă că secretul profesional este protejat prin lege în dreptul intern. Prin urmare, și în măsura în care înscrisurile dosarului nu dezvăluie o decădere a drepturilor și libertăților garantate prin convenție și în special a dreptului la un proces echitabil, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a convenției. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. S. N aismith A.B. B. aka Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
28016/04
présentée par SNC PELAT & Cie
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 décembre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E. Fura-Sandström,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M. S. N
aismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 juillet 2004,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, la société Pelat, est une société de droit français, spécialisée dans les opérations immobilières, industrielles et financières et dont le siège est à Paris.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Début 1997, la requérante engagea, par l’intermédiaire de son avocat, des pourparlers avec la société F. en vue de l’achat d’un immeuble. Des pourparlers étaient engagés parallèlement avec une autre société.
Par lettre du 16 mai 1997, la société F. consentit à la requérante une option d’achat. Le délai de cette option était fixé au 30 juin 1997 et il était précisé qu’à défaut de signature à cette date, la société F. reprendrait la libre disposition de ses droits. Le 5 juin 1997, la requérante adressa un courrier à la société F. en lui faisant part de son intention d’accepter son offre après la réalisation d’un audit. Le 3 juillet suivant, la requérante fit une offre chiffrée à la société F. Les négociations furent rompues dans les jours suivants et la société F. conclut la vente avec une autre société.
La requérante engagea une action à l’encontre de la société F. devant le tribunal de grande instance de Paris pour rupture unilatérale de pourparlers et demanda des dommages et intérêts. Elle assigna également son propre avocat et l’avocat de la société F.
L’avocat de la requérante produisit sept courriers qu’il avait échangés avec l’avocat de la société F. Celui-ci saisit le juge de la mise en état pour voir ordonner le retrait de ces pièces en application de l’article 66-5 de la loi du 31 décembre 1971. Par ordonnance du 3 juillet 1998, le juge de la mise en état fit droit à cette demande.
Le tribunal de grande instance de Paris statua par jugement du 14 octobre 1999.
Concernant la production des pièces litigieuses, il se prononça comme suit
:
«
Attendu que par ordonnance rendue le 3 juillet 1998, à laquelle il est expressément renvoyé, le juge de la mise en état a dit que les sept pièces litigieuses (qui avaient été communiquées par Me P.) devront être écartées des débats,
Attendu que Me P. a, conformément à cette décision, retiré les pièces en question, mais que la société Pelat et Compagnie les a produites à nouveau le 13 novembre 1998 et entend les utiliser au soutien de ses prétentions
;
Qu’elle estime en effet que la Convention européenne des Droits de l’Homme et des Libertés Fondamentales, traité régulièrement ratifié par la France et d’application directe dans son droit interne a une valeur supérieure à l’article 66-5 de la loi du 31 décembre 1971, sur lequel ses adversaires s’appuient pour s’opposer à sa production, et que l’article 6 § 1 de cette Convention commande qu’elle puisse être jugée équitablement, ce qui implique nécessairement que ne soit pas assuré par le tribunal le «
déséquilibre dans l’égalité des armes
», que constituerait le fait de la priver de la possibilité de démontrer la collusion frauduleuse qu’elle impute à ses contradictrices
;
Attendu toutefois qu’une telle démonstration ne peut être effectuée que grâce à l’utilisation de moyens de preuve normalement admissibles, au nombre desquels ne saurait figurer l’exploitation de correspondances couvertes par un secret professionnel dont la violation est d’ailleurs pénalement répréhensible, la Convention invoquée ne pouvant, même si elle impose la conduite d’un procès équitable dans le cadre duquel la manifestation de la vérité doit être permise à armes égales, entraîner la légitimation d’un procédé en soi blâmable, car irrespectueux d’une indispensable protection, ce qui précisément reviendrait à introduire dans le procès un élément de manifeste inéquité
; (...)
Attendu que les documents contractuels ou précontractuels dont la communication est exigée concernent un tiers qui n’a pas été attrait dans la cause, alors que celui-ci peut, le cas échéant, ne pas être désireux de voir dévoiler la teneur de ces pièces, laquelle est susceptible de révéler des aspects commerciaux dont la diffusion est de nature à lui apparaître inopportune
; qu’en cet état, le respect dû au principe de la contradiction fait obstacle à ce que soit imposée la production réclamée
;
Attendu qu’il convient en conséquence de rejeter l’intégralité des prétentions de la société Pelat et Compagnie relatives aux pièces
;
(...)».
