CtEDO 06.03.2001 Auto

SEGUIN contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
06.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
SEGUIN contre la FRANCE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

A treia secțiune DECIZIE FINALĂ privind admisibilitatea cererii nr. 42400/98 depuse de Paul SEGUIN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), cu sediul la 6 martie 2001 într-o cameră formată din domnul L. Loucaides, președinte, J.-P. Costa, P. Kūris, M. și F. Tulkens, M. K. Jungwiert, M. și H.S. Greve, M. M. Ugrekhelidze, judecători, și de M. și S. Dollé, greffiere de secțiune, a introdus cererea menționată anterioră la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 7 iulie 1998 și înregistrată la 24 iulie 1998, la art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care solicită transferarea competenței Curții pentru examinarea deciziei Comisiei Europene privind transferul de parte a părții de la Secțiunea a treia, la 7 martie 2000, din 7 martie 2000,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant, după ce le-a dezbătut, pronunță următoarea decizie: FACT Reclamantul este un cetățean francez, născut în 1935 și locuitor în Pantin.Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.Reclamantul a fost concediat din motive economice la 26 octombrie 1984 după autorizarea inspectorului muncii, confirmată pe recursuri ierarhice.La 23 aprilie 1985, reclamantul a depus o cerere de anulare la Tribunalul administrativ din Paris.Prin hotărârea Tribunalului administrativ din Paris din 2 decembrie 1986, autorizarea de concediere a fost anulată.

Prin hotărârea din 29 iunie 1990, Consiliul de Stat confirmă hotărârea de anulare din cauza unei nereguli în procedura de consultare a reprezentanților personalului. pe 25 ianuarie 1990, reclamantul a depus o cerere la Consiliul de Prudenți din Nanterre pentru reintegrare și, în mod subsidiar, pentru despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de concedierea sa fără un motiv real și serios și pentru plata unei despăgubiri de neconcurență.

Prin decizia din 18 iunie 1993, Consiliul de prudente a respins cererile reclamantului. El a considerat, în special, că nu rezultă din deciziile judecătorilor administraționali că anularea autorizației administrative de concediere pe motive economice a fost bazată pe motive de fapturi material inexacte invocate de angajator; de aceea, dovada unei greșeli comise de angajator în urma concedierii nu a fost raportată în speță. Reclamantul a făcut apel împotriva acestei decizii. El a cerut Curții de Apel să-l reînnoiască în întreprindere și să-l condamne pe angajator să-i plătească daune și pierderi.

Prin hotărârea din 27 septembrie 1994, Curtea de Apel din Versailles a confirmat hotărârea adoptată, pe baza următoarelor elemente: Considerând că, în temeiul textelor în vigoare la data la care domnul Seguin a fost concediat (26 octombrie 1984), anularea de către instanța administrativă a autorizației acordate de directorul departamental al muncii și al ocupării forței de muncă de a proceda la concedierea unui salariat pe motive economice, nu lasă nimic în urma acestei decizii; Considerând că este de competența judecătorului judecătoresc, cererea salariatului de o indemnizație, de a-și exercita competența de apreciere a caracterului real și serios, de la articolul L.122-14-3 din Codul muncii, cauza concedierii (...);

Considerând că, întrucât anularea de către instanța administrativă a autorizației de a efectua o concediere economică conferă judecătorului judiciar puterea de a aprecia caracterul real și serios al concedierii, motivul de formă pură constatat în speță de această instanță nu are nicio influență asupra realității și seriozității cauzelor economice sau de schimbare tehnologică susținute atunci de societatea CLE [angajatorul], care nu au fost discutate de apelant și stabilite de documentele părților (...) ..

Prin hotărârea din 21 ianuarie 1998, Curtea de Casație respinge recursul împotriva acestei hotărâri.Camera socială a Curții de Casație s-a bazat pe faptul că, în ciuda neregulilor de procedură criticate de judecătorul administrativ, caracterul economic al concedierii nu a fost contestat și că angajatorul nu a comis nicio greșeală care să-l poată angaja în răspunderea sa în implementarea acestui concediere.

