CtEDO 05.12.2000 Auto

MANGUALDE PINTO contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
05.12.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
MANGUALDE PINTO contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4349/98 prezentate de Fernando MANGUALDEPINTO împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 5 decembrie 2000 într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J.-P. Costa Loucaide Kūris Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători S. Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 20 mai 1998 și înregistrată la 17 septembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială la 31 august 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant portughez, născut în 1942 și rezident la Lourdes. Circumstanțele speciale ale cauzei Faptele, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La data de 1 iulie 1992, ca paznic de noapte, reclamantul a fost concediat la 14 octombrie 1992 pentru insuficiență profesională. La 21 decembrie 1992, el a sesizat consiliul din Paris pentru încălcarea abuzivă a contractului său de muncă. După o audiere de conciliere incurabilă din data de 6 martie 1993, cauza a fost retrimisă la tribunalul din 8 septembrie 1993. La cererea părților, aceaceasta a fost retrimisă de mai multe ori: 25 februarie 1994, data la care avocatul angajatorului a emis două atestate ale clienților care se plâng de munca reclamantului, la data de 5 mai 1994, audiere la care reclamantul nu a prezentat un certificat medical, la data de 25 noiembrie 1994, la cererea reclamantului și apoi la cererea angajatorului, la data de 18 mai 1995. Reclamantul, care nu a fost asistat de un avocat, nu s-a prezentat la această ultimă ședință, iar consiliul a pronunțat atunci caducitatea în instanță, în conformitate cu articolul R. 516-26-1 din Codul muncii. Cu toate acestea, reclamantul și-a retrimis cererile prin scrisoarea din aceeași zi, susținând că a fost bolnav. Prin urmare, cauza a fost din nou înrolată, iar părțile convocate la ședința Tribunalului din 31 mai 1996, apoi la cea din 4 decembrie 1996. Prin hotărârea din 9 decembrie 1996, pronunțată prima și ultima instanță având în vedere ultimul stat din acțiunea principală a reclamantului (12 000 F daune pentru încălcarea abuzivă a contractului de muncă), reclamantul a fost demis din toate cererile sale. Reclamantul a luat în considerare casarea la 20 martie 1997 și a solicitat să fie admis în beneficiul asistenței juridice. Cererea sa a fost respinsă de biroul de asistență judiciară stabilit în apropierea Curții de Casație la 26 noiembrie 1997, motiv pentru care nu a putut fi invocat niciun mijloc serios de casare. Această respingere a fost confirmată la 27 ianuarie 1998 de către primul președinte al Curții de Casație. La 11 martie 1999, primul președinte al Curții de Casație a constatat decăderea recursului în casare, pe motiv că declarația de recurs nu conține nici un motiv legal de casare și că, pe de altă parte, reclamantul nu a trimis grefa Curții de Casație în termenele legale, un memoriu conținând această declarație. Articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară □ Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În primul rând, guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. În opinia sa, la Guvernul subliniază că această acțiune se bazează acum pe o jurisprudență consolidată. Într-adevăr, o hotărâre a Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 5 noiembrie 1997 se referă în mod expres la art. 6 din Convenție și indică faptul că, în sensul art. L 781-1, Or, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a Tribunalului de apel din Paris din 20 ianuarie 1999, care constituie, potrivit guvernului, o hotărâre de principiu pe scară largă urmată de instanțele interne. Astfel, Tribunalul de Mare Instanță din Paris a confirmat această jurisprudență la 9 iunie și 22 septembrie 1999, iar instanțele de apel din Provence și Lyon s-au pronunțat în același sens la 14 iunie și 27 octombrie 1999, precum și mai multe alte instanțe în decizii recente. Această evoluție judiciară a fost, de asemenea, comentată pe larg în presa specializată. Reclamantul nu prezintă niciun comentariu cu privire la acest aspect. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Prin urmare, se pune, în primul rând, întrebarea dacă excepția de neobosire invocată de guvern se dovedește a fi întemeiată în speță. În această privință, ea subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 alineatul (1) are ca scop, în principiu, să o menajeze statelor contractante: să evite sau să corecteze presupusele încălcări împotriva sa (hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, alin. 36), cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu se aplică decât utilizării atât a infracțiunilor incriminate, cât și a celor adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 87-88, § 38). Curtea recunoaște că din toate hotărârile și hotărârile la care se referă guvernul reiese că acțiunea în cauză face în prezent obiectul unei utilizări din ce în ce mai frecvente, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, instanțele competente care aplică articolul L 781-1 din Codul privind organizarea judiciară, în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție. În speță, întrucât procedura în litigiu este încheiată pe plan intern, această acțiune de despăgubire ar putea, prin urmare, să remedieze în mod adecvat presupusa încălcare (Camilla c. Franța, (dec), nr. 38840/97, 8.12.1998). Cu toate acestea, Curtea reamintește că, cu excepția unor excepții, la data la care a fost introdusă cererea în fața Curții. Or, în speță, Curtea constată că: hotărârea Tribunalului din Paris din 20 ianuarie 1999, precum și celelalte hotărâri menționate de guvern, sunt restante la introducerea cererii, și anume la 20 mai 1998. Prin urmare, reclamantul nu poate fi acuzat că nu a epuizat, înainte de a sesiza Curtea, o acțiune care nu prezenta, în acel moment, caracterele de certitudine și de eficiență necesare (Zutter c. Franța, (dec.), nr. 30197/96, 27.6.2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, (dec.), nr. 44952/98 și 44953/98, 7.11.2000). Prin urmare, excepția de neobosire ridicată de guvern nu poate fi reținută. În ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil de timp prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul recunoaște că nu există nicio dificultate specială în cauza respectivă. Cu toate acestea, Comitetul consideră că comportamentul părților a contribuit la prelungirea duratei acestei proceduri. În ceea ce privește procedura în fața consiliului de prudimeni din Paris, guvernul subliniază că a făcut obiectul mai multor trimiteri solicitate de părți, în special din cauza lipsei reclamantului din motive de sănătate. Pe de altă parte, magistrații au tratat cu atenție acest caz, prin luarea în considerare mai întâi a diferitelor cereri ale părților care solicită amânarea de la inculpat, apoi prin luarea în considerare a consecințelor absenței reclamantului prin pronunțarea caducității instanței și, în cele din urmă, prin înrolarea din nou a cauzei la cererea sa. În ceea ce privește procedura în fața Curții de Casație, 1 an, 11 luni și 22 de zile, guvernul consideră că durata sa nu este scurtă de critică; prin urmare, guvernul consideră că este vădit nefondat. Curtea constată că procedura a început la 21 decembrie 1992 cu sesizarea consiliului de prud Curtea apreciază, în lumina criteriilor prevăzute de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest hus trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de nefondare. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară restul cererii admisibile. Dolle Fuhrmann Grefier Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-04-09
0,96
AFFAIRE MANGUALDE PINTO c. FRANCE
, et son agent adjoint, M. Christophe Luprich. 3. La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11). 4. La requête a été attribuée à la
CtEDO 2000-02-03
0,94
FERNANDES CASCAO contre le PORTUGAL
QUATRIÈME SECTION DÉCISION [Note1] SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 37845/97 présentée par Manuel Augusto FERNANDES CASCÃO [Note2] contre le Portugal [Note3] La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 3 fé
CtEDO 2000-09-26
0,94
SANTELLI contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40717/98 présentée par Pierre SANTELLI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 26 septembre 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-03-30
0,94
PINTO DE OLIVEIRA contre le PORTUGAL
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 39297/98 présentée par Eurico Manuel PINTO DE OLIVEIRA contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 30 mars 2000 en une chambre
CtEDO 2001-03-06
0,94
SEGUIN contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 42400/98 présentée par Paul SEGUIN contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 6 mars 2001 en une chambre composée de MM.
Sursă