SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42338/98 prezentate de Jean DACHAR împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 9 martie 1995 și înregistrată la 22 iulie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Comisiei la 15 septembrie 1998, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul de cetățenie franceză, născut în 1958, rămâne la Primelles (Dragă). Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1993, reclamantul i-a plătit domnului B. suma de 42 000 FRF care trebuia să servească la refacerea acoperișului unei case pe care o cumpărase. Acest antreprenor neputând duce la bun sfârșit lucrările, l-a chemat pe dl S. S. pentru ca acesta să-și ia locul. În consecință, la 21 martie 1994, reclamantul a înaintat o plângere în fața decanului judecătorilor de la Tribunalul de Mare Instanță din Bourges împotriva domnului S. La 25 mai 1994, magistratul respectiv i-a solicitat să precizeze dacă inteniona să se constituie parte civilă și, în final, să se califice faptele. Printr-o ordonanță din 8 iunie 1994, instanța de judecată a stabilit suma consemnării la 3 000 FRF, care trebuie plătită înainte de 8 septembrie 1994; din textul acestei ordonanțe reiese că plângerea înregistrată era o plângere cu constituirea unei părți civile împotriva dlui S. și a dlui B., pentru abuz de încredere. La 14 noiembrie 1994, magistratul instructor a declarat constituirea unei părți civile inadmisibile pe motiv că acesta nu a vărsat consemnarea solicitată. Se pare că, la 6 ianuarie 1995, ascultat de un ofițer de poliție judiciară acționând în cadrul comisiei de recurs, reclamantul își va repeta plângerea și aceasta a fost înregistrată la 13 ianuarie 1995, printr-o ordonanță din 27 ianuarie 1995, a fost exceptat de la consemnare. La 12 aprilie 1999, reclamantul a fost audiat de către instanța judecătorească și, în aceeași lună, dnii S. și B. au fost acuzați. O confruntare a avut loc la 21 martie 1997 și, în aceeași zi, instanța de judecată cu privire la un aviz de sfârșit de informare. Ordinul de a fi comunicat a fost emis la 10 aprilie 1997, iar rechiziționarea definitivă, la 23 iulie 1997. Prin ordonanța din 1 septembrie 1997, instanța judecătorului judecător cu privire la trimiterea celor doi întreprinzători la Tribunalul Corecțional din Bourges. La 19 decembrie 1997, biroul de asistență judiciară al Tribunalului de Mare Instanță din Bourges a respins cererea de asistență judiciară a reclamantului (prezentată la 17 noiembrie 1997). printr-o hotărâre din 23 decembrie 1997, tribunalul corecțional l-a declarat pe domnul S. vinovat de abuz de încredere și l-a condamnat la patru luni de închisoare cu suspendare și pus la închisoare timp de trei ani precum și obligația de a remedia daunele cauzate de încălcare (art. 132-45 din Codul penal); Tribunalul l-a condamnat, de asemenea, să plătească reclamantului 61 000 FRF și 50 000 FRF daune-interese; dl B. a fost condamnat în mod implicit de același șef la patru luni de închisoare fermă și la plata către reclamant a 42 000 FRF și a 50 000 FRF daune-interese. La 31 decembrie 1997, dl S. S. a făcut apel la această hotărâre. Prin hotărârea din 11 iunie 1998, tribunalul judecătoresc al lui Bourges a recalificat faptele în decădere și a confirmat hotărârea pronunțată atât asupra vinovăției, cât și asupra pedepsei și intereselor civile. Având în vedere această hotărâre, reclamantul sesizează comisia de despăgubire a victimelor care au făcut-o cu scopul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Prin scrisoarea din 26 iunie 1998, comisia respectivă a respins cererea sa pe motiv că este de competența reclamantului să demonstreze că nu i se putea acorda nicio compensație efectivă și suficientă pentru prejudiciul său. De asemenea, Comisia i-a reamintit că este de datoria sa să sesizeze un aprod pentru a încerca să recupereze sumele alocate de instanțele penale sau să sesizeze instanța de aplicare a legii pentru a-l obliga pe dl S., condamnat la închisoare, la închisoare. În urma acestei scrisori, reclamantul, la 5 septembrie 