2ra-174/24 — Privind anularea ordinelor, restabilirea în functie, etc.

La 18 ianuarie 2023, avocatul Nicolae Negrei, acționând în interesele Larisei Grosu, a depus cerere de chemare în judecată împotriva Instituției Medico-Sanitară Publică Institutul Oncologic (în continuare IMSP Institutul Oncologic), solicitând anularea ordinelor, încasarea salariului pentru perioada absenței forțată de la muncă, încasarea sumelor și cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii de chemare în judecată s-a indicat că la 27 iunie 2018 între IMSP Institutul Oncologic, în persoana Larisei Catrinici, în calitate de angajator și Larisa Grosu, în calitate de salariat, a fost încheiat contractul individual de muncă nr.154/18.

A relevat că potrivit pct.1 al contractului, salariatul a fost angajat în funcția de specialist achiziții publice, iar potrivit pct.13 al contractului, regimul de muncă al salariatului fiind norma întreagă, durata timpului de lucru fiind de 8 ore pe zi, 40 ore săptămână.

A notat că la 08 noiembrie 2022, IMSP Institutul Oncologic în calitate de angajator a emis ordinul nr.436-ru din 08 noiembrie 2022 prin care în temeiul art. 206 alin. (1) pct. b) din Codul muncii, i-a aplicat dnei Larisa Grosu, specialist achiziții publice, sancțiune disciplinară sub formă de mustrare.

A indicat că temeiul aplicării acestei sancțiuni disciplinare a fost nota informativă prezentată de șeful secției achiziții a IMSP Institutul Oncologic, referitor la pretinsa abatere disciplinară a dnei Larisa Grosu referitor la nerespectarea orarului de muncă și anume salariata fiind obligată să activeze de la 08:00 până la 16:30, ultima părăsea locul de muncă la orele 16:00.

Potrivit contractului individual de muncă este indicat expres regimul de lucru de 8 ore pe zi, fără a fi specificat clar care este orarul zilnic de începere și finisare a orarului de muncă. Totodată potrivit fișei de pontaj pentru luna octombrie 2022 emisă de angajator și contrasemnată de persoanele responsabile, salariata Larisa Grosu avea următorul grafic 8 ore pe zi, iar începutul zilei de muncă începea la ora 07:30 până la ora 16:00, grafic identic cu colega sa, Ana Adam angajată în aceiași funcție.

A afirmat că acest grafic de muncă a fost valabil din anul 2018, fiind actual și la momentul adresări în instanța de judecată, iar acest fapt poate fi dovedit prin fișele de pontaj deținute de angajator. Astfel, a susținut că angajatorul neîntemeiat și ilegal a emis ordinul nr.436-ru din 08 noiembrie 2022 de aplicare a sancțiunii disciplinare dnei Larisa Grosu, iar drept 1 consecință solicită anularea acestuia, or, din conținutul răspunsului eliberat de Inspectoratul de Stat al Muncii din 28 noiembrie 2022 cu nr.41-1686/22 s-a stabilit că contractul individual de muncă cu nr.154/18 din 27 iunie 2018, încheiat cu salariata Larisa Grosu nu conține toate clauzele obligatorii: regimul de muncă, inclusiv durata săptămânii de muncă a salariatului, contrar prevederilor art. 49 alin. (1) lit. l) din Codul muncii, în acest sens pentru încălcarea constatată fiind întocmit și un proces verbal de control. La fel, a notat că din conținutul procesului verbal nr.19 din 30 noiembrie 2022 al ședinței Comitetului sindical al IMSP Institutul Oncologic, s-a reținut că angajata a respectat graficul său de muncă aprobat anterior.

Suplimentar, a mai menționat că în realitate ordinul de sancționare disciplinară a salariatei a fost emis doar cu scopul de intimidare și impunerea acesteia de a se elibera din funcția deținută, acțiuni întreprinse odată cu numirea în funcție de șef al serviciului achiziții publice a domnului Vasile Faina, care deschis a comunicat salariatei că trebuie să plece definitiv și să facă loc altuia.

