AFFAIRE MANOLE c. ROUMANIE

Cererea se referă la imposibilitatea în care s-a găsit reclamanta, timp de mai mulți ani, de a se bucura de dreptul de proprietate al ei, recunoscut de jurisdicțiile naționale, asupra unei părți a unui imobil care fusese naționalizat de Stat sub regimul comunist. Ea se plânge, în particular, sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Guvernul a fost reprezentat de agentul său, d-na O. Ezer, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta este moștenitoarea lui A.V., care era proprietar al unei cotă-părți corespunzând unei treimi a unui imobil situat la București care fusese naționalizat de Stat sub regimul comunist.

Printr-o hotărâre definitivă din 8 noiembrie 2006, tribunalul județean din București a admis acțiunea lui A.V. și a ordonat primariei din București să-i restituie cotă-partea sa de imobil. Tribunalul județean a trimis tribunalului de prim nivel cererea lui A.V. vizând împărțirea imobilului pentru a pune capăt coproprietății cu primăria din București.

În martie 2007, A.V. a cerut primariei punerea sa în posesiune a cotă-părții sale de imobil. Ea nu a obținut răspuns. În 2009, primăria, care lua în chirie imobilul, a reînnoit mai multe contracte de locație.

Confruntată cu refuzul primariei de a o pune în posesiune a cotă-părții sale, A.V. a cerut daune-interese pentru imposibilitatea de a folosi bunul ei.

Printr-o hotărâre definitivă din 13 aprilie 2009, curtea de apel din București a condamnat primăria la plata unor daune-interese pentru perioada scursă între aprilie 2007 și februarie 2008. Curtea de apel a notat că în conformitate cu articolele 25 și 40 din legea nr. 10/2001, primăria era obligată să restituie lui A.V. cotă-partea sa în termen de treizeci de zile; cu toate acestea, ea a constatat că primăria nu numai că nu executase hotărârea din 2006, dar mai mult exploata imobilul luând-l în chirie și încasând chiriile.

Cu primăria refuzând în continuare să-i restituie partea sa de imobil, A.V. a cerut din nou daune-interese pentru imposibilitatea de a folosi bunul. Printr-o sentință definitivă din 8 martie 2010, tribunalul de prim nivel din București a admis cererea și a condamnat primăria să-i verseze daune-interese pentru perioada scursă între martie 2008 și octombrie 2009. Tribunalul a constatat că hotărârea curții de apel din 13 aprilie 2009 avea autoritate de cestui judecat și a estimat că faptele în cauză erau identice.

După decesul lui A.V. în 2011, reclamanta, moștenitoarea sa, a fost recunoscută ca coproprietar al imobilului, în cuantum de o treime.

Confruntată cu refuzul reluat al primariei de a o pune în posesiune a cotă-părții sale, reclamanta a citat-o din nou pentru plata unor daune-interese. Ea invoca dispoziții ale articolului 40 din legea nr. 10/2001.

Printr-o sentință din 9 decembrie 2013, tribunalul de prim nivel din București a admis această acțiune. Bazând se pe o expertiză privitoare la valoarea locativă a bunului reclamantei, i-a acordat acesteia 419.761 lei români (RON), adică aproximativ 94.000 euro (EUR) potrivit ratei de schimb a Băncii Naționale a României la data sentinței, la titlul daunelor-interese aferente perioadei scurse între octombrie 2009 și noiembrie 2013.

La 16 iunie 2014, apelul primariei a fost respins printr-o hotărâre a tribunalului județean din București care se baza pe autoritatea cestui judecat a hotărârii curții de apel din 13 aprilie 2009.

Recursul exercitat de primărie a fost admis printr-o hotărâre definitivă a curții de apel din București din 6 mai 2015.

Curtea de apel a judecat că refuzul primariei de a restituii reclamantei cotă-partea sa de imobil nu era ilegal. Ea a subliniat că în virtutea hotărârii definitive din 8 noiembrie 2006, reclamanta și primăria erau coproprietari ai bunului. De atunci, ea considera că în conformitate cu regimul legal al coproprietății, singurul mod prin care primăria se putea conforma acestei hotărâri și putea pune reclamanta în posesiune a cotă-părții sale era să partajeze bunul. Cu toate acestea, procedura de partajare judiciară era în curs la data la care reclamanta introdusese cererea de compensare în fața tribunalului de prim nivel din București.