1998, sesizează instanța de aplicare a pedepselor Tribunalului de Mare Instanță din Bourges în scopul de a obține plata sumelor pe care domnul S. a fost condamnat să i le plătească; acesta susține că nu a primit niciun răspuns. Pe de altă parte, din dosar reiese că agentul de probațiune însărcinat cu monitorizarea dosarului dlui S. i-a propus reclamantului că acesta îi plătește 100 FRF pe lună. La 30 mai 1998, domnul B. formulase opoziția cu privire la hotărârea din 23 decembrie 1997 în fața Tribunalului Corecțional din Bourges care, la 11 septembrie 1998, și-a confirmat hotărârea anterioară cu privire la acțiunea civilă a reclamantului În ceea ce privește acțiunea publică, el a acordat suspendarea cu suspendare dlui B. Grefa tribunalului corecțional din Bourges a indicat reclamantului că dl. fiind rezident la Clermont Ferrand, dosarul acestuia din urmă a fost urmat de judecătorul de aplicare a sentințelor tribunalului de mari instanțe din acest oraș. În consecință, la 7 octombrie 1998, M. Dachar îl sesizează pe acest magistrat în scopul de a obține sumele pe care domnul i-a fost condamnat să i le plătească, care i-a răspuns că nu avea nicio urmărire judiciară asupra domnului reclamant care și-a reînnoit cererea la 15 aprilie 1999, judecătorul respectiv i-a răspuns la 19 septembrie 1999 că dl. a fost preluat de serviciile sale de la 15 decembrie 1998, dar nu a răspuns la convorbirile sale și a făcut obiectul unei căutări de către serviciile de poliție; el a adăugat că reclamantul va fi înștiințat în termen de câteva zile, de îndată ce o despăgubire va fi posibilă și că, în caz contrar, domnul B. va vedea suspendarea sa revocată. În cele din urmă, el i-a comunicat că avea posibilitatea de a recurge la căile civile de executare. În plus, din dosar reiese că, la 11 mai 1999, ofițerul de probațiune însărcinat cu monitorizarea dosarului dlui B. i-a propus reclamantului ca acesta din urmă să-i plătească 500 FRF pe lună. Reclamantul a informat un aprod al justiției cu privire la recuperarea creanțelor sale și susține că, din cauza situației sale financiare foarte proaste, acesta nu a putut plăti suma de 2 000 FRF solicitată la 23 aprilie 1999 de către aprodul respectiv. GRIFS În cererea sa, reclamantul se plânge de durata procedurii. Într-o scrisoare din 26 aprilie 1999, reclamantul se plânge, de asemenea, că nu reușește să obțină executarea deciziilor referitoare la acțiunea sa civilă; el expune că este adresat unui executor al justiției în scopul de a obține executarea forțată a acestor hotărâri și că aprodul menționat, la 23 aprilie 1999, i-a solicitat un provizion de 2 000 FRF, sumă de care nu dispune. Reclamantul se plânge de durata procedurii. El invocă în esență art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt următoarele: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În memoria sa din 6 ianuarie 1999, guvernul pledează în principal că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. În opinia sa, la [;] această responsabilitate nu este angajată decât printr-o abatere gravă sau printr-o decădere a justiției. El citează o hotărâre a tribunalului de mari instanțe din Paris din 5 noiembrie 1997 care vizează în mod expres art. 6 din Convenție și care indică faptul că: se înțelege prin negare de justiție, nu numai refuzul de a răspunde la cereri sau faptul de a judeca cauzele în stare de a fi, ci mai pe larg, orice nerespectare a obligației sale de protecție juridică a persoanelor care include dreptul oricărui justițiar de a se pronunța asupra pretențiilor sale într-un termen rezonabil. El precizează că instanța menționată anterior a acordat 50 000 FRF daune-interese persoanelor care au fost sesizate. Potrivit guvernului, o astfel de acțiune ar prezenta acum un grad suficient de certitudine în practică ca în teorie În observațiile suplimentare primite la grefa din 18 februarie 2000, guvernul a indicat că hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 5 noiembrie 1997 a fost confirmată de Tribunalul de Primă Instanță din Paris la 20 ianuarie 1999. Pe de altă parte, în sprijinul tezei sale, pe lângă deciziile menționate anterior, acesta produce trei hotărâri ale Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 18 noiembrie 1998, 14 iunie 1999 și 22 septembrie 1999, o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță din 5 octombrie 1999, o hotărâre a Curții de Justiție din Lyon din 27 octombrie 1999 și o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță din Paris din 10 noiembrie 1999. Cu titlu subsidiar, guvernul susține că acest litigiu este în mod evident nefondat. El subliniază că procedura în litigiu a început la 13 ianuarie 1995, data la care plângerea a fost constituită cu o parte civilă care a condus efectiv la punerea în mișcare a acțiunii publice Prin urmare, aceasta nu ar fi durat decât trei ani și cinci luni. El recunoaște că cauza nu a fost deosebit de complexă, dar susține că durata procedurii are în principal drept cauză numeroasele cercetări necesare pentru a localiza cele două persoane în cauză, în special dl B. ;ar fi numai după o lungă anchetă ca aceasta din urmă să poată fi interogată la 26 aprilie 1996, să fie interogat de instanța de judecată. Comportamentul autorităților responsabile de investigație nu ar fi fost critic: acestea ar fi efectuat cercetări și acte relevante cu multă regularitate și cu mare grijă. Instanțele de judecată ar fi manifestat aceeași celeritate. Reclamantul răspunde că, după depunerea plângerii sale, a informat autoritățile cu privire la riscul de evadare a domnului B și că nu există nicio dificultate în găsirea acestuia și precizează că dl B. S., pe de altă parte, nu se ascundea, ci adaugă că, în ciuda numeroaselor demersuri, el nu a reușit încă să obțină plata sumelor pe care instanțele de aplicare a legii le-au acordat și critică sistemul judiciar francez în general, deoarece omite să ofere celor mai săraci mijloace de apărare a drepturilor lor. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Prin urmare, se pune în primul rând întrebarea dacă excepția de la epuizarea invocată de guvern se dovedește întemeiată în speță. În această privință, Comisia subliniază că orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări (hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36), cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 din Convenție se referă numai la utilizarea atât a infracțiunilor incriminate, cât și a celor adecvate; acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel nu le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită. În cazul în care o acțiune în despăgubire poate intra în cont în sensul articolului 35 alineatele (1) și (2), Curtea a hotărât că, în cazul în care o acțiune în despăgubire poate intra în discuție în sensul articolului 35 1 din Convenție, acțiunea prevăzută în art. 781-1 din Codul Organizației Judiciare nu are un grad suficient de certitudine, cu excepția hotărârii pronunțate de tribunalul de mari instanțe din Paris la 5 noiembrie 1997 și în ciuda confirmării parțiale a acestei hotărâri la 20 ianuarie 1999 de către instanța de judecată din Paris (a se vedea deciziile din 24 august 1999, Periéc. Franța, cererea nr. 38701/97 și din 11 ianuarie 2000, Droulez c. Franța, cererea nr. 41890/98. Este adevărat că din hotărârile și hotărârile pronunțate la 18 februarie 2000 de către guvern reiese că această acțiune a făcut obiectul unei utilizări din ce în ce mai frecvente în ultimii ani, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, instanțele competente care aplică art. L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară, menționând art. 6 alineatul (1) din Convenție. Cu toate acestea, în ceea ce privește prezenta cauză, în orice caz, hotărârea instanței judecătorești de la Paris din 20 ianuarie 1999 pe care guvernul își întemeiază în principal teza se află sub incidența deciziilor interne definitive Prin urmare, reclamantul nu poate fi acuzat că nu a exercitat acțiunea prevăzută la articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară înainte de a se adresa Curții. Prin urmare, excepția de la epuizarea invocată de guvern nu poate fi reținută. În ceea ce privește fondul, Curtea, pe de o parte, consideră că procedura a început cel târziu la începutul lunii iunie 1994, în cazul în care reclamantul a însoțit plângerea sa de o constituire a unei părți civile și furnizează instanței judecătorești informațiile lipsă. Pe de altă parte, Comisia constată că, în timp ce perioada luată în considerare s-a încheiat, în principiu, la 11 iunie 1998 (hotărârea instanței judecătorești din Bourges) în ceea ce privește acțiunea civilă împotriva domnului și la 11 septembrie 1998 (judecarea tribunalului corecțional din Bourges care se pronunță la opoziție) în ceea ce privește acțiunea civilă împotriva domnului M. B., până în prezent, hotărârile instanțelor de aplicare a legii cu privire la acțiunea civilă nu au fost executate. În ceea ce privește toate elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră că aceasta trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. 10. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu reușește să obțină executarea hotărârilor referitoare la acțiunea sa civilă; își exprimă punctul de vedere cu privire la faptul că este adresat unui aprod al justiției în scopul de a obține executarea forțată a acestor hotărâri și că aprodul respectiv, la 23 aprilie 1999, i-a solicitat un provizion de 2 000 FRF, sumă de care nu dispune. Guvernanța directă rezultă din art. 10 din Legea nr. 91-647 din 10 iulie 1991 că ajutorul juridic poate fi acordat cu ocazia executării unei hotărâri judecătorești sau a oricărui alt titlu executoriu. Având în vedere veniturile sale, reclamantul ar putea, prin urmare, să obțină cel puțin parțial asistență judiciară pentru executarea forțată prin execuția prin execuție a sistemului privind acțiunea civilă a instanței judecătorești din 11 iunie 1998 și a hotărârii Tribunalului corecțional din Bourges din 11 iunie 1998 Septembrie 1998.În conformitate cu art. 706-14 din Codul de procedură penală, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din Convenție. Curtea arată că reclamantul invocă în esență o necunoaștere a dreptului de acces la justiție pe care îl garantează art. 6 alineatul (1) din convenție, care are drept de corolar dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive (a se vedea în special Hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 510-511, § 40. Cu toate acestea, nu se poate deduce că statele contractante trebuie să fie considerate responsabile pentru neplătirea unei creanțe executorii datorate insolvenței unui debitor privat. În schimb, statele părți trebuie să pună la dispoziția persoanelor un sistem care să le permită să obțină de la debitorii lor recalcitranți plata sumelor alocate de instanțe. În cazul în care un astfel de sistem există, dar nu este accesibil unora din motive de impecabilitate, o întrebare poate fi pusă pe terenul art. 6. În speță, Curtea consideră că argumentul de neobosire a căilor de atac interne avansate de guvern este strâns legat de substanța Ö Õ invocată de solicitant, astfel încât Õ această excepție ar trebui să fie anexată la fond. Cu toate acestea, Comisia constată că rezultă din dispozițiile legislative invocate de guvern că dreptul francez oferă reclamantului posibilitatea de a solicita ajutorul juridic pentru executarea forțată prin execuția judecătorească a sistemului privind acțiunea civilă a hotărârii judecătorești din 11 iunie 1998 și a hotărârii Tribunalului corecțional din Bourges din 11 iunie 1998 September 1998. Aceasta deduce din aceasta că statul nu și-a ignorat angajamentele care decurg din art. 6 alin. (1) din Convenție și că această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că toate mijloacele de fond rezervate, obiecția reclamantului cu privire la durata procedurii de declarare a cererii IRRECEVABILE pentru surplus. S. Dolle W. Fuhrmann Modulul Președinte
de la requête n° 42338/98
présentée par Jean DACHAR
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
6 juin 2000 en une chambre composée de
M.
président
,
M.
J.-P. Costa,
M.
M
me
M.
Sir
Nicolas Bratza,
M.
juges
,
et de
M
me
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 mars 1995 et enregistrée le 22 juillet 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle de la Commission le 15 septembre 1998,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant de nationalité française, né en 1958, demeure à Primelles (Cher).
2.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été présentés par les parties, peuvent se résumer comme il suit.
3.
En 1993, le requérant versa à M. B. la somme de 42
000
FRF devant servir à la réfection de la toiture d’une maison dont il avait fait l’acquisition. Cet entrepreneur n’ayant pu mener les travaux à bien, il fit appel à M. S. afin qu’il prenne sa relève. Le requérant versa ensuite 61
000
FRF à ce dernier pour la réfection des combles, travaux qui ne furent jamais effectués.
En conséquence, le 21 mars 1994, le requérant déposa une plainte devant le doyen des juges d’instruction du tribunal de grande instance de Bourges contre M. S. Le 25 mai 1994, ledit magistrat lui demanda de préciser s’il entendait se constituer partie civile et, dans l’affirmative, de qualifier les faits.
Par une ordonnance du 8 juin 1994, le juge d’instruction fixa le montant de la consignation à 3
000
FRF, à verser avant le 8 septembre 1994. Il ressort du texte de cette ordonnance que la plainte enregistrée était une plainte avec constitution de partie civile contre MM. S. et B., pour abus de confiance.
Le 14 novembre 1994, le magistrat instructeur déclara la constitution de partie civile du requérant irrecevable au motif que celui-ci n’avait pas versé la consignation demandée. L’aide juridictionnelle lui avait pourtant été accordée le 21 octobre 1994, de sorte qu’il se trouvait en principe dispensé d’une telle consignation (article 88 du code de procédure pénale).
Il semble que, le 6 janvier 1995, entendu par un officier de police judiciaire agissant sur commission rogatoire, le requérant réitéra sa plainte et que celle-ci fut enregistrée le 13
janvier 1995. Par une ordonnance du 27 janvier 1995, il fut dispensé de consignation.
Le requérant fut entendu par le juge d’instruction le 12 avril 1999, et, au courant du même mois, MM. S. et B. furent mis en examen.
Le juge d’instruction entendit M. S. en première comparution le 16 janvier 1996, et M.
B., le 26 avril 1996.
Une confrontation eut lieu le 21 mars 1997 et, le même jour, le juge d’instruction rendit un avis de fin d’information. L’ordonnance de soit communiqué fut prise le 10 avril 1997, et le réquisitoire définitif, le 23 juillet 1997.
Par une ordonnance du 1
er
septembre 1997, le juge d’instruction ordonna le renvoi des deux entrepreneurs devant le tribunal correctionnel de Bourges.
Le 19 décembre 1997, le bureau d’aide juridictionnelle du tribunal de grande instance de Bourges rejeta la demande d’aide juridictionnelle du requérant (présentée le 17
novembre
1997).
4.
Par un jugement du 23 décembre 1997, le tribunal correctionnel déclara M. S. coupable d’abus de confiance et le condamna à quatre mois d’emprisonnement avec sursis et mise à l’épreuve pendant trois ans
ainsi que l’obligation de réparer les dommages causés par l'infraction (article 132-45 du code pénal)
; le tribunal le condamna également à verser au requérant 61
000
FRF ainsi que 50
000
FRF de dommages et intérêts. M. B. fut quant à lui condamné par défaut du même chef à quatre mois d’emprisonnement ferme et au paiement au requérant de 42
000
FRF et 50
000
FRF de dommages et intérêts.
5.
Le 31 décembre 1997, M. S. interjeta appel de ce jugement. Par un arrêt du 11 juin 1998, la cour d’appel de Bourges requalifia les faits en délit d’escroquerie et confirma le jugement déféré tant sur la culpabilité que sur la peine et les intérêts civils.
Compte tenu de cet arrêt le requérant saisit la commission d’indemnisation des victimes d’infractions dans le but d'obtenir réparation de son préjudice.