Sur le fond de l’affaire, le tribunal considéra
:
«
Attendu qu’il est constant qu’au début de l’année 1997, la société PELAT & Compagnie s’est intéressée à l’acquisition d’un hôtel sis avenue du Professeur Lemière à Paris 19
ème
arrondissement
;
Qu’elle a, avec l’assistance de son avocat Maître P., engagé des pourparlers avec la société F., ayant pour avocat Maître L. (membre de la SCP L. Pelletier & associés) (...)
Que par lettre du 16 mai 1977, la société F. a consenti la société Pelat & Compagnie une option d’achat (...)
;
Que le délai d’option était fixé au 30 juin 1997 et qu’il était précisé qu’à défaut de signature, à cette date, des actes de cession de parts et de paiement de l’intégralité du prix, la société F. reprendrait la libre disposition de ses droits, sans aucune formalité
;
Que cette offre n’a pas été acceptée, mais que le 3 juin 1997, la société F. a fait à la société Pelat & compagnie une nouvelle proposition ramenant à 67.000.000
francs le prix de vente des parts de la SCI et à 3.000.000 francs celui des parts de la SARL, ce sous réserve de l’A.d de son comité et de ses associés au sein de la SCI
;
Que le 5 juin 1997, la société Pelat & Compagnie a fait part à la société F. de son intention d’accepter son offre, avec deux réserves, la première portant sur la conduite d’un audit technique et la seconde, sur la mise en place des modalités juridiques et financières de l’opération
;
Que le 9 juin suivant, la société Pelat & Compagnie a écrit à la société F. pour organiser les modalités de l’audit technique, en précisant qu’elle serait accompagnée par des responsables du Groupe A.
;
Que l’audit ayant été réalisé, la société Pelat & Compagnie a demandé à la société F. de lui faire parvenir divers documents
;
Que le 3 juillet 1997, elle a proposé d’acheter les parts de la SCI au prix de 68.000.000 francs, et celles de la SARL moyennant 2.000.000 francs
;
Que dans les jours suivants, les négociations entre ces parties ont été définitivement rompues et que la société F. a ensuite conclu la vente avec un franchisé de la société A.
;
Attendu que la société Pelat & compagnie reproche en premier lieu à la société F. d’avoir commis des fautes relevant de la responsabilité contractuelle
;
Qu’elle considère ainsi que, par son attitude, cette société a tacitement, mais nécessairement, prorogé jusqu’au 15 juillet 1997, l’option qu’elle lui avait consentie
;
Qu’elle lui reproche d’avoir unilatéralement rompu toute discussion avec elle, bien qu’elle se fût pour sa part acquittée de toutes ses obligations nées du contrat d’option
;
Qu’elle ne prouve toutefois pas qu’elle bénéficiait d’une exclusivité, non plus que d’une faculté de substitution et qu’en tout état de cause, elle ne justifie pas de la prorogation d’engagement par elle alléguée
; que la proposition du 3 juin 1997 se trouvait subordonnée à diverses conditions et ne saurait être analysée en une offre ferme
; que l’éventualité qu’elle évoquait n’a au demeurant pas été purement et simplement admise par la société Pelat & Compagnie, laquelle a entendu exprimer certaines réserves, avant de faire une nouvelle proposition, le 3 juillet 1997, selon des modalités différentes, qui n’ont en définitive pas été acceptées
;
Que, dans ces conditions, il n’apparaît pas qu’un quelconque manquement d’ordre contractuel soit imputable à la société F.
;
Attendu que la société Pelat & Compagnie fait en second lieu grief à la société F. d’avoir commis des fautes, relevant de la responsabilité quasi-délictuelle
;
Qu’elle soutient ainsi que celle-ci a abusivement rompu les pourparlers devant conduire à la signature des contrats de cession
; qu’elle estime qu’elle a eu l’intention de lui nuire en négociant secrètement avec un franchisé du groupe A.
; qu’elle a de surcroît volontairement laissé traîner les négociations qu’elle n’avait en réalité pas l’intention de voir aboutir et auxquelles elle a mis un terme brusquement
; qu’elle considère en outre qu’elle s’est rendue coupable envers elle de concurrence déloyale
;
Attendu toutefois que, à supposer même que ces arguments ne soient pas en contradiction avec ceux par elle développés au soutien de sa recherche de responsabilité contractuelle, elle ne démontre pas que la société F., qui n’était liée à son égard par aucun engagement définitif, se trouvait privée de la liberté, dont elle a usé, de mettre un terme à des négociations engagées depuis plusieurs mois, sans certitude de concrétisation, eu égard en particulier aux conditions ou modifications auxquelles elle avait, en tant qu’acquéreur potentiel, unilatéralement pris l’initiative de soumettre son propre engagement
;
Que la décision de la société F. de traiter avec un tiers n’est entachée d’aucune irrégularité démontrée, en l’absence de preuve d’un quelconque abus dans la conduite puis la rupture des pourparlers, non plus que dans le choix de l’acquéreur avec lequel la transaction a été régularisée, étant précisé que la déloyauté alléguée n’est en rien établie
;
Que la société Pelat & Compagnie doit en conséquence être déboutée de l’ensemble de ses demandes dirigées contre la société F.
