- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 9 noiembrie 2021
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Iacob-Ridzi împotriva României
Traducere în română Auto
Secțiunea a patra Cerere nr. 41564/15 Monica-Maria IACOB-RIDZI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 9 noiembrie 2021 într-un comitet compus din Gabriele Kucsko-Stadlmayer, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune cererea menționată mai sus formulată la 12 august 2015, după ce a deliberat în acest sens, face ca următoarea decizie să fie adresată recurentei, Monica-Maria Iacob-Ridzi, un resortisant român născut în 1977 și cu reședința în Petroșani. Aceaceasta a fost reprezentată în fața Curții de către domnul Mohanu, avocat. În 2009, în timp ce reclamanta era ministru al Tineretului și Sportului ( În acest context, Ministerul a încheiat contracte cu două societăți comerciale pentru externalizarea anumitor servicii.
Ca urmare a reclamațiilor penale care denunță atribuirea ilegală de către Ministerul contractelor către societățile menționate anterior, Hotărârea Națională Anticorupție ( mai întâi a inițiat o anchetă și, ulterior, a dat în judecată reclamanta. În timpul urmăririi penale, DNA l-a auzit pe martorul aflat în întreținere C.C.N. a cărui identitate era cunoscută de apărare, care a declarat că reclamanta a fost informată cu privire la faptul că a semnat ordinele de plată pentru transferul sumelor către cele două societăți, ordine care ar fi fost ulterior pierdute. C.N. a adăugat că a fost solicitată de D.P. să reconstituie ordinele de plată respective. Încă în timpul urmăririi penale, DNA l-a ascultat pe M.D.
care a declarat că a șters, la ordinul recurentei, anumite mesaje de la computerele funcționarilor Ministerului. Prin intermediul unui rechizitoriu din 2 mai 2011, DNA a trimis reclamanta în judecată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție ( mai mult de 11 persoane, printre care D.P., au fost rejudecate. A fost reproșat recurentei pentru că a atribuit în mod ilegal contractele celor două societăți sub pretextul subcontractării serviciilor și i-ar fi ordonat, de asemenea, dlui D. să comită infracțiuni informatice în scopul de a elimina eventualele elemente de probă. Pe parcursul procedurii, recurenta și-a sprijinit nevinovăția și a susținut, printre altele, că nu a semnat niciodată ordinele de plată (punctul 4 de mai sus).
Recurenta a fost informată de Înalta Curte cu privire la faptul că martorul M.D. va fi interogat în ședința din 3 aprilie 2013, cei doi avocați aleși ai recurentei au informat Curtea Supremă cu privire la faptul că s-au aflat într-o sală de judecată la momentul indicat, dat fiind că în aceeași zi trebuiau să asigure apărarea altor clienți. Recurenta nu s-a prezentat în instanță și a solicitat în aceeași zi să fie amânată, pe motiv că era spitalizată. În cadrul … în timp ce interogarea lui M.D. era în curs de desfășurare, unul dintre avocații aleși de reclamantă s-a prezentat la proces. aprilie 2013 că avocatul recurentei a dorit să adreseze întrebări martorului M.D. 10. În ședința din 7 ianuarie 2014, după ce a observat că martorul C.C.N.
locuia în străinătate, Curtea a considerat că … Printr-o hotărâre din 27 ianuarie 2014, Înalta Curte a condamnat-o pe recurentă la o pedeapsă de cinci ani de închisoare fermă a tuturor acuzațiilor. Ea a prezentat procedura și dovezile instruite și a expus principiile aplicabile în materie de interpretare a probelor, prin: Comisia a considerat că a reieșit din toate elementele de probă care se combinau între ele (raportul de expertiză contabilă realizat în timpul urmăririi penale, un proces-verbal întocmit de Curtea de Conturi, numeroase scrierile și declarațiile a 43 de martori aflați în întreținere și cinci cu descărcare de gestiune) că recurenta era vinovată de abuz de funcții și de falsuri.
Ea a amintit că martorul C.C.N. nu a putut fi ascultat și că a fost vorba despre declarația sa făcută în timpul urmăririi penale. În ceea ce privește infracțiunile informatice, Comisia a considerat că răspunderea penală a recurentei a fost dovedită prin depunerea de către M.D., transcrierile anumitor conversații, procesele-verbale de percheziție informatică și un raport de constatare tehnică informatică. Curtea Supremă, în formațiune de cinci judecători, a constatat că martorul C.C.N. nu putea fi interogat pe motiv că se afla în străinătate și că a depus la dosar documente care să ateste că este însărcinată și că medicul i-a recomandat să evite orice formă de stres. Printr-o hotărâre definitivă din 16 februarie 2015, Înalta Curte a respins apelul.
În ceea ce privește infracțiunile de abuz de funcții și de falsuri, Comisia a examinat temeiul juridic și responsabilitatea recurentei în cadrul organizării evenimentelor, al landului și al primirii serviciilor, al procedurii de achiziții publice și al plății furnizorilor. În această ultimă privință, Înalta Curte a luat în considerare scrierile și declarațiile martorilor, inclusiv cele ale C.C.N. pe care le-a combinat cu declarația D.P. Înalta Curte a considerat că, indiferent de ceea ce ar fi semnat sau nu ordinele de plată inițiale, ceea ce importa în cauza respectivă, aceaceasta a fost că reclamanta și-a asumat responsabilitatea pentru plată. În ceea ce privește infracțiunile informatice, Înalta Curte a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță.
15. Recurenta se plânge, printre altele, de posibilitatea ca aceasta să solicite, în cursul procedurii, să interogheze martorii acuzați M.D. și C.C.N. L 1 și 3 litera (d) din convenție. Principiile aplicabile au fost stabilite în cauza Al-Khawaja și Tahery c. Regatul Unit ([GC], n 26766/05 și 22228/06, §§ 118-147, CEDH 2011) și enumerate în cauza Schatschwili c. Germania ([GC], n 9154/10, § 110-131, CEDH 2015 17. În ceea ce privește martorul M.D., trebuie remarcat faptul că recurenta a fost informată cu privire la data la care interogarea sa trebuia să aibă loc în cursul procedurii în primă instanță (punctul 8 de mai sus). Avocații aleși de către instanță au omis să își îndeplinească obligația legală de a asigura înlocuirea acestora (punctele 8 și 9 de mai sus).
În aceste condiții, Înalta Curte a pronunțat din oficiu un avocat pentru a asista la tribunal, care era, de altfel, familiarizat cu dosarul (punctul 9 de mai sus). În plus, unul dintre avocații săi aleși s-a alăturat în culise în timpul interviului cu M.D. și a fost informat cu privire la deciziile luate (punctul 9 de mai sus) și, deși ar fi putut pune întrebări acestui martor, el nu l-a lămurit (punctul 9 de mai sus in fine ) Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Înalta Curte a acordat recurentei o ocazie reală de a pune la îndoială martorul M.D. 18. În ceea ce privește martorul C.C.N., interogatoriul său a fost efectuat în timpul urmăririi penale. Ulterior, în timpul procedurii judiciare, C.C.N.
nu a mai fost interogat. Prin urmare, în niciun moment al procedurii, reclamanta nu a putut interoga acest martor. 19. În speță, faptul că aceasta se afla în străinătate și de starea sa de sănătate era justificat de faptul că, în primă instanță, Tribunalul consideră că motivarea refuzului este justificată de faptul că C.C.N. a fost pusă sub semnul întrebării. înfățișarea acestui martor, și anume faptul că a părăsit România, nu constituie, în sine, un motiv suficient, în sensul jurisprudenței sale, pentru a respecta art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție (Schatschwili, citată anterior, § 120).În schimb, în recurs, având în vedere documentele furnizate de C.C.N.
Înaltei Curți (punctul 13 de mai sus), Curtea admite că starea de sănătate a martorului constituia o justificare suficientă pentru absența sa în fața instanței și pentru admiterea depoziției sale (Bobeș c. România, nr 29752/05, § 39, 9 iulie 2013). În orice caz, în speță, absența unui temei serios În prima instanță, în cazul în care constituie un element de greutate în sine, în sensul că este vorba despre a aprecia echitatea globală a unui proces la un moment dat, nu înseamnă, în sine, în mod concludent, că procedura penală nu a fost corectă (Seton c. Regatul Unit, nr. 55287/10, § 62, 31 martie 2016). În ceea ce privește greutatea declarației C.C.N. în condamnarea reclamantei șefului de a abuza de funcție, este evident că aceasta nu a fost singura dovadă În opinia Înaltei Curți, pentru a realiza această încălcare, recurenta a efectuat mai multe acțiuni, plata sumei de bani n mail fiind doar o acțiune printre altele.
Ea a considerat că existența acesteia reiese dintr-un set de probe (punctele 11 și 14 de mai sus); a se vedea, mutatis mutandis Guidi și alte c. San Marino , (dec.), 59052/19 și 6 altele, § 66, 8 aprilie 2021) și a considerat că, indiferent de ceea ce a semnat sau nu ordinele de plată inițiale, ceea ce importa în cauza respectivă, a fost faptul că reclamanta și-a asumat responsabilitatea pentru plăți. Astfel, în circumstanțele din speță, mărturia C.C.N. nu poate fi considerată ca fiind Cu toate acestea, având în vedere că Curtea Supremă de Justiție se bazează pe depoziia C.C.N. în aprecierea generală a cheltuielilor, aceasta a acoperit o anumită greutate și admiterea sa ca probă a cauzat o anumită dificultate apărării.
21. În ceea ce privește elementele compensatorii existente, trebuie remarcat faptul că Înalta Curte a adoptat o abordare prudentă în ceea ce privește depunerea C.C.N. și a remarcat că aceaceasta a fost colectată în timpul urmăririi penale (punctul 11 de mai sus).
În cazul în care nu se poate demonstra că o persoană fizică sau juridică este o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană, o persoană sau o persoană, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică sau o face sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană, o entitate sau un organism sau o entitate, o persoană sau un organism sau o entitate, o entitate, o entitate sau o entitate, o entitate sau o entitate, o entitate, o entitate sau o entitate, o entitate sau o entitate, o entitate, o entitate sau o entitate, o entitate sau o entitate sau o entitate, care face sau o entitate, o entitate, care face sau o entitate, care face sau un organism sau o entitate,
care face sau o entitate, care face sau o entitate, care face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau un organism, o face sau o face sau o face sau o entitate, o entitate, care face sau o entitate, care face sau o face, care face, care face, care face sau o face sau o face sau o face, care face sau o face, o face sau o face, care face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face ori sau o face ori sau o face ori ori ori sau o face sau o face sau o face sau o face ori sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face, care o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face ori o având în vedere apărarea (punctul 4 de mai sus), aceasta a putut investiga motivele pe care martorul ar fi putut să le mintă și, prin urmare, ar fi putut contesta în mod efectiv credibilitatea sa, deși într-o măsură mai mică decât într-o confruntare.
22. În mod similar, Înalta Curte a menționat declarația C.C.N. printre multe alte declarații ale martorilor și dovezi scrise (punctele 11 și 14 de mai sus). În recurs, Înalta Curte a folosit această declarație în măsura în care se combina cu cea a D.P. (punctul 14 de mai sus). În cele din urmă, reclamanta a putut prezenta dovezi pentru a-și apăra cauza. 23. Având în vedere cele de mai sus și amploarea limitată a depoziiei C.C.N. în condamnarea recurentei, având în vedere numeroasele alte elemente prezentate instanelor interne, elementele compensatoare luate de Înalta Curte în speă par suficiente, astfel încât procedura a fost echitabilă în ansamblul ei 24. Prin urmare, această parte a cererii de interogare a martorilor aflați în întreținere M.D.
și C.C.N. trebuie respinsă în conformitate cu art. 4 din convenție. 25. Curtea constată, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care faptele în cauză intră în sfera sa de competență, că aceste obiecțiuni nu îndeplinesc criteriile de admisibilitate prevăzute la art. 34 și 35 din Convenție, fie nu arată nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție sau de protocoalele sale. 26. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă și în aplicarea art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 2 decembrie 2021. {semnătură_p_2} Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Grefier Adjunct Președinte
QUATRIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 41564/15 Monica-Maria IACOB-RIDZI contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 9 novembre 2021 en un comité composé de : Gabriele Kucsko-Stadlmayer, présidente, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, juges, et de Ilse Freiwirth, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 12 août 2015, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE
La requérante, M me Monica-Maria Iacob-Ridzi, est une ressortissante roumaine née en 1977 et résidant à Petroșani. Elle a été représentée devant la Cour par M e Mohanu, avocate.
