SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40717/98 prezentate de Pierre SANTELLI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'pei (secțiunea a treia), care are loc la 26 septembrie 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, Sir Nicolas Bratza, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 11 ianuarie 1998 și înregistrată la 8 aprilie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie [Note1] Reclamantul, născut la 2 iunie 1935 la Oran, este francez. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se poate rezuma după cum urmează martie 1986, primarul Montpellier a eliberat un permis de a construi unei societăți civile imobiliare. Mai mulți ani au fost deconectați înainte de începerea construcției. La 19 februarie 1990, reclamantul a înaintat două cereri Tribunalului Administrativ din Montpellier. Acesta a acționat, pe de o parte, în calitate de reprezentant al președintelui consiliului sindical al reședinței, în anulare a deciziei din 22 februarie 1989 a Ministerului Industriilor și al Locuinței, prin care societatea civilă a fost autorizată să închirieze apartamente, prin anularea unei decizii implicite de respingere din partea celui care a depus cererea sa de comunicare a textelor pe baza cărora fusese construită clădirea și prin anularea prin urmare a permisului de construcție. Pe de altă parte, el a solicitat în numele său personal să se constate caducitatea permisului de construcție și ca decizia primarului din 22 martie 1991 de refuzare a expirării acestui permis să fie anulată. La 2 iulie 1992, Tribunalul Administrativ din Montpellier a respins aceste acțiuni, pe de o parte, pentru lipsa capacității președintelui și, pe de altă parte, pentru imposibilitatea de a stabili punctul de plecare al termenului de expirare. La 10 februarie 1994, Curtea Administrativă din Bordeaux a anulat atât hotărârea din 2 iulie 1992 privind caducitatea permisului de construcție, cât și decizia primarului. Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, în fața Consiliului de Stat, la 28 februarie 1994. Prin scrisorile din 13 mai și 2 iulie 1994, reclamantul sesizează secțiunea din raport și din studiile Consiliului depepeu, astfel încât acesta să pronunțe o penalitate în fața comunei pentru a asigura executarea executării hotărârii Tribunalului Administrativ de Primă Instanță. El a formulat, de asemenea, în această privință, o cerere în fața Consiliului depepee la 6 iulie 1994. Acesta obține răspunsuri negative din partea secțiunii din raport și din studiile Consiliului la data de 28 iunie și 7 iulie 1994 pe motiv că, în momentul în care lucrările au fost finalizate în momentul în care instanța administrativă de apel a luat în considerare, administrația n a mai avut nici o posibilitate de executare a hotărârii și, prin urmare, a fost de competența reclamantului să sesizeze instanța de judecată de mare instanță cu privire la o cerere de demolare. Prin deciziile din 11 septembrie 1996 Consiliul de Stat a respins cererea de anulare a hotărârii din 2 iulie 1992 a Tribunalului Administrativ din Montpellier cu privire la decizia Ministerului pentru echipamente și locuințe. La 24 octombrie 1996, reclamantul a formulat un recurs împotriva acestor decizii. La 23 noiembrie 1998, Consiliul a respins hotărârea Tribunalului Administrativ din 10 februarie 1994. La 19 februarie 1999, Consiliul a respins, ca urmare a hotărârii sale din 23 februarie 1999 noiembrie 1998, cererea formulată de reclamant la 6 iulie 1994 privind condamnarea la plata unei penalități cu titlu cominatoriu în vederea executării hotărârii Tribunalului Administrativ din 10 februarie 1994. Pe de altă parte, la 11 aprilie 1994, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Montpellier cu privire la o hotărâre cu privire la condamnarea comunei Montpellier la plata unei despăgubiri, din cauza executării permisului de construcție. La 30 iulie 1996, Tribunalul Administrativ din Montpellier a respins cererea reclamantului. Acesta a solicitat această decizie la 19 septembrie 1996 în fața instanței administrative d Reclamantul se plânge de durata excesivă a două proceduri administrative pe care le-a desfășurat; prima a început la 19 februarie 1990 cu sesizarea instanței administrative din Montpellier și se încheie la 19 februarie 1999 prin hotărârea Consiliului de Stat (adică nouă ani). Cea de-a doua a început la 11 aprilie 1994 cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Montpellier și este încă în curs de desfășurare în fața Tribunalului Administrativ din Marsilia până în prezent (și anume, o perioadă de peste șase ani). Potrivit reclamantului, durata procedurilor nu îndeplinește cerința termenului rezonabil. Guvernul susține în principal că cererea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției: