CtEDO 26.09.2000 Auto

L.L. contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
26.09.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
L.L. contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41943/98 prezentate de L.L. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la septembrie 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 27 aprilie 1998 și înregistrată la 29 iunie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurenta, născută în 1929 la Bischheim, este franceză. Faptele, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează O societate de investiții obține un permis de construcție pentru două clădiri la Cannes la 25 iulie 1985. La 24 septembrie 1986, reclamanta a cumpărat un apartament în unul dintre aceste clădiri, iar procedura de rezoluție a vânzării de bunuri imobile începând cu 1 septembrie 1986. În februarie 1988, recurenta s-a plâns într-o scrisoare adresată societății de la care cumpărase apartamentul, de la apropierea stâncii, ceea ce nu i se semnalase în timpul vânzării și își va repeta plângerea în scrisorile din 18 februarie 1988 și 29 mai 1991. Începând cu data de 29 aprilie 1991, reclamanta a solicitat certificatul de conformitate al imobilului. Primăria a refuzat să stabilească din diverse motive expuse la 12 octombrie 1992, a cărei implantare defectuoasă a clădirilor. Această implantare necorespunzătoare se datora, potrivit primăriei, faptului că clădirea a fost mutată de la doi metri la sud, deschizându-l atât de mult de pe stânca existentă (...) La 14 ianuarie 1997, recurenta a numit această societate și orașul Cannes în fața Tribunalului de Mare Instanță din Grasse pentru a pronunța rezoluția vânzării bunurilor imobile în cauză sau, în caz contrar, a condamnat orașul Cannes să prezinte certificatul de conformitate. Recurenta susține că a prezentat astfel de cereri pe cale amiabilă și că aceaceasta a fost în mod constant afectată de refuzuri. A fost amânată până la 25 martie 1999. Procedura în anulare a adunării generale a coproprietarilor din 30 august 1991 La data de 7 ianuarie 1993, 17 februarie 1994, 8 iunie 1995 și 28 martie 1996 au avut loc ședințele de punere în aplicare. La data de 18 iunie 1993, avocatul recurentei nu a putut desemna un avocat din oficiu pe motiv că nu beneficia de ajutorul judiciar. Recurenta consideră că cauza ar fi fost radiată de fostul său avocat la 23 iunie 1992, fără știrea sa. La 26 octombrie 1993, același bățier din lamâi a fost desemnat un nou avocat pentru a o reprezenta. Într-o scrisoare din 22 noiembrie 1993 adresată acestui avocat, ea a făcut cunoscut faptul că nu dorește să recurgă la serviciile sale. În urma unei scrisori din 15 martie 1994, noul ciorap i-a scris recurentei că decizia din 26 octombrie 1993 a fost luată în conformitate cu art. 419 din noul Cod de procedură civilă și i-a reamintit, de asemenea, că, în cazul în care o radiere ar fi avut loc la 23 iunie 1992, aceasta ar fi trebuit să reia procedura prin ministerul de avocatură înainte de 23 iunie 1994 La data de 3 octombrie 1996, instanța de judecată a luat o ordonanță de închidere. La 6 februarie 1997, instanța a exonerat reclamanta de la revendicările sale pe motiv că nu a depus un dosar pentru a le justifica. Hotărârea indică ca reprezentant al reclamantei avocatul care a fost dezlistat în 1992. recurenta a formulat apel împotriva acestei hotărâri la 22 aprilie 1997 pe motiv, printre altele, că această procedură a fost radiată în 1992 și că a putut să creadă în mod legitim că a fost stinsă și prescrisă din 23 iunie 1994. La 20 iunie 1997, dosarul a fost transmis instanței judecătorești din Aix-en-Provence. La 7 mai 1998, a avut loc o audiere de punere în aplicare. Prejudiciul recurentei se referă la durata a două proceduri: prima a început la 14 ianuarie 1997, a doua la 26 martie 1992; ele sunt încă în curs de desfășurare până în prezent; prima durează, prin urmare, de trei ani și șapte luni, a doua de opt ani și cinci luni. Potrivit recurentei, durata procedurilor nu îndeplinește cerința În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, guvernul pârât ridică o excepție de neobosire a căilor de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. În fapt, acesta subliniază că reclamanții au omis să își asume răspunderea pentru statul membru pe baza art. L. 781-1 din Codul Organizației Judiciare. Comitetul consideră că această acțiune este eficientă și se referă la hotărârea Curții din 20 ianuarie 1999 care confirmă hotărârea instanței de Mare Instanță din Paris din 4 noiembrie 1997 de extindere a protecției împotriva denigrarii justiției la orice încălcare a obligației sale de protecție judiciară a persoanei fizice care include dreptul oricărui justițiar de a se pronunța asupra pretențiilor sale într-un termen rezonabil În hotărârea sa, instanța a acordat reclamantului 20 000 FRF pentru prejudiciile morale cauzate de durata excesivă a procedurii și 10 000 FRF pentru cheltuieli. Această hotărâre este astăzi definitivă, deoarece nu a făcut obiectul unui recurs în casație. Recurenta a declarat că nu a avut cunoștință de existența acțiunii întemeiate pe articolul L. 781-1. Cu titlu subsidiar, guvernul declară că este de acord cu înțelepciunea Curții pentru a aprecia temeinicia fondului, menționând totuși că întârzierea procedurilor rezultă în parte din comportamentul recurentei care a întârziat să depună concluziile sale și este reținută de cea de-a doua procedură. Recurenta respinge această argumentație, considerând că a răspuns întotdeauna în mod spontan la concluziile părții adverse. În ceea ce privește acțiunea prevăzută la articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară, Curtea constată că, în ultimii ani, Curtea a făcut obiectul unei utilizări din ce în ce mai frecvente, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, instanțele competente din statul membru respectiv se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Cu toate acestea, în speță, Curtea arată că procedurile de care se plânge recurenta începuseră cu doi ani și, respectiv, șapte ani înainte de pronunțarea hotărârii Tribunalului de Primă Instanță din Paris pe care se întemeiază guvernul. În plus, atunci când procedurile în litigiu au început în ianuarie 1997 și în martie 1992, jurisprudența la care se face referire Ön Õ era în niciun caz stabilită. În orice caz, Curtea consideră că, în ceea ce privește procedurile pendinte în fața instanțelor naționale, o acțiune în despăgubire nu poate fi considerată o cale de atac care poate remedia presupusa încălcare prin asigurarea unei protecții directe și rapide și nu numai deturnată de drepturile garantate la art. 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea decizia din 1 decembrie 2012). În iunie 1999, în cauza Serra c. Franța, req. nr.34206/96. Prin urmare, excepția de neobosire ridicată de guvern nu poate fi reținută. Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, acest at trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond, sub aspectul art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară REQUETE toate mijloacele de fond rezervate. S. Dolle W. Fuhrmann (Președinte)

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă