VERHILLE contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
VERHILLE contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41866/98 prezentate de Roland VERHILLE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la mai 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președinte, J-P. Costa, L. Loucaides, Sir Nicolas Bratza, H.S. Greve, K. Traja, dl Ugrekhelidze, judecători și de S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 22 aprilie 1998 și înregistrată la 23 iunie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1933 și rezident în Sangatte. S-a retras. Circumstanțele din lac Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 11 iunie 1991, M S. l-a numit pe reclamant - vecinul său - în fața tribunalului judecătoresc din Calais în tăbăcire și înfășurarea ramurilor sub penalitate de 500 de franci pe zi de întârziere. Ea a arătat că ramurile de piulițe situate în proprietatea reclamantului se revarsă pe a sa și că, în conformitate cu art. 673 din Codul civil, trebuia să-l oblige să le taie. La data de 2 iulie 1991, la data de 21 septembrie, 29 octombrie, 10 decembrie 1991, precum și la data de 4 februarie și 10 martie 1992, aceaceasta a fost pronunțată în mod deliberat la data de 14 aprilie 1992, data la care a fost pronunțată o hotărâre prin care s-a pronunțat o hotărâre prin care se dispunea o expertiză, cu scopul de a efectua o astfel de misiune. Redeschiderea dezbaterilor a avut loc la 24 noiembrie 1992 după depunerea raportului de experiență și a fost deliberată la 9 februarie 1993. Prin hotărârea din 9 februarie 1993, tribunalul din partea instanței l-a condamnat pe reclamant să taie ramurile plantațiilor sale care avansează pe proprietatea MS. în termen de o lună. La 6 mai 1993, reclamantul a respins cererea în despăgubire a MS., precum și cererea sa reconvențională de defrișare și cererea sa de transport la fața locului. La 6 mai 1993, reclamantul a solicitat această hotărâre. Prin Hotărârea din 9 februarie 1995, Curtea de apel a lui Douai a reformulat judecata prin faptul că îi ordona reclamantului să taie ramurile plantațiilor sale pe motiv Prevăzut că este necesar să se pronunțe următoarele măsuri expuse de natură să asigure buna executare a sentinței din 14 aprilie 1992, solicitând fiecăreia dintre părți să plătească unei persoane cu experiență o copie completă a titlurilor lor de proprietate respective (...) Instanța precizează că expertul, odată ce este în posesia tuturor acestor titluri, își va putea îndeplini misiunea cu sprijinul, dacă este necesar, al forței publice, sub pedeapsa și împotriva părții refractare a unei obligații de 5 000 de franci pentru fiecare refuz prezentat la expert, și a retrimis cauza în fața primului judecător, astfel încât instanța, în special jurisdicția, să se asigure că: La 21 noiembrie 1995, expertul a convocat părțile până la 15 decembrie. La 29 noiembrie 1995, reclamantul a scris judecătorului din oficiu, exprimându-i reticența sa cu privire la faptul că expertul intră în interiorul proprietăii sale și solicitând extinderea misiunii acestuia, în special prin faptul că acesta se deplasează la M. La 12 decembrie 1995, judecătorul judecător a răspuns reclamantului că, în calitate de judecător însărcinat cu supravegherea operațiunilor de competență, el nu putea modifica sau adăuga la misiunea de la Totuși, dacă vă confruntați cu dificultăți care împiedică îndeplinirea misiunii dumneavoastră, în pofida faptului că Tribunalul de Primă Instanță a lui Vamă are o obligație de 5.000 de franci pentru fiecare refuz pe care vă cer să - l rechemați părților, puteți face acest lucru... La 19 decembrie 1995, expertul a prezentat un raport de experiență în care a ajuns la concluzia că sunt necesare mai multe informații. La 9 aprilie 1996 ar fi fost depus un raport de competență final. La 5 noiembrie 1996, reclamantul a scris președintelui instanței judecătorești în vederea interogării cu privire la continuarea procedurii. La 12 noiembrie 1996, aceasta din urmă i-a răspuns. Tribunalul a fost dat la o parte de la instanța care v-a adus împotriva lui M. S. prin hotărârea din 9 februarie 1993, care a fost lovit de recurs. În cazul în care cauza a fost retrimisă de instană în fața instanei judecătorești da'in, nu este decât pentru executarea de competenă. În ceea ce privește dorința dumneavoastră de a continua procedura, veți întelege că nu este posibil, fără a depăși misiunea judecătorului care este de a judeca să vă sfătui cu privire la ceea ce vă revine să facă La 15 ianuarie 1997, reclamantul i-a scris dlui Q., care a mărturisit în apropierea instanței de apel, astfel încât să se asigure că instanța de apel a lui Douai a încheiat în fond litigiul. La 30 ianuarie 1997, a declarat că a scris următoarele cuvinte reclamantului: "Nu se cuvine să se facă declarația la zz din 9 februarie 1995 a ceea ce nu se spune." Într-adevăr, instanța și-a golit sesizarea și a trimis în mod expres cauza în fața primilor judecători, astfel încât instanța, în special cea de competență, să nu creadă că trebuie să aplice art. 568 din noul Cod de procedură civilă, adică să pună în aplicare cazul. În acest caz, este de competența dvs. să sesizați din nou instanța