;
»
La cour d’appel de Paris rendit son arrêt le 6 juin 2001.
Concernant la production des pièces, elle considéra que le tribunal avait fait une juste application de la loi du 31 décembre 1971. Elle ajouta que c’était à bon droit que le tribunal avait énoncé qu’en invoquant le secret professionnel qui s’attachait aux correspondances litigieuses, la société F. et l’avocat ne pouvaient encourir le reproche de fraude à la loi. Elle considéra par ailleurs que le fait que la société ayant acheté l’immeuble ne veuille pas produire le contrat de cession et les courriers échangés entre les deux sociétés dans le cadre de la négociation ayant précédé la signature du contrat définitif était un empêchement légitime à la production forcée de pièces de la part d’un tiers non attrait dans l’affaire.
Sur le fond, la cour d’appel confirma le jugement attaqué. Elle releva notamment
:
«
Considérant que la société Pelat impute à la société F. plusieurs fautes, relevant à la fois de la responsabilité contractuelle et de la responsabilité délictuelle
; qu’elle soutient ainsi de manière simultanée, que F. a, à la fois, «
agi en violation du contrat d’option lui donnant l’exclusivité pour acquérir les titres des deux sociétés
», commis des actes de concurrence déloyale à son égard et rompu abusivement les pourparlers qui étaient engagés entre elles
;
Considérant cependant que l’appelante ne rapporte pas la preuve de l’exclusivité alléguée
; qu’en effet, le courrier du 3 juin 1997 ne saurait, du fait même de l’importance des réserves qu’il comporte et qui affectent la validité des propositions qu’il contient, lesquelles sont soumises à l’accord de l’un des organes de la société et des associés de la SCI P., constituer une pollicitation de nature à modifier les conditions de délai et de non-exclusivité prévues dans la lettre du 16 mai précédent à laquelle celle du 3 juin se réfère d’ailleurs expressément
;
Qu’il suffit ainsi, pour rejeter le premier grief articulé par la société Pelat, de rappeler que, dans son offre du 16 mai 1997, la société F. se réservait, au terme de l’avant-dernier paragraphe de sa lettre, la possibilité de céder les parts dont s’agit à l’une des sociétés du groupe B. avec lequel elle précisait être «
également en rapport
»
; (...)
Considérant enfin que l’appelante ne rapporte pas mieux la preuve de ce que la cession faite au profit de la société P. et la cessation des négociations avec la société Pelat procéderaient d’une volonté de nuire à cette dernière, ni même, d’ailleurs, d’une interruption fautive des pourparlers
;
Qu’il résulte en effet de ce qui précède que la société F. n’était liée à son égard par aucun engagement définitif et exclusif à son égard et que, passée la date du 30 juin 1997, elle «
reprendrait la libre disposition de ses parts
»
; que les premiers juges ont très exactement relevé que la société Pelat ne démontrait pas que F. se trouvait privée de la liberté de mettre un terme à des négociations engagées depuis plusieurs mois, sans certitude de concrétisation, eu égard aux conditions ou modifications dont ladite société Pelat avait, unilatéralement, assorti son engagement
;
Que, par ailleurs, l’appelante n’est pas en mesure de caractériser, par des moyens de preuve précis et concordants, l’intention de lui nuire qui aurait été celle de F. lorsque celle-ci a, en définitive, fait le choix, -libre, comme il vient d’être dit, - de contracter avec un tiers
; que le moyen soulevé sera, en conséquence, également rejeté
;
(...)»
La Cour de cassation rendit son arrêt le 27 janvier 2004.
Pour ce qui est du fait que les correspondances échangées entre les avocats avaient été écartées des débats, elle estima que la cour d’appel avait estimé à bon droit «
que le principe du secret professionnel est imposé par la loi pour les échanges de correspondances entre avocats de sorte qu’en invoquant ce secret, la société F. et la SCP d’avocats ne pouvaient encourir le reproche de fraude à la loi
; qu’ensuite la cour d’appel avait décidé à bon droit que le caractère absolu de ce secret ne saurait contrevenir aux dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention européenne des Droits de l’Homme
».
En ce qui concerne enfin la production du contrat de vente et des courriers échangés entre la société F. et celle ayant acquis le bien, la Cour de cassation estima que c’était dans l’exercice du pouvoir laissé à sa discrétion que la cour d’appel avait statué comme elle l’avait fait, sans violer l’article 10 du code civil ni l’article 6 § 1 de la Convention.