En 2009, alors que la requérante était ministre de la Jeunesse et du Sport (« le ministère »), son ministère décida d’organiser des festivités pour marquer la journée de la jeunesse. Dans ce contexte, le ministère conclut des contrats avec deux sociétés commerciales pour externaliser certains services. 3. À la suite des plaintes pénales dénonçant l’attribution illégale par le ministère des contrats aux sociétés susmentionnées, la Direction nationale anticorruption (« la DNA ») ouvrit d’abord une enquête et, par la suite, des poursuites pénales contre la requérante. 4 . Pendant les poursuites, la DNA entendit le témoin à charge C.C.N. dont l’identité était connue de la défense, qui déclara que la requérante l’avait informée de ce qu’elle avait signé les ordres de paiement pour le virement des sommes aux deux sociétés, ordres qui auraient été par la suite perdus. C.C.N. ajouta avoir été sollicitée par D.P. à reconstituer lesdits ordres de paiement.
Toujours pendant les poursuites, la DNA entendit M.D. qui déclara avoir effacé, sur ordre de la requérante, certains messages des ordinateurs des fonctionnaires du ministère.
Par un réquisitoire du 2 mai 2011, la DNA renvoya la requérante en jugement devant la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour ») - compétente pour juger l’affaire en première instance dans une formation de trois juges - des chefs d’abus de fonctions contre les intérêts publics, de faux et de participation aux infractions d’accès sans droit à un système informatique et de destruction des données informatiques sans en avoir le droit. Onze autres personnes, parmi lesquelles D.P., furent renvoyées en jugement. Il était reproché à la requérante d’avoir attribué illégalement les contrats aux deux sociétés sous le prétexte de sous-traiter des services. Elle aurait aussi ordonné à M.D. de commettre des infractions informatiques afin d’effacer des possibles éléments de preuve. 7 . Tout au long de la procédure, la requérante soutint son innocence, et faisait valoir, parmi d’autres, qu’elle n’avait jamais signé les ordres de paiement (paragraphe 4 ci-dessus). Elle justifia l’absence de signature par son absence du pays lors de l’émission des premiers ordres et par sa demande de voir réaliser des contrôles pour éclaircir les circonstances de l’externalisation des services. 8 . La requérante fut informée par la Haute Cour de ce que le témoin M.D. serait interrogé lors de l’audience du 3 avril 2013. Les deux avocats choisis de la requérante informèrent la Haute Cour qu’ils se trouvaient dans l’impossibilité d’assister à l’audience à l’heure indiquée, étant donné que le même jour ils devaient assurer la défense d’autres clients. La requérante ne se présenta pas à l’audience et demanda le jour même de l’audience son ajournement, au motif qu’elle était hospitalisée. 9 . Lors de l’audience du 3 avril 2013, la Haute Cour rappela qu’en vertu des dispositions légales, un avocat choisi devait assurer son remplacement, obligation que les avocats de l’intéressée n’avaient pas remplie. Elle commit un avocat d’office pour représenter la requérante, en mentionnant que celui ‑ ci l’avait déjà représentée auparavant, de sorte qu’il pouvait assurer une défense effective. Elle entendit ensuite le témoin M.D. Alors que l’interrogatoire de M.D. était en cours, l’un des avocats choisis par la requérante se présenta au procès. La Haute Cour l’informa des mesures prises jusqu’à son arrivé. Il ne ressort pas du jugement avant dire droit du 3 avril 2013 que l’avocat de la requérante ait souhaité poser des questions au témoin M.D.