În acest sens, a susținut că continuându-și acțiunile ilegale angajatorul peste 22 de zile de la emiterea ordinului de sancționare disciplinară, la data de 30 noiembrie 2022 a emis ordinul nr.482-ru prin care s-a desfăcut contractul individual de muncă nr.154/18 din 27 iunie 2018 încheiat între IMSP Institutul Oncologic și Larisa Grosu specialist achiziții publice, potrivit prevederilor art. 86 alin. (1) lit.g) din Codul muncii.

În continuare, cu referire la ordinul nominalizat, a afirmat că motivele care au stat la baza emiterii acestui ordin au fost formale, și anume precum că Larisa Grosu nu și-a îndeplinit obligațiunile de serviciu și nu a plasat pe site- ul achiziții.md procedurile de achiziții, atribuție care în realitate nu poate fi înfăptuită de salariată având în vedere că aceasta nu a fost înregistrată ca angajat al Institutului Oncologic pe platformă (această atribuție este inițiată de conducere sau de șeful serviciului). Or, odată ce salariata nu este înregistrată pe platformă aceasta nu deține un cont și o parolă personală pentru a se loga, fiind impusă să se logheze cu parola altui salariat fapt inadmisibil în realizarea acestei sarcini.

A mai notat că toate motivele indicate în ordin au un caracter formal doar cu scopul de a o elibera abuziv din funcție. La fel, argumentele indicate în ordinul de concediere sunt unele declarative, fapt demonstrat inclusiv prin ordinele de plată a salariatei Larisa Grosu care în fiece lună îi erau achitate indicii de performanță de bază și suplimentare, ceea ce demonstrează faptul că salariata nu a avut careva încălcări.

La fel, a menționat că reieșind din prevederile art.87 alin.(1) din Codul muncii, că comitetul sindical al IMSP Institutul Oncologic s-a întrunit în ședință, iar din conținutul procesului verbal nr.19 din 30 noiembrie 2022, rezultă că comitetul sindical nu a susținut concedierea dnei Larisa Grosu potrivit art.86 lit.g) din Codul muncii, însă, angajatorul la aceeași dată a emis ordinul de concediere. Astfel, de la primele acțiuni abuzive ale angajatorului 2 și până la concedierea din funcție, pe lângă faptul că aceasta a rămas fără o sursă de existență, s-a agravat și starea de sănătate a acesteia și anume – vederea, astfel, fiind nevoită să se adreseze specialiștilor în vederea tratării. Respectiv, aceste circumstanțe și demonstrează prejudiciul moral real suportat de către salariată în urma concedierii ilegale de la locul de muncă.

A mai susținut că potrivit ordinului nr.482-ru din 30 noiembrie 2022, contractul individual de muncă cu salariata Larisa Grosu s-a desfăcut producând efecte din 01 decembrie 2022, respectiv angajatorul în această dată urma să efectueze achitarea tuturor plăților cuvenite salariatei. Însă, potrivit ordinelor de plată, indemnizația de concediu cuvenită în sumă de 9153,00 de lei a fost achitată la data de 22 decembrie 2022 adică peste 21 zile, astfel în sensul art. 330 alin. (2) efectuând un calcul după cum urmează 9153,00 de lei (indemnizația de concediu) x 0.3 (penalitatea prevăzută la art. 330 alin. (2) Codul muncii) x 21 zile de întârziere = 494,00 de lei penalitate pentru perioada de întârziere. La fel salariul fiind achitat la data de 10 decembrie 2022, adică peste 9 zile, astfel în sensul art. 330 alin. (2) efectuând un calcul, pentru suma de 7031,00 de lei (salariu) x 0,3 (penalitatea prevăzută la art. 330 alin. (2) Codul muncii x 9 zile de întârziere =189,00 de lei penalitate pentru perioada de întârziere. Suplimentar, a notat și faptul că angajatorul pentru perioada reținerii a salariului și a plăților cuvenite salariatei, cu titlu de zile concediu urmează să achite în total suma 765,00 de lei.

În consecință, prin efectul normelor citate, reclamanta a ajuns la concluzia că ordinul nr.482-ru din 30 noiembrie 2022 cu privire la concedierea doamnei Larisa Grosu cât și ordinul nr.436-ru din 8 noiembrie 2022 privind aplicarea sancțiunii disciplinare, sunt contrare legii (ilegale), respectiv pasibil anulării, cu repunerea în toate drepturile.