Par un courrier en date du 26 juin 1998, ladite commission rejeta sa demande au motif qu’il appartenait au requérant de démontrer qu’il lui était impossible d’obtenir à un titre quelconque une indemnisation effective et suffisante de son préjudice. Elle lui rappela également qu’il lui revenait de saisir un huissier afin de tenter de récupérer les sommes allouées par les juridictions pénales ou de saisir le juge d’application des peines afin d’obliger M. S., condamné à une peine d’emprisonnement, à l’indemniser.
Suite à ce courrier le requérant, le 5 septembre 1998, saisit le juge d’application des peines du tribunal de grande instance de Bourges aux fins d’obtenir le paiement des sommes que M. S. avait été condamné à lui payer
; il soutient qu’il n’obtint pas de réponse.
Il ressort par contre du dossier que l’agent de probation chargé du suivi du dossier de M. S. proposa au requérant que ce dernier lui verse 100
FRF par mois.
6.
Le 30 mai 1998, M. B. avait formé opposition du jugement du 23 décembre 1997 devant le tribunal correctionnel de Bourges lequel, le 11 septembre 1998, confirma son jugement précédent sur l’action civile du requérant
; sur l’action publique, il accorda le sursis avec mise à l’épreuve à M. B.
Le greffe du tribunal correctionnel de Bourges indiqua au requérant que M. B. étant domicilié à Clermont Ferrand, le dossier de ce dernier était suivi par le juge de l’application des peines du tribunal de grande instance de cette ville. En conséquence, le 7 octobre 1998, M. Dachar saisit ce magistrat aux fins d’obtenir les sommes que M. B. avait été condamné à lui payer, lequel lui répondit qu’il n’avait pas de suivi judiciaire concernant M. B. Le requérant ayant renouvelé sa demande le 15 avril 1999, ledit juge lui répondit le 19 septembre 1999 que M. B. était pris en charge par ses services depuis le 15 décembre 1998 mais qu’il ne répondait pas à ses convocations et faisait l’objet d’une recherche par les services de police
; il ajoutait que le requérant serait averti «
dès qu’une indemnisation s’avérera possible
» et que «
dans le cas contraire, M. B. verra son sursis révoqué
»
; enfin, il lui signala qu’il avait la possibilité de recourir aux voies civiles d’exécution.
Il ressort par ailleurs du dossier que, le 11 mai 1999, l’agent de probation chargé du suivi du dossier de M. B. proposa au requérant que ce dernier lui verse 500
FRF par mois.
7.
Le requérant s’adressa à un huissier de justice aux fins d’obtenir le recouvrement de ses créances. Il soutient que, en raison de sa très mauvaise situation financière, il ne put verser la provision de 2
000
FRF qui lui était réclamée le 23 avril 1999 par ledit huissier.
8.
Dans sa requête, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
Dans un courrier du 26 avril 1999, le requérant se plaint en outre du fait qu’il ne parvient pas à obtenir l’exécution des décisions relatives à son action civile
; il expose qu’il s’est adressé à un huissier de justice aux fins d’obtenir l’exécution forcée de ces décisions et que ledit huissier, le 23 avril 1999, lui a réclamé une provision de 2
000
FRF, somme dont il ne dispose pas.
9.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure. Il invoque en substance l’article 6 §
1 de la Convention, dont les disposition pertinentes sont les suivantes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
Dans son mémoire du 6 janvier 1999, le Gouvernement plaide à titre principal que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Selon lui, l’intéressé aurait dû saisir les juridictions françaises d’une action en responsabilité dirigée contre l’Etat et fondée sur l’article 781-1 du code de l’organisation judiciaire, aux termes duquel «
l’Etat est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de la justice
[;] cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou un déni de justice
». Il cite un jugement du tribunal de grande instance de Paris du 5
novembre 1997 visant expressément l’article 6 de la Convention et indiquant qu’«
il faut entendre par déni de justice, non seulement le refus de répondre aux requêtes ou le fait de juger les affaires en état de l’être, mais plus largement, tout manquement de l’Etat à son devoir de protection juridictionnelle de l’individu qui comprend le droit pour tout justiciable de voir statuer sur ses prétentions dans un délai raisonnable
». Il précise que ledit tribunal alloua 50 000 FRF de dommages-intérêts à l’individu qui l’avait saisi. Selon le Gouvernement, un tel recours présenterait désormais «
un degré suffisant de certitude en pratique comme en théorie
».