În consecință, curtea de apel a estimat că dispoziții ale articolelor 25 § 5 și 40 din legea nr. 10/2001 nu autorizau reclamanta să ceară daune-interese pentru imposibilitatea de a se bucura de bunul ei. Conform curții de apel, reclamanta acționase în mod excesiv prin multiplicarea acțiunilor pentru a obține daune-interese din cauza refuzului pretins ilegal al primariei de a-i restituii cotă-partea sa de imobil.

În procedura privind parțajarea judiciară a imobilului, după două cicluri procedurale, curtea de apel, printr-o hotărâre definitivă din 23 septembrie 2014, a ordonat parțajarea potrivit propunerilor experților judeciorești. Reclamantei i s-a atribuit o parcelă cu o suprafață de 271 m2 și spațiile comune aferente.

Reclamanta a deschis o procedură de execuție forțată a hotărârii menționată mai sus și a apelat la un executor judecătoresc care, printr-un proces-verbal din 12 august 2015, a pus-o în posesiune a părții imobilului care-i revenea.

Dispoziții pertinente în speța aceasta din legea nr. 10 din 2001 privind regimul juridic al imobilelor luate abuziv de Stat se citesc după cum urmează: art. 25 § 5 „În termen de treizeci de zile de la data deciziei administrative definitive de restituire a unui imobil care a fost naționalizat, autoritățile administrative deținătoare ale imobilului procedează la punerea în posesiune a noilor proprietari. Dacă termenul nu este respectat, aceștia din urmă pot intra în posesiune a bunului lor prin constatare de executor judecătoresc." art. 40 „În caz de nerespectare a obligației prevăzute la art. 25 § 5, deținătorul imobilului trebuie să plătească proprietarului penalități pentru fiecare zi de întârziere, ca compensație pentru imposibilitatea de a se bucura de bun." ÎN DREPT Observație preliminară

Guvernul susține că reclamanta nu informase Curtea de finalizarea parțajării judiciare a imobilului și de punerea sa în posesiune a cotă-părții sale de imobil de către executor judecătoresc în 2015, și că în consecință cererea trebuie respinsă pentru abuz al dreptului de recurs (paragrafele 17 și 18 de mai sus).

Reclamanta contrazice afirmând că modalitățile de intrare în posesiune a bunului ei nu fac obiectul cererii ei.

În hotărârea Gross c. Elveția ([GC], nr. 67810/10, § 28, CEDO 2014), Curtea a explicat care obligații de informare art. 47 al regulamentului ei pun pe reclamanți.

În speța prezentă, Curtea remarcă că reclamanta se plânge de respingerea, prin hotărârea definitivă a curții de apel din 6 mai 2015, a cererii de compensare pentru imposibilitatea de a se bucura de bunul ei între 2009 și 2013.

Din acest motiv, în lumina jurisprudenței menționată mai sus, absența unei informări complete asupra dezvoltărilor care au survenit în procedura de parțajare judiciară și a punerii în posesiune care a avut loc în 2015, care nu fac obiectul prezentei cereri, nu poate fi analizată ca un abuz al dreptului de recurs individual în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție (a se vedea, a contrario, Predescu c. România, nr. 21447/03, §§ 24-27, 2 decembrie 2008).

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că nu este cazul să se accepte cererea Guvernului.

Constatând că grievul nu este evident nefondat nici inadmisibil din alt motiv vizat la art. 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil. Pe fond Tezele părților

Reclamanta susține că este proprietară a unei părți a imobilului și că, până în 2015, nu a putut trage din acesta vreun beneficiu. Ea expune că primăria a luat în chirie imobilul și a încasat integral chiria, în timp ce ea însăși a plătit întotdeauna taxele și impozitele aferente cotă-părții sale. De atunci, ea estimează că a suferit o prejudumare a dreptului de respectare a dreptului ei de proprietate.