Ulterior, pe parcursul examinări acțiunii în instanța de fond, partea reclamantă și reprezentantul acesteia, au depus o cerere de concretizare a cerințelor (f.d. 56/60), prin care au solicitat anularea ordinului nr.482-ru din 30 noiembrie 2022 cu privire la concedierea doamnei Larisa Grosu, ordinul nr.526-ru din 30 decembrie 2022 privind modificarea ordinului nr.482 din 30 noiembrie 2022 cât și ordinul nr.436-ru din 8 noiembrie 2022 privind aplicarea sancțiunii disciplinare, cu restabilirea salariatului în funcție; încasarea salariului pentru toată perioada absenței forțate de la muncă, începând cu data de 1 decembrie 2022, inclusiv premiul anual cuvenit, încasarea plăților de performanță care au fost anulate în urma emiterii ordinului nr.436-ru din 08 noiembrie 2022 privind aplicarea sancțiunii disciplinare, încasarea prejudiciului moral în mărime de cinci salarii medii lunare ale salariatului și încasarea cheltuielilor de judecare a cauzei în mărime de 15 000,00 de lei.

La cele expuse în cererea de chemare în judecată inițială, suplimentar a mai indicat că acțiunile ilegale și abuzive ale angajatorului nu s-au limitat la aceste ordine (nr.436-ru din 08 noiembrie 2022, nr.482-ru din 30 noiembrie 2022) și a urmat un nou abuz prin emiterea ordinului nr.526-ru din 30 decembrie 2022, privind modificarea ordinului directorului IMSP Institutul 3 Oncologic nr.482-ru din 30 noiembrie 2022 privind aplicarea sancțiunii disciplinare dnei Larisa Grosu.

A mai afirmat că făcând cunoștință cu ordin respectiv a constatat că este unul neîntemeiat prin erorile comise în acesta deoarece în primul aliniat a fost indicat că la data de 30 noiembrie 2022 prin ordinul directorului IMSP Institutul Oncologic a fost emis ordinul cu nr.482-ru privind aplicarea sancțiunii disciplinare dnei Larisa Grosu, potrivit căruia a fost desfăcut din data de 24 noiembrie 2022 contractul individual de muncă nr.154/18. Însă, în realitate din conținutul ordinului nr.482-ru din 30 noiembrie 2022, se reține că contractul individual de muncă nr.154/18 încheiat cu Larisa Grosu a fost desfăcut începând cu data de 01 decembrie 2022.

În continuare, a mai notat că un alt motiv privind emiterii ordinului a fost anume absența nemotivată a salariatei Larisa Grosu la data de 01 decembrie 2022 de la serviciu, însă, acest motiv se contrazice cu actul emis de director IMSP Institutul Oncologic din 05 decembrie 2022 nr.02-07/1345, din conținutul căruia rezultă că Larisa Grosu a părăsit locul de muncă la ora 10:30, însă, în realitate salariata prezentându-se la serviciu la data de 01 decembrie 2022 a fost invitată de către șeful adjunct al serviciului economie financiară Diana Rusu, sora-gospodina Tatiana Chiriac, șeful servicii achiziții Vasili Faina, noul angajat în funcția ei Traian Harbuz și colega ei de serviciu pe nume Ana Adam, în urma căruia i-a fost efectuată inventariere în biroul de serviciu după care i-a fost luate cheile de la birou cu cipul de acces, și comunicându-i că este liberă. Ba mai mult la data de 01 decembrie 2021 Larisa Grosu a expediat de pe poșta electronică oficială a IMSP Institutul Oncologic mai multe acte în domeniul său de activitate, fapt ce demonstrează că Larisa Grosu a fost la serviciu. Totodată fiindu-i adusă la cunoștință ordinul nr.482-ru din 30 noiembrie 2022 aceasta pe verso a indicat data aducerii la cunoștință și s-a semnat, pe când, IMSP Institutul Oncologic a prezentat în ședința de judecată un ordin fără semnătura Larisei Grosu.