Dans des observations complémentaires parvenues au greffe le 18 février 2000, le Gouvernement indique que le jugement du tribunal de grande instance de Paris du 5 novembre 1997 a été confirmé par la cour d’appel de Paris le 20 janvier 1999. Par ailleurs, à l’appui de sa thèse, outre les décisions précitées, il produit trois jugements du tribunal de grande instance de Paris des 18 novembre 1998, 14 juin 1999 et 22 septembre 1999, un arrêt de la cour d’appel d’Aix-en-Provence du 5 octobre 1999, un arrêt de la Cour d’appel de Lyon du 27 octobre 1999 et un arrêt de la cour d’appel de Paris du 10 novembre 1999.
A titre subsidiaire, le Gouvernement plaide que ce grief est manifestement mal fondé. Il souligne que la procédure litigieuse a débuté le 13 janvier 1995, date «
de la plainte avec constitution de partie civile qui a effectivement conduit à la mise en mouvement de l’action publique
», et s’est achevée le 11 juin 1998, date de l’arrêt de la cour d’appel de Bourges
: elle n’aurait donc duré que trois ans et cinq mois. Il reconnaît que l’affaire n’était pas particulièrement complexe, mais soutient que la durée de la procédure a principalement pour cause les nombreuses recherches qui furent nécessaires pour localiser les deux personnes mises en cause, et en particulier M. B.
; ce ne serait qu’après de longues investigations que ce dernier put, le 26 avril 1996, être interrogé par le juge d’instruction. Le comportement des autorités chargées de l’enquête ne prêterait pas à critique
: elles auraient procédé aux recherches et actes utiles «
avec beaucoup de régularité et de diligence
». Les juridictions de jugement auraient fait preuve de la même célérité.
Le requérant réplique que dès le dépôt de sa plainte, il avait informé les autorités du risque de fuite de M. B. et que le retrouver ne présentait aucune difficulté, et précise que M.
S., quant à lui, ne se cachait pas. Il ajoute que malgré de nombreuses démarches, il n’a toujours pas réussi à obtenir le paiement des sommes que lui ont allouées les juridictions répressives et critique le système judiciaire français en général en ce qu’il omet de fournir aux plus démunis les moyens de défendre leurs droits.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Se pose donc en premier lieu la question de savoir si l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement se révèle fondée en l’espèce. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (arrêt Cardot c.
France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 19, § 36). Néanmoins, les dispositions de l’article
35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues
; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20
février 1991, série
A n°
198, pp.
11–12, §
27
; Dalia c. France du 19
février 1998,
Recueil
1998
‑
I, pp.
87
‑
88, §
38).
Dans des affaires récentes, la Cour a jugé que, si une action en indemnité peut entrer en ligne de compte aux fins de l’article 35 §
1 de la Convention, l’action prévue à l’article
L.
781-1 du code de l’organisation judiciaire n’existait pas à un degré suffisant de certitude, nonobstant le jugement rendu par le tribunal de grande instance de Paris le 5
novembre 1997 et malgré la confirmation partielle de ce jugement le 20 janvier 1999 par la cour d’appel de Paris (voir les décisions du 24 août 1999, Perié c.
France, requête n°
38701/97 et du 11 janvier 2000, Droulez c. France, requête n° 41860/98).