Lors de l’audience du 7 janvier 2014, après avoir noté que le témoin C.C.N. habitait à l’étranger, la Haute Cour considéra qu’il s’agissait d’une impossibilité objective de faire interroger ce témoin et fit lecture de sa déposition faite pendant les poursuites pénales. 11 . Par un arrêt du 27 janvier 2014, la Haute Cour condamna la requérante à une peine de cinq ans de prison ferme de tous les chefs d’accusations. Elle présenta la procédure et les preuves instruites et exposa les principes applicables en matière d’interprétation des preuves, en rappelant qu’il n’y avait pas de hiérarchie entre ces dernières. Elle jugea qu’il ressortait de l’ensemble des éléments de preuve qui se combinaient entre eux (le rapport d’expertise comptable réalisé pendant les poursuites, un procès-verbal établi par la cour des comptes, de nombreux écrits et les déclarations de quarante-trois témoins à charge et cinq à décharge) que la requérante était coupable d’abus de fonctions et de faux. Elle rappela que le témoin C.C.N. n’avait pas pu être entendue et qu’il s’agissait de sa déclaration faite pendant les poursuites. S’agissant des infractions informatiques, elle jugea que la responsabilité pénale de la requérante était prouvée par la déposition de M.D., les transcriptions de certaines conversations, des procès-verbaux de perquisition informatique et un rapport de constatation technique informatique.
La requérante interjeta appel. 13 . La Haute Cour, en formation de cinq juges, constata que le témoin C.C.N. ne pouvait pas être interrogée au motif qu’elle se trouvait à l’étranger et qu’elle avait versé au dossier des documents attestant qu’elle était enceinte et que le médecin lui avait recommandé d’éviter toute forme de stress. 14 . Par un arrêt définitif du 16 février 2015, la Haute Cour rejeta l’appel. S’agissant des infractions d’abus de fonctions et de faux, elle examina la base légale et la responsabilité de la requérante lors de l’organisation des évènements, de l’externalisation et de la réception des services, de la procédure d’acquisition publique et du paiement des fournisseurs. À ce dernier égard, la Haute Cour prit en compte des écrits et des dépositions des témoins, y compris celle de C.C.N. qu’elle avait combinée avec la déposition de D.P. La Haute Cour considéra que, indépendamment de ce qu’elle aurait signé ou pas les ordres de paiement initiaux, ce qui importait dans l’affaire, c’était que la requérante avait pris la responsabilité du paiement. S’agissant des infractions informatiques, la Haute Cour confirma l’arrêt rendu en première instance.
La requérante se plaint, parmi d’autres, de l’impossibilité pour elle de faire interroger, au cours de la procédure, les témoins à charge M.D. et C.C.N.
L’APPRÉCIATION DE LA COUR
16. Le grief de la requérante doit être examiné sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. Les principes applicables ont été établis dans l’affaire Al-Khawaja et Tahery c. Royaume Uni ([GC], n os 26766/05 et 22228/06, §§ 118-147, CEDH 2011) et précisés dans l’affaire Schatschaschwili c. Allemagne ([GC], n o 9154/10, §§ 110-131, CEDH 2015).
S’agissant du témoin M.D., il convient de noter que la requérante a été informée de la date à laquelle son interrogatoire devait avoir lieu pendant la procédure en première instance (paragraphe 8 ci-dessus). Se trouvant dans l’impossibilité de participer à l’audience, les avocats choisis par l’intéressée ont omis de remplir leur obligation légale d’assurer leur remplacement (paragraphes 8 et 9 ci-dessus). Dans ces conditions, la Haute Cour a commis d’office un avocat pour assister l’intéressée, avocat qui était d’ailleurs familiarisé avec le dossier (paragraphe 9 ci-dessus). En outre, l’un de ses avocats choisis a rejoint l’audience au cours de l’interrogatoire de M.D. et a été informé des décisions prises (paragraphe 9 ci-dessus) et bien qu’il ait pu poser des questions à ce témoin, il ne l’avait pas fait (paragraphe 9 ci-dessus in fine ). Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que la Haute Cour a donné à la requérante une occasion réelle de faire interroger le témoin M.D.
S’agissant du témoin C.C.N., son interrogatoire a été réalisé pendant les poursuites pénales. Par la suite, pendant la procédure judiciaire, C.C.N. n’a plus été interrogée. Dès lors, à aucun moment de la procédure, la requérante n’a pu interroger ce témoin.
