MARCHESINI contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 39562/98 prezentate de Jean-Claude PIAȚESINI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la octombrie 2000 într-o cameră compusă din L. Loucaides, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, domnul Ugrekhelidze, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 27 octombrie 1997 și înregistrată la 29 ianuarie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, având în vedere decizia parțială la 29 martie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1946, și locuiește în Cabasse. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Ca urmare a redresării judiciare a societății NORMED, angajatorul reclamantului, a fost semnată o convenție între această societate și ministrul afacerilor sociale și al ocupării forței de muncă pentru a permite reconversia unei părți din personal. În acest context, reclamantul a fost plasat în misiune pentru o perioadă de șase luni de la 29 octombrie 1986. Printr-o scrisoare din 19 martie 1987, societatea NORMED l-a informat pe reclamant că misiunea sa nu va fi reînnoită. Reclamantul a introdus trei acțiuni în fața instanțelor administrative și a depus o plângere în fața decanului judecătorilor de judecată. În special, printr-o cerere înregistrată la 9 septembrie 1991 la Tribunalul Administrativ din Nisa, reclamantul a anulat decizia implicită de respingere a ministrului industriei care nu a răspuns cererii sale de despăgubire a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a concedierii sale de către societatea NORMED. Prin ordonanța din 8 august 1995, președintele Tribunalului a respins cererea pe motiv că această instanță era incompetentă pentru a afla despre aceasta în măsura în care contractul de muncă în litigiu intra sub incidența dreptului privat. (...) Considerând că instanța administrativă este competentă să se pronunțe asupra răspunderii care poate fi de competența statului în ceea ce privește prejudiciile cauzate particularilor care pot fi cauzate de greșelile comise de serviciile publice cu caracter administrativ ; că, în consecință, președintele celei de-a cincea camere a Tribunalului Administrativ din Nisa a respins în mod eronat ca fiind adus în fața unui ordin de jurisdicție incompetent pentru a cunoaște cererea dlui. Marchsini, care a avut tendința de a obține despăgubiri pentru prejudiciile rezultate din greșelile comise de serviciile de la ë și care, în opinia sa, i-ar fi permis angajatorului său să-l concedieze la 19 martie 1987; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ; (...) Având în vedere faptul că domnul Marchsini nu face dovada unei legături de cauzalitate directă între prejudiciul pe care l-a suferit din cauza concedierii sale de către angajatorul său și remușcările care ar fi fost comise de serviciile din statul membru pe care acesta le solicită reparație; că, în aceste condiții, cererea de încuviințare nu poate decât să fie respinsă. Scrisoarea de notificare a precizat: "Dacă doriți să vă apărați împotriva acestei hotărâri, cererea dumneavoastră va trebui introdusă (...) de către ministerul unui avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație (...) Printr-o scrisoare din 7 aprilie 1997 adresată președintelui secțiunii din litigiul Consiliului de Stat, reclamantul a declarat că a dorit să se sesizeze împotriva acestei din urmă hotărâri și să solicite acordarea asistenței judiciare. Printr-o scrisoare din 5 august 1997, acesta și-a confirmat recursul, a prezentat două motive de casare și a precizat că o memoriul amplificativ ar fi fost produs imediat după ce biroul de asistență judiciară s-ar fi pronunțat asupra cererii sale. La 1 iulie 1997, biroul de asistență judiciară reținuse la nemulțumirea reclamantului, dar și-a respins cererea pe motiv de neajunsuri de la un stat membru. motiv de casare gravă care ar putea convinge instanța de Casație la 22 septembrie 1997, reclamantul a sesizat cu privire la această decizie președintele secțiunii din litigiul Consiliului de Stat care, printr-o ordonanță din 1 octombrie 1997, a respins cererea pe motiv că: în stare de fapt [ea] apărea fără orice motiv de casare gravă La 16 septembrie 1998, președintele celei de-a patra subsecțiuni a secțiunii din litigiul Consiliului de Stat a emis un act de dezmințire a reclamantului printr-o ordonanță astfel motivată (...) având în vedere că printr-o cerere sumară înregistrată la 11 august 1997, domnul Marchini și-a exprimat intenția de a prezenta o memorare suplimentară; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Septembrie 1998, adică la mai mult de patru luni după primirea prin la aprilie 1997 de Curtea Administrativă Lyon, acest memoriu nu a fost depus la Secretariatul Juridic al Consiliului de Stat și că, pentru această producție, termenul de patru luni acordat de dispozițiile (...) din art. 53-3 din Decretul din 30 iulie 1963 modificat a expirat; că domnul Marchini trebuie, în consecință, să fie considerat ca fiind dezistat din cererea sa; (...) GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că, întrucât nu a obținut asistența judiciară, nu a putut să intre într-o instanță (de exemplu, în instanță). Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 alin. (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Masson și Van Zon c. Țările de Jos din 28 septembrie 1995, seria A nr. 327 alineatul 44). Guvernul susține că singura contestație reală și serioasă în cauză era aceea care îl oprea pe reclamant fostului său angajator și că acesta nu putea să se prevaleze, într-un mod care poate fi apărat, de nici un drept la adresa statului. El concluzionează că cererea este inadmisibilă. Reclamantul susține că Tribunalul ar fi recunoscut implicit că procedura inițiată în fața instanțelor administrative se referă la o contestație privind un drept cu caracter civil, din cauza faptului că ministrul nu este prevăzut cu casare împotriva hotărârii din 1 aprilie 1997 care recunoaște competența instanțelor administrative de a se pronunța asupra acțiunii sale în despăgubire. Curtea constată că reclamantul, angajat al unei societăți anonime de drept privat, concediat printr-o decizie a acestei societăți, fără nici o intervenție din partea unei autorități publice, a atacat, în fața instanțelor administrative, refuzul implicit al ministrului industriei din Uniune al prejudiciului suferit ca urmare a concedierii sale. Curtea ia notă de faptul că instanța administrativă a demisionat pentru incompetența instanței administrative. În ceea ce privește instanța administrativă de apel, Curtea consideră că, atunci când o persoană particulară se plânge de națiune, aceaceasta este instanța administrativă competentă. ; dar că, în lipsa oricărei legături de cauzalitate între aceste presupuse greșeli și prejudiciul pretins, cererea trebuie respinsă. Curtea subliniază încă că reclamantul a fost concediat de o societate privată și, prin urmare, avea posibilitatea de a acționa împotriva fostului său angajator în fața instanțelor de muncă, dar nu putea pretinde nicio despăgubire din partea Cu toate acestea, art. 6 alineatul (1) din Convenție nu era aplicabil procedurii în cauză și, prin urmare, nu a fost încălcată. Prin urmare, cererea va fi respinsă ca fiind incompatibilă cu rațiunea materială în aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARĂ PROCESUL IRRECEVABIL S. D OLLE L. L. L SAU APROPIERE PREȘEDINTE