Invocând decizii definitive prin care ascendentul ei obținuse daune-interese pentru imposibilitatea de a folosi bunul ei (paragrafele 8 și 9 de mai sus), ea estimează că hotărârea curții de apel din București din 6 mai 2015, care se deviase de această jurisprudență și respinsese cererea de compensare, constituie o ingerință în exercitarea dreptului ei la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Guvernul consideră că nu a existat ingerință în exercitarea de către reclamanta a dreptului la respectarea bunurilor sale. El susține că înainte de parțajarea imobilului, reclamanta nu putea fi pusă în posesiune a cotă-părții sale ținând cont de regimul legal al coproprietății și că în consecință acestui obstacol obiectiv ea nu era titulară a unui drept de a obține daune-interese din cauza imposibilității de a se bucura o parte a imobilului.

Guvernul estimează că în orice caz, presupunând că hotărârea curții de apel din 6 mai 2015 ar putea constitui o ingerință în exercitarea de către reclamanta a dreptului la respectarea bunurilor sale, era vorba o măsură legală, bazată pe interpretarea de către această jurisdicție a dispoziții din legea nr. 10/2001 și codul civil privind responsabilitatea civilă delictuală și regimul coproprietății.

Potrivit Guvernului, măsura era de asemenea necesară pentru protecția drepturilor coproprietarilor și locatarilor, și era proporțională în măsura în care reclamanta nu avea drept la compensarea cerută. Aprecierea Curții

Curtea remarcă că dreptul de proprietate al ascendentului reclamantei asupra unei părți a imobilului care face obiectul prezentei cereri a fost recunoscut prin decizie de justiție (§5 de mai sus) și că Guvernul nu contrazice faptul că reclamanta, ca moștenitoare a ascendentului ei, este proprietară a părții imobilului în cauză (§10 de mai sus).

Ea observă apoi că ascendentul reclamantei obținuse daune-interese pentru imposibilitatea de a se bucura de bunul ei între aprilie 2007 și octombrie 2009 (paragrafele 8 și 9 de mai sus). În contrast, curtea de apel din București refuzase compensarea reclamantei pentru perioada ulterioară lui octombrie 2009 (paragrafele 14 și 15 de mai sus).

Curtea constată că reclamanta nu fusese formal privată de bunul ei. Cu toate acestea, fusese privată de controlul acestuia de vreme ce primăria exploata imobilul și încasa chiria (paragrafele 6 și 8 de mai sus).

Această situație, care privea imposibilitatea de a se bucura bunul între 2009 și 2013 (§12 de mai sus), perdurase până în august 2015, data la care reclamanta fusese pusă în posesiune a cotă-părții sale (§18 de mai sus). Prin urmare, este cazul să se țină seama de durata ingerinței denunțate de reclamanta (a se vedea, mutatis mutandis, Uzan și alții c. Turcia, nrs. 19620/05 și 3 altele, § 207, 5 martie 2019).

Curtea estimează că imposibilitatea pentru reclamanta de a se bucura de cotă-partea sa de imobil sau de a trage din acesta vreun profit între 2009 și 2013, înainte de punerea în posesiune efectivă, a constituit o prejudumare a dreptului persoanei interesate la respectarea bunurilor sale și că această prejudumare se analizează ca o „reglementare a folosirii bunurilor", în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea reamineteste că art. 1 al Protocolului nr. 1 cere ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Necesitatea de a cerceta dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele de a salva drepturile fundamentale ale individului nu poate fi simțit decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-II, și Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 107, CEDO 2000-I).

Curtea reamineteste de asemenea că în absența compensării, imposibilitatea pentru un justiciabil de a recupera posesiunea bunurilor sale în pofida adoptării unei decizii de justiție definitive recunoscând dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză impune persoanei interesate o sarcină disproportionată și excesivă antrenând încălcare a dreptului de respectare a bunurilor sale, garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 (Preda și alții c. România, nrs. 9584/02 și 7 altele, §§ 146 și 148-149, 29 aprilie 2014, Dickmann și Gion c. România, nrs. 10346/03 și 10893/04, §§ 103-104, 24 octombrie 2017, și Ana Ionescu și alții c. România, nrs. 19788/03 și 18 altele, §§ 27-30, 26 februarie 2019).

