SABIN c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

08.02.2022

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

SABIN c. ROUMANIE (CtEDO, 2022)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 45271/14 Cristian SABIN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 8 februarie 2022 într-un comitet compus din Gabriele Kucsko-Stadlmayer, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători, și Ilse Freiwirth, grefier adjunct al secțiunii, cererea nr. 45271/14 împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Cristian Sabin, născut în 1974 și rezident în Piatra Neamț, reprezentat de domnul D. Ludoșan, avocat la Alba Iulia, a sesizat Curtea la 13 iunie 2014 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului român, reprezentat de agenții săi, în ultimă instanță domnul O. F. Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe, observațiile părților, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Cererea se referă la condamnarea penală pentru neglijență în exercitarea funcțiilor sale ale reclamantului, care a fost șef de serviciu în cadrul Direcției Locale a Impozitelor, condamnare care ar fi încălcat art. 4 1 din Protocolul nr. 7 la convenție. Reclamantul a fost urmărit în justiție pe șeful de abus în exercitarea funcțiilor sale (abuz in serviciu ), săvârșite prin articolele 246 și 248 Codul penal în vigoare la data faptelor. El a fost acuzat de a fi efectuat în mod legal recuperarea anumitor sume datorate de către o societate comercială de titluri de valoare și taxe. Prin Ordonanța din 27 iunie 2007, procurorul Direcției Naționale Anticorupție (DNA) din cadrul Parchetului din apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că faptele reproșate reclamantului nu au fost săvârșite în mod intenționat, ci din neglijență. Prin urmare, procurorul DNA a respins acuzațiile de abuz în exercitarea funcțiilor sale, având în vedere că nu exista o lipsă a elementului juridic al acestei infracțiuni și-a declinat competența în favoarea Parchetului în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Târgu Mureș pentru a continua urmărirea penală împotriva reclamantului de către șeful neglijenței în exercitarea funcțiilor sale ( neglijența in serviciu ), pedepsită prin art. 249 din Codul penal, în vigoare în momentul faptelor. Această ordonanță a procurorului DNA a fost confirmată definitiv prin Hotărârea din 20 martie 2009, a tribunalului județ din Mureș. În urma acestei hotărâri, acuzațiile penale împotriva reclamantului pentru neglijență în exercitarea funcțiilor sale au dus la condamnarea sa la 2 ani de închisoare cu suspendare, întemeiată pe art. 249 din Codul penal, printr-o hotărâre din 10 ianuarie 2014 a Tribunalului de Primă Instanță din Târgu Mureș. După ce a amintit jurisprudența în materie a Curții a Uniunii Europene și a Curții a Uniunii Europene, Tribunalul de apel din Târgu Mureș indiqua că aplicarea principiului ne bis in idem nu se aplică decât într-o situație în care acțiunea penală a fost oprită definitiv; or, ordonanța procurorului din 27 iunie 2007 nu a oprit acțiunea penală, declinând competența de a continua urmărirea penală în ceea ce privește încălcarea neglijenței în exercitarea atribuțiilor sale. Curtea face trimitere la principiile generale privind domeniul de aplicare al dreptului de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, cum ar fi cele din Serghei Zolotukine c. Rusia ([GC], n 14939/03, § 52-53 și 78-84, CEDH 2009), A și B c. Norvegia ([GC], n 24130/11 și 29758/11, § 105-107, CEDH 2016) și Mihalache c. România ([GC], n 54012/10, § 49, 8 iulie 2019). Având în vedere abordarea dezvoltată în cauza Mihalache (citată la nota de subsol 82), care urmează după A și B c. Norvegia (citată la nota de subsol 142-43), Curtea trebuie să examineze mai întâi dacă faptele din această specie fac obiectul unor proceduri unite printr-o legătură materială și temporală suficient de strânsă pentru a forma un mecanism integrat de sancțiuni prevăzut de legislația națională în cauză. Cu toate acestea, în circumstanțele din speță, nu este necesar să se procedeze astfel, având în vedere că Ordonanța din 27 iunie 2007 a procurorului DNA nu analizează într-o primă hotărâre definitivă de judecată sau de condamnare din motivele expuse mai jos. Pentru a stabili dacă o anumită hotărâre constituie o achitare sau o condamnare În conformitate cu art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, Curtea consideră că alegerea deliberată a cuvintelor "îndeplinit sau condamnat" (Mihalache, citată anterior, § 97). În speță, este necesar să se examineze mai întâi dacă Ordonanța din 27 iunie 2007 a procurorului DNA, confirmată prin hotărârea din 20 martie 2009 a tribunalului județ din Mureș, constituie o achitare sau o condamnare în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la convenție. Or, este clar că această hotărâre nu constituie o condamnare. În ceea ce privește întrebarea dacă această decizie se analizează într-o achitare, Curtea constată că această decizie se limita doar la constatarea faptului că faptele reproșate reclamantului nu au fost săvârșite în mod intenționat, ci din neglijență. În cazul în care procurorul general al DNA nu își îndeplinește atribuțiile care îi reveneau, procurorul general al DNA a pronunțat un refuz al șefului articolelor 246 și 248 din Codul penal și-a declinat competența în favoarea Parchetului în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Târgu Mureș pentru a continua urmărirea penală împotriva reclamantului din partea șefului articolului 249 din Codul penal. Într-adevăr, în cazul în care, în primul caz, încălcarea dreptului comunitar este constituită numai în cazul în care este vorba de o abatere intenționată, în al doilea caz este suficientă eroarea neintenționată (a se vedea, în ceea ce privește distincția dintre cele două încălcări ale dreptului românesc, Adrian Constantin c. România, n 21175/03, § 23, 12 aprilie 2011). Prin urmare, hotărârea din 27 iunie 2007 a procurorului DNA, confirmată prin hotărârea din 20 martie 2009 a departamentului de judecată din Mureș, a acționat într-o recalificare juridică a faptelor, ceea ce a dus la o schimbare de competență către un alt Parchet pentru a continua urmărirea penală, dar nu s-a pronunțat asupra răspunderii penale a reclamantului, în conformitate cu dispozițiile aplicabile ale Codului penal, pentru că a efectuat în mod nejustificat recuperarea anumitor sume datorate de o societate comercială cu titlu de impozit. Prin urmare, Ordonanța din 27 iunie 2007 a procurorului DNA, confirmată prin hotărârea din 20 martie 2009, nu a constituit un mail al reclamantului în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la convenție. În acest sens, Curtea constată, împreună cu guvernul, că aplicarea dispozițiilor legale care stabilesc limitele competenței DNA a determinat decizia sa de a-și declina competența în ceea ce privește exercitarea neglijenței în exercitarea funcțiilor. În cazul în care Parchetul sesizat inițial ar fi avut competența de a efectua urmări penale atât ale șefului de a abuza în exercitarea funcțiilor, cât și ale celui al neglijenței în exercitarea funcțiilor, nu ar fi existat nicio dificultate de a sesiza persoana respectivă cu privire la o procedură penală unică. 10. În absența unei prime hotărâri definitive de pronunțare sau de condamnare, rezultă că art. 4 din Protocolul nr. 7 nu găsește de ce să se aplice în speță. Prin urmare, instanța este incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) (a) (a se vedea mutatis mutandis Smokovć v. Croația (dec.), 57849/12, 12 noiembrie 2019, §§ 45-46) și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 3 martie 2022. Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Asistentă Președintă