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 39562/98

présentée par Jean-Claude MARCHESINI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le

17

octobre 2000 en une chambre composée de

M.

L. Loucaides,

président

,

M.

J.-P. Costa,

M.

P. Kūris,

M

me

F. Tulkens,

M.

K. Jungwiert,

M

me

H.S. Greve,

M.

M. Ugrekhelidze,

juges

,

et de

M

me

S. Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 octobre 1997 et enregistrée le 29 janvier 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision partielle le 29 mars 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant français, né en 1946, et il réside à Cabasse.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Suite au redressement judiciaire de la société NORMED, employeur du requérant, une convention a été signée entre cette société et le ministre des affaires sociales et de l’emploi pour permettre la reconversion d’une partie du personnel. Dans ce contexte, le requérant fut placé en mission pour une durée de six mois à compter du 29 octobre 1986. Par une lettre du 19 mars 1987, la société NORMED informa le requérant que sa mission ne serait pas renouvelée.

Le requérant introduisit trois recours devant les juridictions administratives et déposa une plainte devant le doyen des juges d’instruction.

En particulier, par requête enregistrée le 9 septembre 1991 au tribunal administratif de Nice, le requérant demanda l’annulation de la décision implicite de rejet du ministre de l’industrie qui n’avait pas fait suite à sa demande d’indemnisation du préjudice qu’il estimait avoir subi à la suite de son licenciement par la société NORMED. Par ordonnance du 8 août 1995, le président du tribunal rejeta la requête au motif que ce tribunal était incompétent pour en connaître dans la mesure où le contrat de travail litigieux relevait du droit privé.

Saisie par le requérant, la cour administrative d’appel de Lyon, le 1

er

avril 1997, a jugé ce qui suit

:

«

(…) Considérant que la juridiction administrative est compétente pour statuer sur la responsabilité qui peut incomber à l’Etat pour les dommages causés aux particuliers imputables aux fautes commises par les services publics à caractère administratif

; que, par suite, c’est à tort que le président de la cinquième chambre du tribunal administratif de Nice a rejeté comme portée devant un ordre de juridiction incompétent pour en connaître la demande de M. Marchesini qui tendait à obtenir réparation des dommages résultant des fautes qui auraient été commises par les services de l’Etat et qui, selon lui, auraient permis à son employeur de le licencier le 19 mars 1987

; Considérant qu’il y a lieu d’évoquer et de statuer immédiatement sur la demande de M. Marchesini

; (…) Considérant que M. Marchesini n’apporte pas la preuve d’un lien de causalité direct entre le préjudice qu’il allègue avoir subi du fait de son licenciement par son employeur et les fautes qui auraient été commises par les services de l’Etat, dont il demande réparation

; que, dans ces conditions, la demande d’indemnité qu’il a présentée ne peut qu’être rejetée

».

La lettre de notification précisait

: «

si vous désirez vous pourvoir contre cet arrêt, votre requête devra être introduite (...) par le ministère d’un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation (...)