În speța prezentă, Curtea constată că refuzul curții de apel de a acorda reclamantei daune-interese pentru imposibilitatea de a se bucura de bunul ei între 2009 și 2013 se baza pe interpretarea de către această jurisdicție a dispoziții din legea nr. 10/2001 (§16 de mai sus). Ea reamineteste că nu-i revine ei să cunoască erori de fapt sau de drept eventual comise de o jurisdicție internă, cu excepția și în măsura în care ar putea prejudicia drepturile și libertățile protejate de Convenție (Bochan c. Ucraina (nr. 2) [GC], nr. 22251/08, § 61, CEDO 2015). Curtea, în virtutea principiului subsidiarității, nu putea critica concluzii acestei jurisdicții naționale.

De atunci, Curtea estimează că ingerința litigioasă are temei legal în dreptul intern.

În vederea circumstanțelor cauzei și în ciuda ocupării unei părți a imobilului de către locatari, Curtea îndoiește că ingerința în cauză urmăreau un scop legitim de interes general, în particular protecția drepturilor acestor locatari (§34 de mai sus). Cu toate acestea, ținând seama de concluzia privind proporționalitatea măsurii (§50 de mai sus), Curtea nu estimează necesar să decidă asupra întrebării scopului legitim urmărit în speța aceasta.

Privitor la proporționalitatea măsurii, Curtea ține seama de argumentul Guvernului conform căruia punerea în posesiune efectivă nu era posibilă înainte de parțajarea imobilului (§32 de mai sus), dar ea nu subscrie la concluzia conform căreia această situație o privase pe reclamanta de beneficiul daunelor-interese pentru imposibilitatea de a folosi bunul ei.

Curtea estimează că existența unei proceduri de parțajare judiciară a imobilului nu ar putea justifica că reclamanta fusese privată de atributele dreptului de proprietate asupra bunului ei.

Curtea remarcă că pe parcursul desfășurării acestei proceduri, primăria exploata imobilul ca și cum ar fi fost singurul proprietar. A încasat chiria și reînnoit contractele de locație (§8 de mai sus). Reclamanta, care nu era parte la aceste contracte, nu trase vreun beneficiu din locația imobilului, în timp ce era coproprietar al bunului și platea taxele și impozitele aferente cotă-părții sale.

Guvernul nu pretinse că în virtutea dreptului intern primăria era autorizată să administreze singură imobilul. Nici nu susținuse că ordinea juridică internă punea la dispoziția reclamantei alte mijloace legale pentru a pune capăt acestor contracte înainte de scadență sau pentru a obține reparare a prejudiciului legat de imposibilitatea de a se bucura de bunul ei.

Curtea remarcă că în dreptul intern coproprietatea este reglementată de dispoziții ale codului civil (§19 de mai sus). În virtutea articolelor 635 și 636 ale codului, niciun coproprietar nu poate folosi bunul prejudiciind drepturile celorlalți coproprietari. Toți se bucură de beneficiile și suportă cheltuielile coproprietății la proporția cotelor lor respective.

Cu toate acestea, forța constă că timp de mai mulți ani, primăria din București s-a apropiat bunul reclamantei în ciuda regulilor privind coproprietatea.

Ținând seama de motivele expuse mai sus și în particular de absența compensării pentru folosirea de către primărie a cotă-părții reclamantei, Curtea estimează că autoritățile interne nu menținuseră un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele de salvare a drepturilor fundamentale ale individului.

De atunci, a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Grievul a fost comunicat Guvernului și părțile au prezentat observații.

Curtea reamineteste că în hotărârea Bochan c. Ucraina (nr. 2), precitată, § 61, a examinat, sub unghiul civil al articolului 6 din Convenție, problema unui deficit de echitate rezultând din raționamentul urmat de jurisdicții interne. Principii puse de Curte în această hotărâre au fost rezumate în hotărârea Moreira Ferreira c. Portugalia (nr. 2) [GC], nr. 19867/12, § 83, 11 iulie 2017. Rezultă din această jurisprudență că o decizie de justiție internă nu poate fi calificată ca „arbitrară" la punct de a prejudicia echitatea procesului decât dacă este lipsită de motivare sau dacă motivația sa se bazează pe o eroare de fapt sau de drept manifestă comisă de judecătorul național care duce la un „refuz de justiție" (Moreira Ferreira (nr. 2), precitată, § 85).