B.
Le droit interne pertinent
Loi du 31 décembre 1971 portant réforme de certaines professions judiciaires et juridiques
Article 66-5 (tel qu’en vigueur à l’époque des faits )
«
En toutes matières, que ce soit dans le domaine du conseil ou dans celui de la défense, les consultations adressées par un avocat à son client ou destinées à celui-ci, les correspondances échangées entre le client et son avocat, entre l’avocat et ses confrères, les notes d’entretien et, plus généralement, toutes les pièces du dossier sont couvertes par le secret professionnel.
»
Code civil
Article 10
«
Chacun est tenu d’apporter son concours à la justice en vue de la manifestation de la vérité.
Celui qui, sans motif légitime, se soustrait à cette obligation lorsqu’il en a été légalement requis, peut être contraint d’y satisfaire, au besoin à peine d’astreinte ou d’amende civile, sans préjudice de dommages et intérêts.
»
GRIEF
La requérante invoque l’article 6 § 1 de la Convention. Elle estime qu’en ne permettant pas la production des pièces litigieuses, les juridictions internes l’ont privée d’un procès équitable et ont méconnu le principe de l’égalité des armes.
La requérante se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable et de l’égalité des armes dans la mesure où les juridictions internes ont écarté certaines pièces des débats. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. Elle ne peut se substituer aux juridictions internes et, en particulier, n’a pas compétence pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par celles-ci, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (voir, notamment,
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, § 26, CEDH 1999-I et
Bufferne c. France
(déc.), n
o
‑
III (extraits).
Il n’entre par ailleurs pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (voir,
mutatis mutandis, Mantovanelli c. France
, arrêt du 18 mars 1997, 1997
‑
II, pp.
436-437, §
34). Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors, au premier chef, du droit interne et des juridictions nationales (voir
Schenk c. Suisse,
arrêt du 12
juillet 1988, série A n
o
140, p. 29, § 45-46
;
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, § 28, CEDH 1999-I et
Romero Martin c. Espagne
(déc.), no 32045/03, 12 juin 2006).
La Cour relève, en l’espèce, que les juridictions françaises ont débouté la requérante de ses prétentions après un examen approfondi des pièces versées au dossier. Elles se sont fondées sur les documents du dossier qui prouvaient que l’offre faite par courrier du 3 juin 1997 n’était pas ferme mais subordonnée à des conditions. Par ailleurs, la venderesse se réservait expressément le droit de traiter avec un autre acheteur et la requérante ne démontra en aucune manière avoir eu une exclusivité.
La Cour rappelle à cet égard que l’appréciation de la preuve ressort, en premier lieu et de façon prioritaire, de la responsabilité de la juridiction de jugement. Elle estime que la conviction des organes judiciaires était fondée sur les éléments de preuve produits à l’audience, dans le respect des droits fondamentaux et des garanties de procédure légales.
En outre, la Cour relève qu’en l’espèce, la demande de productions de documents de la requérante s’est heurtée au principe du secret professionnel qui protège les relations entre les avocats et leurs clients.
Or, la Cour a déjà estimé qu’il y va clairement de l’intérêt public qu’une personne désireuse de consulter un avocat puisse le faire dans des conditions propices à une pleine et libre discussion. D’où le régime privilégié dont bénéficie, en principe, la relation avocat-client.
Dans son arrêt
du 28 novembre 1991 (série A n
o
220), la Cour a d’ailleurs souligné l’importance du droit, pour un détenu, de communiquer avec son avocat hors de portée d’ouïe des autorités pénitentiaires. Dans le contexte de l’article 6, elle a estimé que si un avocat ne pouvait s’entretenir avec son client sans une telle surveillance et en recevoir des instructions confidentielles, son assistance perdrait beaucoup de son utilité alors que le but de la Convention consiste à protéger des droits concrets et effectifs (
Campbell et Fell c. Royaume-Uni
, arrêt du 28 juin 1984, série A n
o
80, p. 49, §§
111-113
;
S.
c. Suisse
, arrêt du 28 novembre 1991 précité, série A n
o
220, pp. 15-16, §
48 et
Campbell c. Royaume-Uni
, arrêt du 25 mars 1992, série A n
o
233, pp. 18-19, §§
44-48).
La Cour est d’avis que la confidentialité des relations avocat-client doit être protégée dans tous les domaines d’activité et note que le secret professionnel est protégé par la loi en droit interne.
Dès lors, et dans la mesure où les pièces du dossier ne révèlent pas d’atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention et notamment au droit à un procès équitable, la Cour ne relève aucune apparence de violation de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
aismith
aka
Greffier adjoint
Président