L’impossibilité de faire interroger C.C.N. était justifiée, en l’espèce, par le fait qu’elle se trouvait à l’étranger et par son état de santé. La Cour considère que l’argument retenu en première instance pour justifier la non ‑ comparution de ce témoin, à savoir le fait qu’elle avait quitté la Roumanie, ne constitue pas, en soi, une raison suffisante, au sens de sa jurisprudence, pour satisfaire à l’article 6 § 3 d) de la Convention ( Schatschaschwili , précité, § 120). En revanche, en appel, eu égard aux documents fournis par C.C.N. à la Haute Cour (paragraphe 13 ci-dessus), la Cour admet que l’état de santé du témoin constituait une justification suffisante pour son absence devant le tribunal et pour l’admission de sa déposition ( Bobeș c. Roumanie , n o 29752/05, § 39, 9 juillet 2013). En tout état de cause, en l’espèce, l’absence d’un « motif sérieux » en première instance, si elle constitue un élément de poids s’agissant d’apprécier l’équité globale d’un procès à l’aune des autres considérations pertinentes, n’indique pas, à elle seule, de façon concluante, que la procédure pénale a manqué d’équité ( Seton c. Royaume-Uni , n o 55287/10, § 62, 31 mars 2016).
Quant au poids de la déposition de C.C.N. dans la condamnation de la requérante du chef d’abus de fonctions, il est évident que celle-ci n’était pas la preuve « unique ». La Haute Cour a considéré que, pour accomplir cette infraction, la requérante avait réalisé plusieurs actions, le paiement de la somme d’argent n’étant qu’une action parmi d’autres. Elle jugea que l’existence de l’infraction ressortait d’un ensemble de preuves (paragraphes 11 et 14 ci-dessus ; voir, mutatis mutandis , Guidi et autres c. San Marino , (déc.), n o 59052/19 et 6 autres, § 66, 8 avril 2021) et a considéré qu’indépendamment de ce qu’elle avait signé ou non les ordres de paiement initiaux, ce qui importait dans l’affaire, c’était que la requérante avait pris la responsabilité des paiements. Ainsi, dans les circonstances de l’espèce, le témoignage de C.C.N. ne saurait être considéré comme « déterminant » pour prouver l’infraction d’abus de fonctions dont la requérante a été reconnue coupable. Cependant, étant donné que la Haute Cour s’est appuyée sur la déposition de C.C.N. dans l’appréciation globale des charges, celle-ci avait revêtu un certain poids et son admission en tant que preuve a causé une certaine difficulté à la défense.
S’agissant des éléments compensateurs existants, il convient de noter que la Haute Cour a adopté une approche prudente à l’égard de la déposition de C.C.N. et a noté que celle-ci avait été recueillie pendant les poursuites pénales (paragraphe 11 ci-dessus). L’intéressée a eu la possibilité de fournir une version alternative des faits et sa propre déclaration a été versée au dossier (paragraphe 7 ci-dessus). L’identité de C.C.N. étant connue de la défense (paragraphe 4 ci-dessus), celle-ci a pu enquêter sur les motifs que le témoin aurait pu avoir de mentir et pouvait donc contester effectivement sa crédibilité, bien que dans une moindre mesure que dans une confrontation.
De même, la Haute Cour avait mentionné la déposition de C.C.N. parmi une multitude d’autres dépositions de témoins et des preuves écrites (paragraphes 11 et 14 ci-dessus). En appel, la Haute Cour a utilisé cette déposition dans la mesure où elle se combinait avec celle de D.P. (paragraphe 14 ci-dessus). Enfin, la requérante a pu présenter des preuves pour défendre sa cause.
Au vu de ce qui précède et de la portée limitée de la déposition de C.C.N. dans la condamnation de la requérante, au vu de nombreux autres éléments présentés aux juridictions internes, les éléments compensateurs pris par la Haute Cour en l’espèce apparaissent suffisants, de sorte que la procédure a été équitable dans son ensemble.
Il s’ensuit que cette partie de la requête concernant l’impossibilité de faire interroger les témoins à charge M.D. et C.C.N. doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
La requérante a également soulevé d’autres griefs sous l’angle des divers articles de la Convention. La Cour constate, au vu de l’ensemble des éléments en sa possession, et pour autant que les faits litigieux relèvent de sa compétence, que ces griefs soit ne satisfont pas aux critères de recevabilité énoncés aux articles 34 et 35 de la Convention, soit ne font apparaître aucune apparence de violation des droits et libertés consacrés par la Convention ou ses protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit également être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 2 décembre 2021. {signature_p_2} Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Greffière adjointe Présidente