el subliniază că litigiul respectiv se referă la legalitate și că este vorba despre o autorizație de construcție eliberată unei societăți civile imobiliare și este reglementat astfel de dreptul public ; deduce din aceasta că litigiul respectiv nu a avut legătură cu drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamantului în sensul articolului 6 alineatul (1). Cu titlu subsidiar, el declară că el a predat înțelepciunea Curții pentru a aprecia temeinicia fondului întemeiat pe lungimea procedurii Curtea reamintește că din jurisprudența sa constantă reiese că noțiunea de Drepturile și obligațiile cu caracter civil nu trebuie să se simuleze prin simpla trimitere la dreptul intern al statului pârât și că la art. 6 alineatul (1) se aplică indiferent de calitatea, publică sau privată, a părților, precum și de natura legii care reglementează : Este suficient ca rezultatul procedurii să fie decisiv pentru drepturile și obligațiile cu caracter privat (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Xc. Franța din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 90, § 30). În speță, reclamantul contesta în fața instanței administrative un permis de a construi mai multe clădiri pe terenuri situate în jurul reședinței în care este coproprietar și o autorizație ministerială acordată constructorului ansamblului imobiliar să închirieze 16 apartamente nevândute. Reclamantul se plânge de devalorizarea proprietății sale ca urmare a acestor acte. Cu toate acestea, este clar că locația unei noi construcții este susceptibilă de a avea un impact negativ asupra valorii proprietăților viernoase; în plus, vecinătatea poate găsi acest lucru nou tulburat, de exemplu ca urmare a creșterii ulterioare a prezenței și traficului în zona respectivă. De altfel, terții riverani au avut, în principiu, calitatea și interesul de a acționa în fața instanțelor administrative franceze pentru a recuceri anularea unui permis de construcție. În sensul art. 6 alin. (1) (a se vedea decizia Curții din 23 mai 2000, în cauza Romo c. Franța, req. nr. 40402/98). (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Ö Õ tras din durata procedurii trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Õ toate mijloacele de fond rezervate. S. Dolle W. Fuhrmann Președinte [Note1] În cazul în care părțile au versiuni divergente ale faptelor, trebuie prezentate separat fiecare dintre aceste versiuni.
de la requête n° 40717/98
présentée par Pierre SANTELLI
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 26
septembre 2000 en une chambre composée de
M.
président
M.
J.-P. Costa,
M.
M
me
M.
Sir
Nicolas Bratza,
M.
juges
,
et de
M
me
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 janvier 1998 et enregistrée le 8 avril 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
[Note1]
Le requérant, né le 2 juin 1935 à Oran, est français.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties peuvent se résumer comme suit
:
Le
18
mars 1986, le maire de Montpellier délivra un permis de construire à une société civile immobilière. Plusieurs années s’écoulèrent avant que la construction ne commence.
Le 19 février 1990, le requérant déposa deux requêtes devant le tribunal administratif de Montpellier. Il agissait, d’une part, en tant que mandataire de la présidente du conseil syndical de la résidence, en annulation de la décision du 22 février 1989 du ministère de l’Equipement et du logement donnant autorisation à la société civile de louer des appartements, en annulation d’une décision implicite de rejet opposé par le préfet à sa demande de communication des textes sur le fondement desquels avait été effectuée la construction de l’immeuble, et en annulation par voie de conséquence du permis de construire. Il demandait, d’autre part, en son nom personnel, que soit constatée la caducité du permis de construire et que la décision du maire du 22 mars 1991, refusant de constater la péremption de ce permis, soit annulée.
Le 2 juillet 1992, le tribunal administratif de Montpellier rejeta ces recours, d’une part, pour défaut de capacité de la présidente et, d’autre part, pour impossibilité de déterminer le point de départ du délai de péremption.
Le 10 février 1994, la cour administrative d’appel de Bordeaux annula à la fois le jugement du 2 juillet 1992 concernant la caducité du permis de construire et la décision du maire. Le requérant forma un pourvoi contre cet arrêt, devant le Conseil d’Etat, le 28
février
1994.
Par lettres des 13 mai et 2 juillet 1994, le requérant saisit la section du rapport et des études du Conseil d’Etat afin qu’il prononce une astreinte à l’encontre de la commune pour assurer l’exécution de l’arrêt de la cour administrative d’appel. Il forma également à ce sujet, une requête devant le Conseil d’Etat le 6
juillet
1994.