judecătorească din Calais pentru a obține o hotărâre cu privire la punctele în cauză și apoi să faceți apel la hotărârea care va fi pronunțată. În ianuarie 1997, reclamantul a depus o plângere împotriva dlui Q. la procurorul general al tribunalului din Douai. La 26 februarie 1997, președintele Camerei Regionale a Mărturisiților din apropierea tribunalului din Douai a scris procurorului următoarele: deja și chiar înainte de a obține detalii de la M. Î., el susține că plângerea domnului Verhille nu este întemeiată. Desigur, domnul Verhille poate fi abuzat de un judecător judecător care nu respectă dispozițiile Codului de procedură civilă conform căruia judecătorul este de probă atunci când a luat o decizie. Cu toate acestea, în ceea ce privește acest dosar, hotărârea din 9 februarie 1995, deși oarecum curioasă, a confirmat hotărârea pronunțată și a trimis cauza în fața primului judecător, pentru a se asigura că instana, în special, competena de sine-y . Prin urmare, instana este demisă de această hotărâre și M. Q. nu are absolut nici o putere sau nici o posibilitate de a aduce cazul inapoi in instanta. Acestea sunt primele mele observatii Prin ordonanța din 27 mai 1997, primul președinte al Tribunalului de Justiție din Douai a confirmat o ordonanță din 9 decembrie 1996 a judecătorului taxator al instanței judecătorești din statul de judecată care a autorizat expertul desemnat să recupereze reclamantului suma de 9 460 franci. Reclamantul a formulat un recurs în casație. La 7 noiembrie 1997, procurorul l-a informat pe reclamant că intenționa să-și clasifice fără întârziere reclamația împotriva dlui Prin poștă din 12 iunie 1998, grefierul tribunalului din Calais a confirmat reclamantului termenii scrisorii președintelui Tribunalului din 12 noiembrie 1996. Prin Hotărârea din 13 ianuarie 2000, Curtea de Casație Casa și a anulat ordonanța din 27 noiembrie 1996. mai 1997 și a trimis părțile în fața primului președinte al Tribunalului din Amiens pentru motivul că primul președinte a pronunțat hotărârea din 9 februarie 1995 în cauza care, de fapt, nu soluționa problema remunerării operațiunilor de e-mail. Procedura este în continuare pendinte. GRIEFS Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii și ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Reclamantul consideră că intervenția expertului la 15 decembrie 1995 în interiorul proprietății sale este o încălcare a domiciliului său. Reclamantul se plânge că nu a putut avea acces personal la judecătorul Tribunalului de Apel din Douai, deoarece reprezentarea prin mărturisire este obligatorie și consideră această regulă ca fiind o măsură corporatistă de protecție a monopolului profesiei davué. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii și: art. 6 alineatul (1) din Convenție. Dispozițiile relevante din art. 6 alineatul (1) din Convenție se citesc astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În statul în care se află dosarul, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pus în discuție, prin aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. Curtea arată că procedura este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne și că litigiul în cauză nu a fost invocat în mod expres în fața acestora. În aceste condiții, trebuie să fie respins pentru neîndeplinirea căilor de atac interne prin aplicarea articolului 35 alineatul (3) și a articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge, invocând în esență art. 6 alineatul (1) din convenție, că nu s-a putut apăra el însuși în fața tribunalului din Douai. Curtea constată că, în conformitate cu art. 899 din noul cod de procedură civilă, părțile sunt obligate, cu excepția cazului în care există dispoziții contrare, să constituie mărturisire (...) Curtea amintește că art. 6 din convenție nu obligă statele contractante să instituie cursuri de apel sau de casare. Cu toate acestea, în cazul în care astfel de instanțe sunt instituite, procedura care se aplică trebuie să prezinte garanțiile prevăzute la art. 6 (hotărârea Delcourt din 17 ianuarie 1970, seria A n 11, p. 14, § 25). Curtea reamintește, de asemenea, că obligația de a fi reprezentat de un avocat într-o procedură în fața unei instanțe superioare nu este incompatibilă cu art. 6 din Convenție (a se vedea Decizia Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, nr 16598/90, 11.12.1990 , D.R. 66 p. 260). Cu toate acestea, acest lucru ar putea fi cazul, de exemplu, dacă accesul la o astfel de instanță ar fi condiționat de plata unei sume pe care reclamantul nu ar putea să o plătească. Curtea arată în acest sens că reclamantul a avut acces la instanța de apel prin constituirea unui declarant și că nu a avut mijloacele de a-l plăti. În aceste condiții, constituirea obligatorie nu poate să apară altfel decât ca o reglementare al cărei scop este de a asigura o bună administrare a justiției. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, prin aplicarea articolului 35 alineatul (3) și a articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJURINE la examinarea ENTITĂȚII recurentului cu privire la durata procedurii de declarare a REQUETEI IRRECEVABILE pentru surplus. S. Dolle W. Fuhrmann Grefier Președinte