Inculcându-se pe art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii naționale. El consideră că procedura administrativă și cea judiciară sunt o singură și aceeași procedură și că duratele lor trebuie să fie acumulate pentru a evalua caracterul nejustificat al lungimii procedurii.

În primul rând, reclamantul invocă durata excesivă a procedurii care îl privește. El consideră că procedurile administrative și judiciare sunt o singură și aceeași procedură și că duratele lor respective trebuie să fie acumulate pentru a arăta o încălcare a condiției de termen rezonabil stabilită la art. 6 § 1 din Convenție. În al doilea rând, reclamantul se plânge - în perspectiva articolului 1 din Convenție - de funcționarea defectuoasă a justiției franceze ca urmare a duratei excesive a acestei proceduri. Curtea amintește în primul rând că art. 1 prevede că Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane care se află sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite la titlul I din prezenta convenție.

Potrivit jurisprudenței sale, aceasta nu are decât o combinație cu drepturile garantate de Convenție în titlul I (Hotărârea Irlanda/Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 90, § 238). Astfel, încălcarea sa rezultă automat din încălcarea acestor drepturi, dar nu adaugă nimic la ele. În speță, în măsura în care reclamantul consideră că durata excesivă a procedurii constituie, de asemenea, o încălcare a articolului 1 din Convenție, Curtea consideră că examinarea admisibilă a plângerii derivate din acest articol se confundă cu examinarea admisibilă a plângerii derivate din art. 6 § 1 referitor la durata excesivă a procedurii. În partea relevantă, acest articol prevede:

Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil, (...) în termen rezonabil, de către un tribunal (...) stabilit de lege, care să decidă, (...) contestările privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...) A. În ceea ce privește perioada de timp care trebuie luată în considerare 1.Argumentele părților Reclamantul consideră că duratele respective ale procedurii administrative și ale procedurii judiciare trebuie să fie acumulate și că termenul total astfel obținut nu respectă condiția de termen rezonabil stabilită la art. 6 § 1 din Convenție.

Guvernul se opune acestei teze, considerând că procedurile administrative și judiciare trebuie considerate ca două proceduri distincte, concluzionând că plângerea este întârziată, deoarece se referă la procedura administrativă încheiată prin hotărârea Consiliului de Stat din 29 iunie 1990.

Guvernul susține că, în cazul unei sesizări paralele a instanțelor administrative și judiciare, soluția adoptată în una dintre hotărâri nu este neapărat condiționată de cea adoptată în cealaltă. El consideră că, în acest caz, reclamantul ar fi putut să se mulțumească cu o singură procedură de satisfacție sau să acționeze concomitent, nu succesiv, în fața celor două ordini judiciare. El ar fi putut să se adreseze judecătorului judiciar, de la data concedierii sale, și fără a aștepta rezultatul procedurii administrative. În consecință, termenul solicitatorului a acumulat inutil două proceduri succesive, prelungind astfel durata instanței.

Guvernul insistă că pretențiile reclamantului în fața instanțelor naționale nu au fost foarte clare.Dacă singura sa dorință era să conteste neregulile procedurii de concediere, el ar fi trebuit să se mulțumească cu o procedură la judecătorul administrativ.Dacă scopul său era mai degrabă să obțină condamnarea angajatorului său din cauza greșelilor pe care le-a comis în timpul concedierii, procedura în instanțele judiciare era suficientă.

Reclamantul respinge aceste argumente. El susține că în materie de concediere economică, judecătorul judiciar trebuie să amâne întotdeauna decizia până la pronunțarea deciziei instanței administrative. Numai după această decizie, judecătorul judiciar poate fi determinat să se pronunțe asupra temeiniciei cauzelor de concediere. Reclamantul consideră că, decizia judecătorului administrativ fiind o condiție necesară și prealabilă pentru sesizarea judecătorului judiciar, el a folosit în mod corect căile de atac care i-au fost oferite.

Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă privind aplicarea articolului 6 § 1 din Convenție, termenul de control al rezonabilității acoperă întreaga procedură, până la decizia de a elimina contestarea (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârile Guincho împotriva Portugaliei din 10 iulie 1984, seria A nr. 81, p. 13, § 29, și Erkner și Hofauer împotriva Austriei din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, p. 62, § 65) În cadrul unei cauze privind contestarea exproprierii (Hotărârea Guillemin împotriva Franței din 21 februarie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, p. 160, § 36), Curtea a indicat următorul:

În speță, soluționarea litigiului, care ar fi putut fi amiabilă, presupune continuarea procedurilor de două tipuri: prima, desfășurată în fața instanțelor administrative, singure competente pentru a evalua legalitatea utilității publice a exproprierii, și a doua, desfășurată simultan în fața ambelor clase de jurisdicție, privind despăgubirile plătitoare pentru ocuparea ilegală a proprietății de către autoritățile publice.

Curtea consideră că un raționament similar poate fi urmat în speță. Ea remarcă că ambele proceduri în cauză se referă la soluționarea unui singur litigiu, și anume contestarea concedierii reclamantului. Deoarece acesta a fost pronunțat pe motive economice, acesta presupune o autorizație administrativă prealabilă, care nu poate fi contestată decât în fața judecătorului administrativ. În ceea ce privește natura reală și serioasă a concedierii, aceasta nu poate fi contestată decât în fața judecătorului judiciar. Curtea consideră, prin urmare, că decizia de a contesta concedierea contestarea

în sensul articolului 6 § 1 privind concedierea, care constituie termenul termenului care trebuie luat în considerare în raport cu art. 6 § 1, este decizia internă definitivă care încheie a doua procedură, adică hotărârea Curții de Casație din 21 ianuarie 1998.Faptul că, în conformitate cu normele aplicabile în dreptul intern, cele două proceduri erau distincte și independente nu afectează această concluzie (mutatis mutandis, hotărârea Guillemin împotriva Franței, supracitată, p. 160, § 36).

trebuie luate în considerare pentru a evalua respectarea articolului 6 § 1 acoperă durata totală a celor două proceduri.Curtea respinge, prin urmare, argumentul Guvernului potrivit căruia plângerea privind încălcarea articolului 6 § 1 ar fi inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni în ceea ce privește procedura administrativă finalizată prin hotărârea Consiliului de Stat din 29 iunie 1990.B. În ceea ce privește evaluarea caracterului rezonabil al duratei procedurii Reclamantul consideră că durata cumulată a celor două proceduri privind concedierea sa a depășit termenul rezonabil impus de art. 6 § 1.

Guvernul se opune acestei teze. El recunoaște că instanțele administrative și judiciare nu au arătat toată diligența necesară, în special în apel și în caz de casatie și fără a remarca în parte înțelepciunea Curții. El insistă, însă, pe faptul că reclamantul ar fi putut să evite procedura judiciară pe care o denunță lentă sau să o introducă imediat după ce a fost concediat. Curtea subliniază că termenul de evaluare în raport cu art. 6 § 1 este de 12 ani și nouă luni. El consideră că, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în ceea ce privește termenul rezonabil.

(complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și având în vedere ansamblul elementelor în posesia sa, acest plângere trebuie să facă obiectul unei examinări a fondului.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-03-07
0,98
SEGUIN contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 42400/98 présentée par Paul SEGUIN contre France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 7 mars 2000 en une chambre composée de Sir
CtEDO 2001-05-10
0,95
LEBOEUF contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 47194/99 présentée par Jean Claude LEBOEUF contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 mai 2001 en une chambre composée de MM.
CtEDO 2002-04-16
0,94
AFFAIRE SEGUIN c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE SEGUIN c. FRANCE (Requête n° 42400/98) ARRÊT STRASBOURG 16 avril 2002 DÉFINITIF 06/11/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches
CtEDO 2000-10-17
0,94
MARCHESINI contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 39562/98 présentée par Jean-Claude MARCHESINI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 17 octobre 2000 en une chambre c
CtEDO 2001-01-16
0,94
TEYSSEYRE contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 51541/99 présentée par Claudine TEYSSEYRE contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 16 janvier 2001 en une chambre co
Sursă