Il obtint des réponses négatives de la section du rapport et des études du Conseil d’Etat les 28 juin et 7 juillet 1994 au motif que, les travaux étant achevés lorsque la cour administrative d’appel avait statué, l’administration n’avait plus aucune possibilité d’exécution de l’arrêt. Il appartenait dès lors au requérant de saisir le tribunal de grande instance d’une demande en démolition.
Par décisions du 11 septembre 1996 le Conseil d’Etat rejeta la demande tendant à l’annulation du jugement du 2 juillet 1992 du tribunal administratif de Montpellier concernant la décision du ministère de l’équipement et du logement. Le 24 octobre 1996, le requérant forma un pourvoi en rectification d’erreur matérielle contre ces décisions.
Le 23 novembre 1998, le Conseil d’Etat annula l’arrêt de la cour administrative d’appel du 10 février 1994.
Le 19 février 1999, le Conseil d’Etat rejeta, en conséquence de son arrêt du 23
novembre 1998, la requête formée par le requérant le 6 juillet 1994 tendant à la condamnation de l’Etat au versement d’une astreinte en vue de l’exécution de l’arrêt de la cour administrative d’appel du 10 février 1994.
Par ailleurs, le 11 avril 1994, le requérant saisit le tribunal administratif de Montpellier d’une requête tendant à la condamnation de la commune de Montpellier à lui verser une indemnité, en raison de l’exécution du permis de construire.
Le 30 juillet 1996, le tribunal administratif de Montpellier rejeta la demande du requérant. Celui-ci interjeta appel de cette décision le 19 septembre 1996 devant la cour administrative d’appel de Bordeaux, appel transmis le 29 août 1997 à la cour administrative d’appel de Marseille. Celle-ci n’a toujours pas statué à ce jour.
Le requérant se plaint de la durée excessive de deux procédures administratives
qu’il a diligentées. La première a débuté le 19 février 1990 avec la saisine du tribunal administratif de Montpellier et s’est terminée le 19 février 1999 par l’arrêt du Conseil d’Etat (soit une durée de neuf ans). La seconde a débuté le 11 avril 1994 avec la saisine du tribunal administratif de Montpellier et est encore pendante devant la cour administrative d’appel de Marseille à ce jour (soit une durée de plus de six ans). Selon le requérant, la durée des procédures ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
Le Gouvernement soutient à titre principal que la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention
: il souligne que le litige dont il est question portait sur la légalité et l’éventuelle caducité d’une autorisation de construire délivrée à une société civile immobilière et se trouvait ainsi régi par le droit public
; il en déduit que ledit litige n’avait pas trait à des «
droits et obligations de caractère civil
» du requérant au sens de l’article 6 § 1. A titre subsidiaire, il déclare s’en remettre «
à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien-fondé du grief tiré de la longueur de la procédure
».
La Cour rappelle qu’il ressort de sa jurisprudence constante que la notion de «
droits et obligations de caractère civil
» ne doit pas s’interpréter par simple renvoi au droit interne de l’Etat défendeur et que l’article 6 § 1 s’applique indépendamment de la qualité, publique ou privée, des parties comme de la nature de la loi régissant la «
contestation
»
: il suffit que l’issue de la procédure soit déterminante pour des droits et obligations de caractère privé (voir par exemple l’arrêt X c. France du 31 mars 1992, série A n° 234-C, p. 90, § 30).
En l’espèce, le requérant contestait devant le juge administratif un permis de construire plusieurs immeubles sur des terrains situés autour de la résidence dans laquelle il est copropriétaire et une autorisation ministérielle donnée au constructeur de l’ensemble immobilier de louer 16 appartements invendus. Le requérant se plaint de la dévaluation de sa propriété consécutive à ces actes. Or il est clair que l’implantation d’une nouvelle construction est susceptible d’avoir un impact négatif sur la valeur des propriétés riveraines
; de plus, le voisinage peut s’en trouver nouvellement troublé, par exemple du fait de l’augmentation consécutive de la fréquentation et du trafic dans la zone considérée. Les tiers riverains ont d’ailleurs en principe qualité et intérêt à agir devant les juridictions administratives françaises pour requérir l’annulation d’un permis de construire. La contestation soulevée par le requérant portait donc sur un «
droit
» de «
caractère civil
» au sens de l’article 6 § 1 (voir la décision de la Cour du 23 mai 2000, dans l’affaire Romo c. France, req. n° 40402/98). L’article 6 § 1 trouve donc à s’appliquer.
Ceci étant, la Cour estime qu’à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, le grief tiré de la durée de la procédure doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Greffière
Président
[Note1]
Lorsque les parties ont des versions divergentes des faits, il faut présenter séparément chacune de ces versions.