ARES CHOFER CANARIAS S.L.U. v. SPAIN

Decizia nr. 5248/19 ARES CHOFER CANARIAS S.L.U. împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 12 octombrie 2021 în calitate de comitet compus din: Darian Pavli, Președinte, María Elósegui, Frédéric Krenc, judecători și Olga Chernishov, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea (nu.

5248/19) împotriva Spaniei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 18 ianuarie 2019 de o societate spaniolă, Ares Chofer Canarias S.L.U., înregistrată în 2014 în San Cristobal de la Laguna (Tenerife), („reclamantul”), reprezentată de dl F. Irurzun Montoro și dl R. Garcia Tapia Gonzalez Camino, avocați care practică la Madrid; hotărârea de a anunța cererea guvernului spaniol (“Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dl A. Brezmes Martínez de Villareal, Procuror de Stat; observațiile părților; având deliberat, hotărăște după cum urmează: Societatea reclamantă a inițiat proceduri administrative care solicită licențe pentru furnizarea de servicii auto-rentale cu conducătorul („autorizări VTC”) în Insulele Canare.

La 11 septembrie 2014, Consiliul (Cabildo ) din Tenerife a informat reclamantul printr-o comunicare (activ de tramite) ) că cererea nu a putut fi aprobată. Reclamantul solicită o revizuire judiciară a acestei comunicări în fața judecătorului administrativ nr. 1 din Santa Cruz de Tenerife. Avocatul nu se referă la decizia din 24 noiembrie 2014 a directorului Serviciului de Transport și Mobilitate al Cabildoului care, între timp, a respins apelul administrativ împotriva deciziei Cabildo. Prin hotărârea din 13 aprilie 2016, judecătorul administrativ nr. 1 din Santa Cruz de Tenerife a declarat inadmisibil recursul judiciar împotriva comunicării din 11 septembrie 2014, având în vedere faptul că societatea reclamantă a apelat împotriva unei simple comunicări informative și nu împotriva unei decizii administrative.

Societatea reclamantă nu a efectuat niciun recurs împotriva deciziei administrative din 24 noiembrie 2014 și nu a extins domeniul de aplicare al recursului judiciar pentru a include decizia. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, societatea reclamantă s-a plâns de o abordare excesiv de formalistică a instanțelor interne” în declararea recursului său inadmisibil, împiedicând examinarea cazului său pe fond. Guvernul a contestat admisibilitatea cererii cu o serie de motive. Curtea nu consideră necesară abordarea acestor obiecții în detalii, având în vedere analiza sa de mai jos.

În ceea ce privește argumentul reclamantului privind abordarea presupusă de exces de formalitate care împiedică dreptul de acces la instanță, Curtea reamintește că respectarea normelor oficializate de procedură civilă, prin care părțile garantează determinarea unui litigiu civil, este valoroasă și importantă, deoarece este capabilă să limiteze discreția, să garanteze egalitatea de arme, să împiedice arbitrabilitatea, să asigure stabilirea efectivă a unui litigiu și a unei decizii într-un termen rezonabil și să asigure securitatea juridică și respectul instanței (a se vedea În cazul în care este necesar să se asigure că, în conformitate cu art. 2 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, este necesar să se asigure că, în conformitate cu art. 3 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. În acest caz, societatea reclamantă a ales să nu extindă nici apelul său judiciar la decizia administrativă din 24 noiembrie 2014, nici să depună un recurs separat la această decizie în fața judecătorului administrativ.

În schimb, a insistat pe contestarea unei simple comunicări de 11 În septembrie 2014, inadmisibilitatea recursului judiciar prezentat de societatea reclamantă a fost, prin urmare, rezultatul unei greseli evitabile în momentul în care a fost depusă. Deciziile instanțelor administrative nu au constituit un obstacol disproporționat al dreptului de acces al reclamantului la o instanță. Având în vedere cele de mai sus, cererea trebuie respinsă ca fiind evident nefondată în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 18 noiembrie 2021. {signature_p_2} Olga Chernishova Darian Pavli Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

DECISION Application no. 5248/19

ARES CHOFER CANARIAS S.L.U.

against Spain The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 12 October 2021 as a Committee composed of: Darian Pavli, President, María Elósegui, Frédéric Krenc, judges, and Olga Chernishova, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 5248/19) against Spain lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 18 January 2019 by a Spanish company, Ares Chofer Canarias S.L.U., registered in 2014 in San Cristobal de la Laguna (Tenerife), (“the applicant”) who was represented by Mr F. Irurzun Montoro and Mr R. Garcia Tapia Gonzalez Camino, lawyers practising in Madrid; the decision to give notice of the application to the Spanish Government (“the Government”), represented by their Agent, Mr.

A. Brezmes Martínez de Villareal, State Attorney; the parties’ observations; Having deliberated, decides as follows:

SUBJECT-MATTER OF THE CASE

1. The applicant company initiated administrative proceedings requesting licenses to provide car-rental services with driver (‘VTC authorisations’) in the Canary Islands. On 11 September 2014 the Council ( Cabildo ) of Tenerife informed the applicant by a communication ( acto de trámite ) that the request could not be approved. The applicant requested judicial review of the said communication before Administrative judge no. 1 of Santa Cruz de Tenerife. The appeal did not concern the decision of 24 November 2014 of the Director of Transport and Mobility Service of the Cabildo which, in the meantime, had rejected the administrative appeal against the Cabildo decision.

THE COURT’S ASSESSMENT

4. The Government challenged the admissibility of the application on a number of grounds. The Court does not find it necessary to deal with these objections in details, in view of its analysis below.