În speța prezentă, ținând seama de ansamblu elementelor în posesia sa, Curtea nu detectează indice de arbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriu și în cursul căreia reclamanta a putut prezenta toți argumentele pentru apărarea cauzei sale. În concluzie, Curtea estimează că procedura litigioasă a revêtit caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Rezultă că grievul trebuie respins ca evident nefondat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanta cere la titlul prejudiciului material suma care tribunalul de prim nivel din București i-o acordase din cauza imposibilității de a se bucura de bunul ei, și anume 419.761 RON (§12 de mai sus).

Ea furnizează o copie a expertizei judiciare (realizată la cererea tribunalului de prim nivel din București) care evaluase venitul locativ mediu al bunului ei pe piața imobiliară, și anume suma de 85.000 EUR.

Guvernul estimează că reclamanta poate primi doar o treime din chiria efectiv încasată de primărie în perioada litigioasă. Bazând se pe informații furnizate de primărie, din care o copie a contractelor de locație aferente două apartamente cu suprafață totală de aproximativ 61 m2, Guvernul susține că chiria lunară era de 68 RON, adică aproximativ 15 EUR.

Curtea remarcă că există un decalaj larg între estimarea compensării privind imposibilitatea de a folosi bunul prezentată de reclamanta și cea propusă de Guvern.

Absență unei informări complete asupra numărului apartamentelor luate în chirie și asupra cuantumului acestor chirii, Curtea nu ar putea specula asupra posibilității unei locații a apartamentelor în cauză și asupra câștigurilor susceptibile de a fi trase (mutatis mutandis, Preda și alții, precitată, 164).

Cu toate acestea, ținând seama de informări din care dispune, ea estimează că reclamanta suferit o pierdere de oportunități și că este cazul să aloce reclamantei suma de 40.000 euro (EUR) pentru prejudiciu material, plus orice sumă susceptibilă a fi datorată pe această sumă la titlul impozitului. Cheltuieli și costuri

Reclamanta nu cere rambursarea cheltuielilor și costurilor.

De atunci, Curtea nu este chemată a se pronunța asupra acestui punct. Dobânzi penalizatoare

Curtea judecă oportun a plasa rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă privitor la grievul tras din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, și inadmisibilă pentru celelalte aspecte; Declară că a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni, 40.000 EUR (patruzeci de mii euro), plus orice sumă susceptibilă a fi datorată la titlul impozitului, pentru prejudiciu material, a se converti în moneda Statului pârât, la rata aplicabilă la data reglementării; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la versament, acest cuantum va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; Respinge celelalte cereri de satisfacție echitabilă. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 martie 2022, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Grefier adjunct Președintă

La requête porte sur l’impossibilité où la requérante s’est trouvée, pendant plusieurs années, de jouir de son droit de propriété, reconnu par les juridictions nationales, sur une partie d’un immeuble qui avait été nationalisé par l’État sous le régime communiste. Elle se plaint, en particulier, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. EN FAIT

La requérante est née en 1964 et réside à Bucarest. Elle a été représentée par M e G. Ionescu, avocat à Bucarest.

Le Gouvernement a été représenté par son agent, M me O. Ezer, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante est l’héritière d’A.V., qui était propriétaire d’une quote ‑ part correspondant à un tiers d’un immeuble situé à Bucarest qui fut nationalisé par l’État sous le régime communiste. 5 . Par un arrêt définitif du 8 novembre 2006, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l’action d’A.V. et ordonna à la mairie de Bucarest de lui restituer sa quote-part de l’immeuble. Le tribunal départemental renvoya au tribunal de première instance la demande d’A.V. visant au partage de l’immeuble pour mettre fin à l’indivision avec la mairie de Bucarest. 6 . En mars 2007, A.V. demanda à la mairie la mise en possession de sa quote-part de l’immeuble. Elle n’obtint pas de réponse. En 2009, la mairie, qui louait l’immeuble, renouvela plusieurs contrats de location.