».

Par une lettre du 7 avril 1997 adressée au président de la section du contentieux du Conseil d’Etat, le requérant avait déclaré entendre se pourvoir en cassation contre ce dernier arrêt et sollicité le bénéfice de l’aide juridictionnelle. Par une lettre du 5 août 1997, il avait confirmé son pourvoi, exposé deux moyens de cassation et précisé qu’un mémoire ampliatif serait produit dès que le bureau d’aide juridictionnelle se serait prononcé sur sa demande.

Le 1

er

juillet 1997, le bureau d’aide juridictionnelle avait retenu l’impécuniosité du requérant mais avait rejeté sa demande au motif du défaut d’un «

moyen de cassation sérieux susceptible de convaincre le juge de cassation

».

Le 22 septembre 1997, le requérant avait saisi de cette décision le président de la section du contentieux du Conseil d’Etat qui, par une ordonnance du 1

er

octobre 1997, avait rejeté la demande au motif qu’«

en l’état [elle] apparai[ssait] dénuée de tout moyen de cassation sérieux

».

Le 16 septembre 1998, le président de la quatrième sous-section de la section du contentieux du Conseil d’Etat a donné acte du désistement du requérant par une ordonnance ainsi motivée

:

«

(…) Considérant que par une requête sommaire enregistrée le 11

août

1997, M. Marchesini a exprimé l’intention de produire un mémoire complémentaire

; qu’à la date du 1

er

septembre 1998, soit plus de quatre mois après réception par l’intéressé, le 9 septembre 1997, de la notification de la décision du 1

er

juillet 1997 par laquelle le bureau d’aide juridictionnelle établi près le Conseil d’Etat a refusé de l’admettre au bénéfice de l’aide juridictionnelle en vue de se pourvoir en cassation contre la décision rendue le 1

er

avril 1997 par la cour administrative de Lyon, ce mémoire n’avait pas été déposé au secrétariat du contentieux du Conseil d’Etat et qu’ainsi le délai de quatre mois imparti, pour cette production, par les dispositions (…) de l’article 53-3 du décret du 30

juillet 1963 modifié était expiré

; que M. Marchesini doit, par suite, être réputé s’être désisté de sa requête

; (…)

».

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que, n’ayant pas obtenu l’aide juridictionnelle, il n’a pas pu accéder à un tribunal (Conseil d’Etat).

EN DROIT

Le requérant se plaint du fait qu’il n’a pu obtenir l’aide juridictionnelle devant le Conseil d’Etat. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

La Cour rappelle que pour que l’article 6 § 1 sous sa rubrique civile trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait une «

contestation

» sur un «

droit

» que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne (voir,

mutatis mutandis

, arrêt Masson et Van Zon c. Pays-Bas du 28 septembre 1995, série A n° 327, § 44).

Le Gouvernement soutient que la seule contestation réelle et sérieuse en cause était celle qui opposait le requérant à son ancien employeur et que celui-ci ne pouvait se prévaloir, de manière défendable, d’aucun droit à l’égard de l’Etat. Il en conclut que la requête est irrecevable.

Le requérant soutient que l’Etat aurait implicitement reconnu que la procédure engagée devant les juridictions administratives a trait à une contestation sur un droit de caractère civil, en raison du fait que le ministre ne s’est pas pourvu en cassation contre l’arrêt du 1er avril 1997 qui reconnaissait la compétence des juridictions administratives pour statuer sur son action en indemnisation.

La Cour constate que le requérant, employé d’une société anonyme de droit privé, licencié par une décision de cette société, sans aucune intervention d’une décision d’une autorité publique, a attaqué, devant les juridictions administratives, le refus implicite du ministre de l’industrie de l’indemniser du préjudice subi du fait de son licenciement. Il s’agit donc de déterminer si un «

droit

» à l’indemnisation réclamée par le requérant pouvait, de manière défendable, passer pour reconnu en droit interne.

La Cour note que le tribunal administratif l’a débouté pour incompétence de la juridiction administrative. Quant à la cour administrative d’appel, elle considéra que lorsqu’un particulier se plaint de fautes de l’Etat, c’est bien la juridiction administrative qui est compétente

; mais que, en l’absence de tout lien de causalité entre ces prétendues fautes et le préjudice allégué, la requête devait être rejetée.

La Cour relève encore que le requérant a été licencié par une société privée et avait donc la possibilité d’agir contre son ancien employeur devant les juridictions du travail, mais ne pouvait prétendre à aucune indemnisation de la part de l’Etat. Elle conclut que l’action du requérant ne portait nullement sur un «

droit

» que l’on pouvait prétendre, de manière défendable, reconnu en droit français. Cela étant, l’article 6 § 1 de la Convention n’était pas applicable à la procédure en cause et n’a dès lors pas été violé. Partant, la requête sera rejetée comme étant incompatible

ratione materiae

en application des dispositions de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

.

S. D

ollé

L. L

oucaides

Greffière

Président