Il est vrai qu’il ressort des jugements et arrêts produits le 18 février 2000 par le Gouvernement que ce recours a fait l’objet dans les toutes dernières années d’un usage de plus en plus fréquent, notamment dans le domaine du non-respect du délai raisonnable, les juridictions compétentes appliquant l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire en se référant à l’article 6 § 1 de la Convention. Toutefois, en ce qui concerne la présente affaire,
en tout état de cause, l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999 sur lequel le Gouvernement fonde principalement sa thèse est postérieur aux décision internes définitives
; il ne saurait donc être reproché au requérant de ne pas avoir exercé le recours prévu à l’article
Quant au fond, la Cour, d’une part, estime que la procédure a débuté au plus tard au début du mois de juin 1994, lorsque le requérant assortit sa plainte d’une constitution de partie civile et fournit au juge d’instruction les informations manquantes. D’autre part, elle constate que si la période à considéré a en principe pris fin le 11 juin 1998 (arrêt de la cour d’appel de Bourges) pour ce qui concerne l’action civile contre M. S. et le 11 septembre 1998 (jugement du tribunal correctionnel de Bourges statuant sur opposition) pour ce qui concerne l’action civile contre M. B., à ce jour, les décisions des juridictions répressives sur l’action civile n’ont pas été exécutées. A la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
» et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour estime que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Il ne saurait dès lors être déclaré manifestement mal fondé, en application de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
10.
Le requérant se plaint en outre du fait qu’il ne parvient pas à obtenir l’exécution des décisions relatives à son action civile
; il expose qu’il s’est adressé à un huissier de justice aux fins d’obtenir l’exécution forcée de ces décisions et que ledit huissier, le 23 avril 1999, lui a réclamé une provision de 2
000
FRF, somme dont il ne dispose pas.
Le Gouvernement réplique qu’il résulte de l’article 10 de la loi n° 91-647 du 10 juillet 1991 que l’aide juridictionnelle peut être accordée à l’occasion de l’exécution d’une décision de justice ou de tout autre titre exécutoire. Vu ses revenus, le requérant serait donc susceptible d’obtenir l’aide juridictionnelle au moins partielle pour l’exécution forcée par voie d’huissier de justice du dispositif relatif à l’action civile de l’arrêt de la cour d’appel de Bourges du 11 juin 1998 et du jugement du tribunal correctionnel de Bourges du 11
septembre 1998. Selon le Gouvernement, n’ayant ni fait une telle démarche ni saisi une nouvelle fois la commission d’indemnisation des victimes d’infractions en application de l’article 706-14 du code de procédure pénale, le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention.
La Cour relève que le requérant allègue en substance une méconnaissance du droit d’accès à la justice que garantit l’article 6 § 1 de la Convention, lequel droit a pour corollaire le droit à l’exécution des décisions judiciaires définitives (voir en particulier l’arrêt Hornsby c. Grèce du 19
mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, pp. 510-511, § 40). On ne saurait certes en déduire qu’en matière civile, les Etats contractants doivent être tenus pour responsables du défaut de payement d’une créance exécutoire dû à l’insolvabilité d’un débiteur «
privé
». Il en résulte par contre l’obligation pour les Etats parties de mettre à la disposition des individus un système leur permettant d’obtenir de leurs débiteurs récalcitrants le payement des sommes allouées par les juridictions. Si un tel système existe mais n’est pas accessible à certains en raison de leur impécuniosité, une question est susceptible de se poser sur le terrain de l’article 6.
En l’espèce, la Cour estime que l’argument de non-épuisement des voies de recours internes avancé par le Gouvernement est étroitement lié à la substance du grief énoncé par le requérant, de sorte qu’il y a lieu de joindre cette exception au fond. Ceci étant, elle constate qu’il résulte des dispositions législatives invoquées par le Gouvernement que le droit français offre au requérant la possibilité de demander l’aide juridique pour l’exécution forcée par voie d’huissier de justice du dispositif relatif à l’action civile de l’arrêt de la cour d’appel de Bourges du 11 juin 1998 et du jugement du tribunal correctionnel de Bourges du 11
septembre 1998. Elle en déduit que l’Etat n’a pas méconnu ses engagements découlant de l’article 6 § 1 de la Convention et que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant concernant la durée de la procédure
;
pour le surplus.
Greffière
Président