Face au refus de la mairie de la mettre en possession de sa quote-part, A.V. demanda des dommages et intérêts pour impossibilité d’user de son bien. 8 . Par un arrêt définitif du 13 avril 2009, la cour d’appel de Bucarest condamna la mairie au paiement de dommages et intérêts pour la période écoulée entre avril 2007 et février 2008. La cour d’appel nota qu’au regard des articles 25 et 40 de la loi n o 10/2001, la mairie était tenue de restituer à A.V. sa quote-part dans un délai de trente jours ; or elle constata que la mairie non seulement n’avait pas exécuté l’arrêt de 2006, mais que de plus elle exploitait l’immeuble en le louant et en encaissant les loyers. 9 . La mairie refusant toujours de lui restituer sa part de l’immeuble, A.V. demanda une nouvelle fois des dommages et intérêts pour impossibilité d’user du bien. Par un jugement définitif du 8 mars 2010, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit la demande et condamna la mairie à lui verser des dommages et intérêts pour la période écoulée entre mars 2008 et octobre 2009. Le tribunal constata que l’arrêt de la cour d’appel du 13 avril 2009 avait autorité de chose jugée et elle estima que les faits en cause étaient identiques. 10 . Après le décès d’A.V. en 2011, la requérante, son héritière, fut reconnue en tant que copropriétaire de l’immeuble, à hauteur d’un tiers.

Face au refus réitéré de la mairie de la mettre en possession de sa quote-part, la requérante l’assigna à nouveau en paiement de dommages et intérêts. Elle invoqua les dispositions de l’article 40 de la loi n o 10/2001. 12 . Par un jugement du 9 décembre 2013, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit cette action. Se fondant sur une expertise relative à la valeur locative du bien de la requérante, il octroya à celle-ci 419 761 lei roumains (RON), soit environ 94 000 euros (EUR) selon le taux de change de la Banque nationale de Roumanie à la date du jugement, au titre des dommages et intérêts afférents à la période écoulée entre octobre 2009 et novembre 2013.

Le 16 juin 2014, l’appel de la mairie fut rejeté par un arrêt du tribunal départemental de Bucarest qui s’appuyait sur l’autorité de la chose jugée de l’arrêt de la cour d’appel du 13 avril 2009. 14 . Le recours exercé par la mairie fut accueilli par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest en date du 6 mai 2015. 15 . La cour d’appel jugea que le refus de la mairie de restituer à la requérante sa quote-part de l’immeuble n’était pas illégal. Elle souligna qu’en vertu de l’arrêt définitif du 8 novembre 2006, la requérante et la mairie étaient copropriétaires du bien. Dès lors, elle estimait qu’au regard du régime légal de la copropriété, la seule possibilité pour la mairie de se conformer à cet arrêt et de mettre la requérante en possession de sa quote ‑ part était de partager le bien. Or la procédure de partage judiciaire était en cours à la date à laquelle la requérante avait introduit sa demande d’indemnisation devant le tribunal de première instance de Bucarest. 16 . En conséquence, la cour d’appel estima que les dispositions des articles 25 § 5 et 40 de la loi n o 10/2001 n’autorisaient pas la requérante à réclamer des dommages et intérêts pour impossibilité de jouir de son bien. Selon la cour d’appel, la requérante avait agi de manière excessive en multipliant les actions afin d’obtenir des dommages et intérêts à raison du refus prétendument illégal de la mairie de lui restituer sa quote-part de l’immeuble. 17 . Dans la procédure concernant le partage judiciaire de l’immeuble, après deux cycles procéduraux, la cour d’appel, par un arrêt définitif du 23 septembre 2014, ordonna le partage selon les propositions des experts judiciaires. La requérante se vit attribuer un lot d’une superficie de 271 m 2 et les espaces communs afférents. 18 . La requérante ouvrit une procédure en exécution forcée de l’arrêt susmentionné et fit appel à un huissier de justice qui, par un procès-verbal du 12 août 2015, la mit en possession de la part de l’immeuble qui lui revenait.