Astfel, a susținut că ordinul nr.526-ru din 30 decembrie 2022 poartă doar un caracter de formalitate cu scop de a întări poziția angajatorului de eliberare din funcție a doamnei Larisa Grosu. Or, consecutivitatea acestor acțiuni indubitabil demonstrează faptul că aceste ordine au fost emise doar cu scop de intimidare a salariatei și nicidecum aceste ordine nu au un suport probator care ar demonstra motivele emiterii și eliberării din funcție a doamnei Larisa Grosu.

La fel, a menționat că acest ordin este unul neîntemeiat și prin faptul că face trimitere la o presupusă abatere care este inclusă în ordinul de concediere dintr-o dată anterioară comiterii abaterii, fapt ce este inadmisibil.

Suplimentar a susținut că de la primele acțiuni abuzive ale angajatorului și până la concedierea salariatei din funcție, pe lângă faptul că aceasta a rămas fără o sursă de existență, circumstanțe care au dus la agravarea stării de sănătate a acesteia și respectiv, a fost nevoită să se adreseze specialiștilor în vederea tratării, circumstanțe care demonstrează prejudiciul moral real suportat de către 4 salariată ca urmare a concedierii ilegale de la locul de muncă, motiv din care a solicitat admiterea integrală a pretențiilor din acțiune.

Pentru a decide astfel, instanța de apel verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii instanței ierarhic inferioare în raport cu criticele formulate în cererea de apel şi materialul probator, a conchis că soluția instanței de fond privind admiterea parțială a acțiunii, este una corectă, rezultată din aprecierea corectă a materialului probator şi interpretarea justă a normelor de drept material.

În continuare, instanța de apel analizând dispozițiile art. 4, art. 45, art. 81 alin.(1) din art. 86 alin.(1) lit.a) și g), art. 89 alin.(2) din Codul muncii, în 5 coraport cu contractul individual de muncă și ordinele contestate a constatat că instanța de fond dispunând admiterea parțială a acțiunii, just a menționat că încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului are loc în situații limitativ stabilite, care se pot datora unor cauze imputabile salariatului sau care nu sunt legate de culpa salariatului, precum şi în unele situații ce țin de activitatea angajatorului şi pentru alte motive prevăzute de legislația muncii. Desfacerea din inițiativa angajatorului a contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, precum şi a celui pe durată determinată include motivele care se aplică tuturor angajaților, precum şi motivele care se aplică numai anumitei categorii de salariați.

La fel, instanța de apel analizând prevederilor art. 201, art. 206 alin. (1), art. 207 alin. (1), art. 208 alin. (1) și art. 210 alin. (1) din Codul muncii, în coraport cu dispozițiile Ordinului 482-ru din 30 noiembrie 2022, și a Ordinului nr.526-ru din 30 decembrie 2022 de modificare a ordinului nr.482-ru din 30 noiembrie 2022 cu privire la aplicarea sancțiunii a concluzionat că instanța de fond just a reținut că reieșind din conținutul ordinului nr.526-ru din 30 decembrie 2022 de modificare a ordinului nr.482-ru din 30 noiembrie 2022 cu privire la aplicarea sancțiunii disciplinare, se indică faptul că la data de 30 noiembrie 2022 a fost emis ordinul cu nr.482-ru privind aplicarea sancțiunii disciplinare dnei Larisa Grosu, potrivit căruia a fost desfăcut din data de 24 noiembrie 2022 contractul individual de muncă nr.154/18 din 27 iunie 2018, or, de facto relațiile de muncă între părțile litigante au încetat la 01 decembrie 2022 prin ordinul din 30 noiembrie 2022, iar motivul emiterii ordinului nr.526- ru din 30 decembrie 2022 este absența nemotivată a salariatei de la lucru la data de 01 decembrie 2022, iar în acest sens a fost întocmit actul de constatare a încălcării disciplinei muncii (f.d.65).

Astfel, în virtutea celor enunțate, instanța de apel a reținut că atât la examinarea cauzei în instanța de fond, cât și în instanța de apel, Larisa Grosu și reprezentantul său, au declarat că la 01 decembrie 2022, Larisa Grosu s-a prezentat la serviciu ce se adeverește prin faptul că dumneaei de pe poșta electronică a IMSP Institutul Oncologic a expediat mai multe acte în domeniul său de activitate. Totodată, a declarat că, în acea zi a fost invitată de către șeful adjunct al serviciului economie financiară Diana Rusu, sora-gospodină Tatiana Chiriac, șeful servicii achiziții Vasili Faina, noul angajat Traian Harbuz și colega ei de serviciu Ana Adam, în urma căruia i-a fost efectuată inventariere în biroul de serviciu după care i-au fost luate cheile de la birou cu cipul de acces, și comunicându-i că este liberă.

