BEN AMAMOU v. ITALY

Publicat la 6 decembrie 2021 Prima secțiune Cerere nr. 49058/20 Imed BEN AMAMEOU împotriva Italiei, introdusă la 28 octombrie 2020, comunicată la 17 noiembrie 2021 DE LA L Acestea se referă la respectarea principiului contradictoriei din partea Curții de Casație și la previzibilitatea deciziei sale nr. 8386 din 2020 de respingere a cererii reclamantului. În urma unui accident rutier cauzat de un vehicul care nu a putut fi identificat, la 14 noiembrie 2011, reclamantul sesizează instanța din Peru pe baza articolului 141 din Codul asigurărilor private, în scopul de a obține despăgubiri din partea societății de asigurare a vehiculului în care a fost transportat ca pasager. Instanța și instanța de apel au respins cererea sa deoarece art. 141 din CdA se aplică numai cu condiția ca vehiculele implicate în accident să fie identificabile și asigurate.

În plus, potrivit instanței de apel, având în vedere faptul că unul dintre vehiculele implicate nu a fost identificat și că singurul responsabil pentru accident a fost șoferul vehiculului neidentificat, reclamantul ar fi putut ajunge la Fondul de garanție pentru victimele accidentelor de circulație. În 2018, reclamantul s-a ocupat de casare susținând că art. 141 al CoA nu presupune identificarea vehiculelor implicate în accident. Parchetul a solicitat dreptul la cererea reclamantului. Curtea de Casație, în sine pe baza hotărârilor din 2019 (Cass. n 4147 și 14388 din 2019), a respins recursul deoarece, potrivit acesteia, art. 141 din CoA presupune o răspundere partajată a conducătorilor auto ai diferitelor vehicule implicate sau exclusiv al vehiculului care îl transporta pe solicitant: dat fiind că, în speță, singurul responsabil pentru accident a fost conducătorul vehiculului neidentificat, dispoziția în litigiu nu era aplicabilă.

Reclamantul susține că, în momentul deciziei Curții de Casație, termenul pentru obținerea despăgubirii din partea Fondului de garantare era scadent. Reclamantul se plânge că decizia Curții de Casație prin care se respinge cererea sa se bazează pe o interpretare a articolului 141 din CoA, care: (a) nu era previzibilă în momentul în care a inițiat procedura civilă și (b) a fost adoptată de Curtea Supremă în lipsa unei contradicții între părți, în detrimentul articolului 1 din convenție. A fost ascultată în mod echitabil contestația privind drepturile și obligațiile de natură civilă ale reclamantului, așa cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție?

În special, a fost respectat principiul contradictoriei, dat fiind că reclamantul a fost luat în detrimentul lui, prin faptul că Curtea de Casație și-a întemeiat hotărârea nr. 8386 din 2020 pe un motiv invocat din oficiu ( Liga Portuguesa de Futebol Profissional c. Portugalia, n 4687/11, §§ 61-62, 17 mai 2016, Alexe c. România, n 66522/09, § 33-44, 3 mai 2016, Clinica des Acacias și alții c. Franța, n 65399/01 și 3 altele, § 38 și 43, 13 octombrie 2005, și Čepek c. Republica Cehă, n 9815/10, § 45, 5 septembrie 2013)? Decizia Curții de Casație a adus atingere dreptului unei instanțe garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție, în special 2.1. Interpretarea Curții de Casație a fost suficient de clară și previzibilă în momentul în care reclamantul a introdus acțiunea (Zubac c. Croația [GC], nr. 40160/12, § 87-89, 5 aprilie 2018 și Gil Sanjuan c. Spania, n 48297/15, §§ 37-39, 26 mai 2020)? 2.2.

Jurisprudența pe care Curtea de Casație și-a întemeiat decizia din 2020 constituie o modificare față de jurisprudența existentă în momentul sesizării instanțelor interne din partea reclamantului

Publié le 6 décembre 2021

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 49058/20 Imed BEN AMAMOU contre l’Italie introduite le 28 octobre 2020 communiquée le 17 novembre 2021

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne le respect du principe du contradictoire de la part de la Cour de cassation et de la prévisibilité de sa décision n o 8386 de 2020 rejetant la demande du requérant. À la suite d’un accident de la route causé par un véhicule qui ne put être identifié, le 14 novembre 2011, le requérant saisit le tribunal de Pérouse sur le fondement de l’article 141 du Code des Assurances Privées (« CdA ») afin d’obtenir un dédommagement de la part de la compagnie d’assurance du véhicule dans lequel il était transporté en tant que passager. Le tribunal et la cour d’appel rejetèrent sa demande car l’article 141 du CdA s’applique uniquement à condition que les véhicules impliqués dans l’accident soient identifiables et assurés.

En outre, selon la cour d’appel, compte tenu du fait qu’un des véhicules impliqués n’avait pas été identifié et que le seul responsable de l’accident était le conducteur du véhicule non identifié, le requérant aurait pu s’adresser au Fond de Garantie pour les victimes d’accident de la circulation. En 2018, le requérant se pourvut en cassation en soutenant que l’article 141 du CdA ne présuppose pas l’identification des véhicules impliqués dans l’accident. Le Parquet demanda de faire droit à la demande du requérant. La Cour de cassation, en s’appuyant sur des arrêts de 2019 (Cass. n os 4147 et 14388 de 2019), rejeta le pourvoi car selon elle l’article 141 du CdA présuppose une responsabilité partagée des conducteurs des différents véhicule impliqués ou exclusive du véhicule qui transportait le demandeur : étant donné qu’en l’espèce le seul responsable de l’accident était le conducteur du véhicule non identifié, la disposition litigieuse ne trouvait pas à s’appliquer.

Le requérant soutient qu’au moment de la décision de la Cour de cassation le délai pour obtenir le dédommagement de la part du Fond de Garantie était échu. Le requérant se plaint du fait que la décision de la Cour de cassation rejetant sa demande se fonde sur une interprétation de l’article 141 du CdA qui : a) n’était pas prévisible au moment où il a entamé la procédure civile et b) a été adoptée par la Cour suprême en l’absence d’un contradictoire entre les parties, au mépris de l’article 6 § 1 de la Convention.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. La contestation sur les droits et obligations de caractère civil du requérant a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention ? En particulier, le principe du contradictoire a-t-il été respecté étant donné que le requérant a prétendument été « pris au dépourvu » par le fait que la Cour de cassation a fondé son arrêt n o 8386 de 2020 sur un motif invoqué d’office ( Liga Portuguesa de Futebol Profissional c. Portugal , n o 4687/11, §§ 61-62, 17 mai 2016, Alexe c. Roumanie , n o 66522/09, §§ 33-44, 3 mai 2016, Clinique des Acacias et autres c. France , n os 65399/01 et 3 autres, §§ 38 et 43, 13 octobre 2005, et Čepek c. République tchèque , n o 9815/10, § 45, 5 septembre 2013) ? 2. La décision de la Cour de cassation a-t-elle porté atteinte au droit à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention ? En particulier : 2.1.

L’interprétation faite par la Cour de cassation de l’article 141 du CdA était-elle suffisamment claire et prévisible au moment où le requérant a introduit son recours ( Zubac c. Croatie [GC], n o 40160/12, §§ 87-89, 5 avril 2018, et Gil Sanjuan c. Espagne , n o 48297/15, §§ 37-39, 26 mai 2020) ? 2.2. La jurisprudence sur laquelle la Cour de cassation a fondé sa décision de 2020 constitut-elle un revirement vis-à-vis de la jurisprudence existante au moment de la saisine des tribunaux internes de la part du requérant ?