- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 19 octombrie 2021
- Stat pârât
- LTU
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Marazas împotriva Lituaniei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE MARAZAS c. LITHUANIA (Documentul nr. 42177/19) HOTĂRÂREA STASBOURG 19 octombrie 2021 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Marazas c. Lituania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Aleš Pejchal, Președintele, Egidijus Kūris, Marko Bošnjak, judecători, și Hasan Bakırcı, Registrul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nr. 42177/19) împotriva Republicii Lituania depusă la Curte în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 31 iulie 2019 de către un național lituanian, dl Algimantas Makazas, născut în 1966 și locuind în Ginkūnai („reclamantul”), reprezentat de dl N. Ulčinas , un avocat care practică în Šiauliai; decizia de a anunța cererea guvernului lituanian („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dna Bubnytė-Širmenė; observațiile părților; având deliberat în particular la 21 septembrie 2021, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul se referă la plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că a fost refuzat asistența juridică gratuită în cadrul procedurilor civile legate de activitățile sale comerciale.
Reclamantul a fost șeful și acționarul unei societăți. Compania a obținut un împrumut de la o bancă și reclamantul a garantat împrumutul cu proprietatea sa personală. După falimentul companiei, banca a depus o cerere civilă împotriva lui. Primă instanță și instanțe de apel au permis cererea și l-au ordonat să plătească aproximativ 726 000 Hotărârea instanței de apel a fost adoptată la 23 octombrie 2018 și un recurs privind punctele de drept a putut fi depus la Curtea Supremă până la 23 ianuarie 2019. În temeiul Codului de procedură civilă, un astfel de recurs nu a putut fi depus decât de către un avocat. La 7 noiembrie 2018, reclamantul a solicitat ajutorul juridic garantat de stat. La 7 decembrie 2018, statul Šiauliai garantat Serviciul de asistență juridică (denumit în continuare „Serviciul de asistență juridică”) și-a refuzat cererea.
El a recunoscut că situația financiară a reclamantului i-a justificat acordarea de asistență juridică. Cu toate acestea, cazul civil a fost legat de activitățile sale comerciale, iar Legea privind asistența juridică garantată a statului a exclus în mod explicit posibilitatea acordării de asistență juridică în astfel de cazuri. Reclamantul s-a plâns de această decizie la instanțele administrative, dar și-a respins plângerile, iar ulterior, reclamantul a depus un recurs asupra punctelor de drept însuși, dar Curtea Supremă a refuzat să-l accepte pentru examinare, deoarece nu a fost depusă de un avocat și deoarece argumentele prezentate în acest articol nu îndeplinesc cerințele juridice relevante.
Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că refuzul de acordare a ajutorului juridic l-a împiedicat să aibă acces la o instanță. EVALUAREA TRIBUNALULUI ALEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau inadmisibilă pe orice alt motiv. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Principiile generale relevante privind dreptul de acces la o instanță și acordarea de asistență judiciară în cadrul procedurilor civile au fost rezumate în Urbšienė și Urbšys c. Lituania (n. 16580/09, §§ 43-46, 8 noiembrie 2016, precum și cazurile menționate în acest articol).
Nu a existat niciun litigiu între părți că cererea reclamantului de asistență juridică a fost refuzată numai din cauza faptului că cazul civil în cauză a fost direct legat de activitățile sale comerciale (a se vedea punctul 3 mai sus). Evaluarea efectuată de Serviciul de Ajutor Juridic în decizia sa din 7 Decembrie 2018 a fost limitată la stabilirea legăturii dintre procedurile civile și activitățile comerciale ale reclamantului și nu a inclus nicio analiză a circumstanțelor sale specifice. Nici nu a fost contestat că situația financiară a reclamantului a fost dificilă, că procedura civilă a implicat consecințe financiare grave pentru el și că el nu poate depune recurs asupra punctelor de drept fără un avocat (a se vedea punctul 2 de mai sus).
Curtea a constatat deja o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în condiții similare (ibid., §§ 48-54). Guvernul a susținut că acest caz ar putea fi distins de Urbšienė și Urbšys (citat mai sus). Începând cu 1 ianuarie 2019, la intrarea în vigoare a amendamentului, persoanele care au fost refuzate asistență juridică din același motiv ca reclamantul avea dreptul de a depune o nouă cerere și de a cere Serviciului de Ajutor Juridic să își reconsidere decizia în funcție de circumstanțele lor specifice. , situația financiară a persoanei, capacitatea sa de a se reprezenta în mod eficace, complexitatea cazului, cuantumul cererilor pecuniare depuse în acest caz și potențialele consecințe negative pentru persoana.