Prin urmare, instanța de apel a stabilit că angajatorul IMSP Institutul Oncologic, nu a negat acest fapt și nici nu au fost prezentate probe sau argumente pro sau contra vis-a-vis de cele expuse de Larisa Grosu potrivit prevederilor art.89 alin.(2) din Codul muncii, motiv din care a prezumat că, de fapt lucrurile au avut loc în așa mod în care au fost expuse de Larisa Grosu.

În aceeași ordine de idei, instanța de apel a reținut că potrivit procesului- verbal nr. 19 din 30 noiembrie 2022 al ședinței Comitetului sindical IMSP 6 Institutul Oncologic, s-a constatat că Larisa Grosu respectă graficul său de muncă aprobat. Astfel, nu a fost susținută concedierea dnei Larisa Grosu potrivit prevederilor art. 86 lit. g) din Codul muncii. Iar, potrivit procesului- verbal de control nr.ISM-2022-PVC-63019 din 24 noiembrie 2022 al Inspectoratului de Stat al Muncii, s-a constatat că, contractul individual de muncă nr.154/18 din 27 iunie 2018, încheiat cu Larisa Grosu nu conține toate clauzele obligatorii: regimul de muncă, inclusiv durata săptămânii de muncă a salariatului, contrar prevederilor art. 49 alin. (1), lit.c) din Codul muncii (f.d. 103/104).

Așadar, analizând circumstanțele enumerate, instanța de apel a constatat că instanța de fond just a dispus anularea ordinelor IMSP Institutul Oncologic nr.436-ru din 08 noiembrie 2022, nr.482-ru din 30 noiembrie 2022 și nr.526- ru din 30 decembrie 2022 emise în privința Larisei Grosu, cu restabilirea Larisei Grosu, în funcția de specialist achiziții publice, Secția Achiziții din cadrul IMSP Institutul Oncologic, or, IMSP Institutul Oncologic nu a prezentat probe incontestabile, pertinente şi admisibile în sensul prevederilor articolelor 121 şi 122 din Codul de procedură civilă, care ar respinge argumentele invocate de Larisa Grosu.

Subsecvent, instanța de apel a considerat necesar de a menționa faptul că respingând cererea de apel depusă de IMSP Institutul Oncologic, din motiv că s-a constatat cu certitudine că angajatorul nelegitim, a emis la 30 noiembrie 2022, ordinul de concediere a Larisei Grosu în temeiul art. 86 alin.(1) lit.g) din Codul muncii, și ordinul nr. 526-ru din 30 decembrie 2022 de modificare a ordinului nr. 482-ru din 30 noiembrie 2022 cu privire la aplicarea sancțiunii disciplinare emis în temeiul în temeiul art.86 alin.(1) lit.g), h) din Codul muncii, prevederile art. 90 alin. (1) din Codul muncii, îi generează dreptul Larisei Grosu de a fi restabilită în funcție, iar, potrivit art.330 alin.(1) lit.b) din Codul muncii, angajatorul este obligat să compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu l-a primit, în toate cazurile privării ilegale de posibilitatea de a munci. Această obligație survine, în particular, în caz de eliberare ilegală din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă în condițiile art.90 alin.(2) lit.a).

Prin urmare, instanța de apel a concluzionat că instanța de fond just a admis și cerința reclamantei-intimate Larisa Grosu privind încasarea din contul IMSP Institutul Oncologic în beneficiul Larisei Grosu salariul cuvenit pentru absența forțată de la serviciu pentru perioada cuprinsă între 01 decembrie 2022 și până la restabilirea efectivă a Larisei Grosu în funcție, calcularea sumelor respective pentru perioada absenței forțate de la muncă urmând a fi efectuată de către angajator.

Cu privire la pretenția reclamantei de încasare a salariului pentru absența forțată de la locul de muncă, instanța de apel analizând prevederilor art. 5 lit. k), art. 9 alin. (1), lit. n), art. 10 alin. (1) lit. p), art. 90 alin. (2) lit.c), art. 327 alin.(1) și art. 329 alin. (1) din Codul muncii, a conchis că instanța de fond just a dispus spre încasare din contul IMSP Institutul Oncologic, în beneficiul Larisei Grosu, prejudiciul moral în mărime de 1 (un) salariu mediu lunar al 7 salariatului, or, în prezenta speță, s-a constatat cu certitudine că Larisa Grosu a fost concediată ilegal, ultima fiind în drept să își revendice dreptul de a fi despăgubită moral pentru concediere ilegală, ținând cont nu doar de faptul concedierii în sine, ci și de circumstanțele în care a fost concediată.

Subsecvent, instanța de apel a considerat necesar de a menționa faptul că la stabilirea prejudiciului moral, instanța de fond just a luat în considerație caracterul şi gravitatea suferințelor psihice suportate de Larisa Grosu (starea de incertitudine cu privire la ziua de mâine, lipsirea de salariu, venit, concedierea promptă). Iar, referitor la celelalte constatări ale instanței de fond, și anume în partea respingerii pretenției privind încasarea premiului anual și în partea respingerii pretenției privind încasarea plăților de performanță, instanța de apel a remarcat faptul că partea apelantă nu a contestat-o, iar ca urmare, prin prisma limitelor judecării apelului, instanța de apel nu urmează a se expune pe fond asupra acestor pretenții.

Cu referire pretenția privind compensarea cheltuielile de asistență juridică, instanța de apel analizând prevederile art. 82, art. 90 lit.i), art. 94 alin.(1) și art.96 alin. (1), (11) din Codul de procedură civilă, precum și cu faptul că cererea de chemare în judecată depusă de Larisa Grosu, a fost admisă parțial, a concluzionat că instanța de fond just a admis pretenția privind compensarea cheltuielilor de judecată, dispunând spre încasare din contul IMSP Institutul Oncologic, în beneficiul Larisei Grosu, suma de 13 000,00 de lei cu titlu de cheltuieli pentru asistența juridică.

În baza celor enunțate, instanța de apel a considerat necesar de a sublinia că, contrar prevederilor art. art. 118, 121 din Codul de procedură civilă, apelanta-pârâtă, în fața instanței de fond, nu a adus careva probe în susținerea poziției sale și prin urmare instanța de fond just a aplicat normele legale relevante la circumstanțele speței și a admis parțial acțiunea, iar, utilizând calea de atac nu a prezentat în instanța de apel probe, pe care nu a avut posibilitatea să le prezinte instanței de fond și care ar fi de natură să răstoarne concluziile expuse în hotărârea contestată. Or, concluziile instanței de fond sunt întemeiate şi legale, în concordanță cu prevederile art. 239 din Codul de procedură civilă, motiv din care hotărârea urmează a fi menținută cu respingerea cererii de apel, ca fiind neîntemeiată.

Totodată, instanța de apel a considerat necesar de a menționa faptul că această că la examinarea cauzei în instanța de apel, avocatul Nicolae Negrei, ce acționează în interesele intimatei Larisa Grosu, în ședința instanței de apel, a solicitat compensarea cheltuielilor de asistență juridică suportate în instanța de apel în mărime de 10 000,00 de lei, prezentând în acest sens bonul de plată seria GL nr.079195 din 13 aprilie 2023.

Prin urmare, instanța de apel luând în considerație prevederile art. 82, art. 90, art.94 și art. 96 ale Codului de procedură civilă, în coraport cu probele prezentate pentru dovada cheltuielilor suportate (f.d. 34), precum și faptul că cererea de apel declarată de IMSP Institutul Oncologic, urmează a fi respinsă, a conchis de a admite parțial pretenția și a dispune spre încasare de la IMSP 8 Institutul Oncologic, în beneficiul Larisei Grosu, cheltuielile de judecată suportate în legătură cu examinarea cauzei în ordine de apel, în mărime de 3000,00 de lei, cu titlu de cheltuieli necesare și rezonabile, în rest, urmând a fi respinse.