Guvernul a afirmat astfel că reclamantul a avut posibilitatea de a-și examina cererea de asistență juridică în funcție de circumstanțele sale specifice. 10. Curtea reiterează că sarcina sa nu este de a evalua legea internă în abstracto, ci de a determina dacă modul în care a fost aplicat sau afectat reclamantul a dat naștere unei încălcări a Convenției (a se vedea Roman Zakharov c. Rusia [GC], nr. 47143/06, § 164, CEDO 2015, precum și cazurile citate în acest articol. Reafirmă, de asemenea, că Convenția este menită să garanteze nu drepturi teoretice sau ilusoare, ci drepturi practice și eficace (a se vedea, printre multe alte autorități, Cudak v. Lituania [GC], nr. 15869/02, § 58, CEDO 2010). 11. La intrarea în vigoare a amendamentului juridic menționat anterior, douăzeci și trei de zile au rămas până la expirarea termenului pentru ca reclamantul să prezinte un recurs asupra punctelor de drept (a se vedea punctul 2 de mai sus).
În această perioadă, el a fost așteptat să depună o nouă cerere la Serviciul de asistență juridică; acesta a trebuit să o examineze și, în cazul unei concluzii favorabile, să numească un avocat; în plus, avocatul a avut nevoie de timp pentru a se familiariza cu cazul și pentru a pregăti un recurs asupra punctelor de drept. În comparație, examinarea cererii inițiale ale reclamantului de către Serviciul de asistență juridică a luat o lună (a se vedea punctul 3 de mai sus). Prin urmare, Curtea nu este convinsă că, după intrarea în vigoare a modificării juridice, reclamantul a avut posibilitatea realistă de a obține asistență juridică și de a prezenta un recurs la punctele de drept în timp. Deși, în temeiul dreptului intern, el a avut dreptul de a cere Curții Supreme să reînnoiască termenul menționat dacă a fost ratat din motive importante, Curtea constată că guvernul nu a demonstrat eficacitatea acestei măsuri cu suficiente exemple de cazuri comparabile.
12. Prin urmare, în circumstanțele prezentului caz, Curtea constată că noua cale prevăzută în modificarea Legii privind ajutorul juridic garantat de stat nu a fost suficient de accesibilă pentru reclamant în practică. (citată mai sus, § 53), reclamantul a fost refuzat asistența juridică din cauza aplicării rigide a dispozițiilor interne fără a lua în considerare circumstanțele sale particulare. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 14. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a-l atribui pe acest cont. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declara cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 19 octombrie 2021, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2 și 3 din Regulamentul de procedură. {signe_p_2} Hasan Bakırcı Aleš Pejchal Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
CASE OF MARAZAS v. LITHUANIA (Application no. 42177/19) JUDGMENT STRASBOURG 19 October 2021 This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Marazas v. Lithuania, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Aleš Pejchal, President, Egidijus Kūris, Marko Bošnjak, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 42177/19) against the Republic of Lithuania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 31 July 2019 by a Lithuanian national, Mr Algimantas Marazas, born in 1966 and living in Ginkūnai (“the applicant”) who was represented by Mr N. Ulčinas , a lawyer practising in Šiauliai; the decision to give notice of the application to the Lithuanian Government (“the Government”), represented by their Agent, Ms K. Bubnytė-Širmenė; the parties’ observations; Having deliberated in private on 21 September 2021, Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
SUBJECT-MATTER OF THE CASE
1. The case concerns the applicant’s complaint under Article 6 § 1 of the Convention that he was refused free legal aid in civil proceedings related to his commercial activities. 2 . The applicant was the head and a shareholder of a company. The company obtained a loan from a bank and the applicant guaranteed the loan with his personal property. Following the company’s bankruptcy, the bank lodged a civil claim against him. The first-instance and appellate courts allowed the claim and ordered him to pay approximately 726,000 euros (EUR). The decision of the appellate court was adopted on 23 October 2018 and an appeal on points of law could be lodged with the Supreme Court until 23 January 2019. Under the Code of Civil Procedure, such an appeal could only be lodged by a lawyer.
3 . On 7 November 2018 the applicant applied for State guaranteed legal aid. On 7 December 2018 the Šiauliai State Guaranteed Legal Aid Service (hereinafter “the Legal Aid Service”) refused his request. It acknowledged that the applicant’s financial situation warranted granting him legal aid. However, the civil case was related to his commercial activities, and the State Guaranteed Legal Aid Act explicitly excluded the possibility of granting legal aid in such cases. The applicant complained about that decision to the administrative courts, but they dismissed his complaints.
Subsequently the applicant lodged an appeal on points of law himself, but the Supreme Court refused to accept it for examination, because it had not been lodged by a lawyer and because the arguments presented therein did not meet the relevant legal requirements.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the refusal to grant him legal aid had deprived him of access to a court.
THE COURT’S ASSESSMENT
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
6. The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other ground. It must therefore be declared admissible.
The relevant general principles concerning the right of access to a court and the granting of legal aid in civil proceedings have been summarised in Urbšienė and Urbšys v. Lithuania (no. 16580/09, §§ 43-46, 8 November 2016, and the cases cited therein).
There was no dispute between the parties that the applicant’s request for legal aid had been refused for the sole reason that the civil case in question had been directly related to his commercial activities (see paragraph 3 above). The assessment carried out by the Legal Aid Service in its decision of 7 December 2018 was limited to ascertaining the link between the civil proceedings and the applicant’s commercial activities and it did not include any consideration of his particular circumstances. Nor was it disputed that the applicant’s financial situation had been difficult, that the civil proceedings had entailed serious financial consequences for him, and that he could not lodge an appeal on points of law without a lawyer (see paragraph 2 above). The Court has already found a violation of Article 6 § 1 of the Convention in similar circumstances (ibid., §§ 48-54).
The Government argued that the present case could be distinguished from Urbšienė and Urbšys (cited above). They submitted that following the Court’s finding of a violation in the latter case, the State Guaranteed Legal Aid Act had been amended. From 1 January 2019, when the amendment entered into force, persons who had been refused legal aid for the same reason as the applicant had the right to lodge a new request and ask the Legal Aid Service to reconsider its decision in the light of their particular circumstances. When examining the new request, the Legal Aid Service had to take into account, inter alia , the person’s financial situation, his or her capacity to effectively represent himself or herself, the complexity of the case, the amount of the pecuniary claims lodged in the case, and the potential negative consequences to the person. The Government thus contended that the applicant had had the possibility to have his request for legal aid examined in the light of his particular circumstances.
The Court reiterates that its task is not to assess the domestic law in abstracto , but to determine whether the manner in which it was applied to, or affected, the applicant gave rise to a violation of the Convention (see Roman Zakharov v. Russia [GC], no. 47143/06, § 164, ECHR 2015, and the cases cited therein). It also reiterates that the Convention is designed to guarantee not rights that are theoretical or illusory but rights that are practical and effective (see, among many other authorities, Cudak v. Lithuania [GC], no. 15869/02, § 58, ECHR 2010).
When the aforementioned legal amendment entered into force, twenty-three days remained until the expiry of the time-limit for the applicant to lodge an appeal on points of law (see paragraph 2 above). Within that period, he was expected to lodge a new request with the Legal Aid Service; the latter had to examine it and, in the event of a favourable conclusion, appoint a lawyer; moreover, the lawyer needed time to get acquainted with the case and to prepare an appeal on points of law. By comparison, the examination of the applicant’s initial request by the Legal Aid Service took one month (see paragraph 3 above). Accordingly, the Court is not persuaded that, following the entry into force of the legal amendment, the applicant had a realistic possibility to obtain legal aid and lodge an appeal on points of law in time. Although under domestic law he had the right to ask the Supreme Court to renew the said time-limit if it had been missed for important reasons, the Court finds that the Government did not demonstrate the effectiveness of that measure with sufficient examples of comparable cases.
Therefore, in the circumstances of the present case, the Court finds that the new avenue provided in the amendment to the State Guaranteed Legal Aid Act was not sufficiently accessible to the applicant in practice.
It follows that, similarly to Urbšienė and Urbšys (cited above, § 53), the applicant was refused legal aid because of a rigid application of the domestic provisions without any consideration of his particular circumstances. Consequently, there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
14. The applicant did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court considers that there is no call to award him any sum on that account. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention. Done in English, and notified in writing on 19 October 2021, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. {signature_p_2} Hasan Bakırcı Aleš Pejchal Deputy Registrar President