În motivarea recursului, recurenta a indicat motivele de fapt și de drept invocate pe parcursul examinării cauzei în prima instanță, cât și instanța de apel, suplimentar a invocat că consideră decizia contestată este neîntemeiată și pasibilă de casare, întrucât instanța de apel a apreciat în mod vădit nerezonabil probele administrate, nu a examinat în mod efectiv argumentele esențiale ale apelantului și a interpretat și aplicat eronat normele legislației muncii și ale procedurii civile. Or, potrivit art. 373 alin. (5) din codul de procedură civilă, instanța de apel era obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în apel. Totodată, instanța de apel trebuie să verifice circumstanțele și raporturile juridice stabilite de prima instanță, precum și cele care nu au fost stabilite, dar care prezintă importanță pentru soluționarea cauzei.

În speță, Curtea de Apel Chișinău a menționat la pct. 14 al deciziei că nu va formula un răspuns detaliat la fiecare argument al apelantului, urmând să analizeze doar motivele decisive. Cu toate acestea, a susținut recurenta că instanța de apel nu a analizat nici argumentele decisive invocate de IMSP Institutul Oncologic și în special, nu au primit o apreciere efectivă următoarele probe prezentate și anume nota de serviciu din 26 octombrie 2022, actele de constatare a încălcării disciplinei muncii din 27, 28 și 31 octombrie 2022, actul de constatare din 01 decembrie 2022, Ordinul nr. 436-ru din 08 noiembrie 2022, Regulamentul intern al IMSP Institutul Oncologic, Contractul colectiv de muncă, precum și actele care confirmă faptul că salariata a fost informată despre regulile interne și programul de muncă. Prin urmare, instanța de apel s-a limitat, în esență, la a prelua concluziile primei instanțe, fără a verifica dacă acestea corespund probelor administrate.

Subsidiar, a susținut că concluziile instanțelor de judecată ierarhic inferioare precum că angajatorul nu ar fi prezentat probe suficiente pentru a demonstra încălcarea disciplinei muncii, sunt eronate. Or, IMSP Institutul 9 Oncologic a prezentat mai multe acte oficiale prin care au fost constatate încălcări ale disciplinei muncii. Acte care au fost întocmite și semnate de mai multe persoane și confirmă circumstanțele privind respectarea programului de muncă și părăsirea locului de muncă de către salariată, care potrivit art. 130 din Codul de procedură civilă urma să fie analizate probele în ansamblu și în interconexiunea lor și să explice de ce actele prezentate de angajator nu sunt suficiente sau de ce nu pot fi reținute, or, o simplă mențiune că probele au fost apreciate „complet, obiectiv și sub toate aspectele” nu poate substitui analiza propriu-zisă a acestora.

A mai susținut că decizia contestată nu întrunește exigențele unei motivări efective și suficiente potrivit art.241 din Codul de procedură civilă, la caz, însă instanța de apel a constatat că prima instanță ar fi apreciat probele „complet, obiectiv și sub toate aspectele”, însă nu a explicat concret care dintre probe au demonstrat lipsa abaterii disciplinare, de ce actele întocmite de angajator nu sunt concludente, de ce actele de constatare a încălcărilor disciplinei muncii au fost înlăturate, din ce motive Ordinul de concediere ar fi contrar legislației, care prevedere legală concretă a fost încălcată de angajator.

Prin urmare, a considerat că prin neexaminarea efectivă a argumentelor și probelor esențiale constituie, în opinia recurentei, o încălcare a art. 6 §1 CEDO. Or, obligația instanței de a motiva hotărârea nu presupune răspunsul la absolut fiecare argument secundar, însă instanța trebuie să examineze și să răspundă argumentelor care sunt esențiale pentru soluționarea litigiului.

La fel, a susținut că de către instanțele ierarhic inferioare a fost aplicată eronată legislației muncii privind disciplina muncii și anume prevederile art.201, art.206 și art.210 din Codul muncii și nici nu au realizat o analiză corespunzătoare între prevederile Regulamentului intern, Contractului colectiv de muncă și actele de constatare a încălcărilor disciplinei muncii.

Un alt aspect important îl constituie aprecierea de către instanțele inferioare a avizului negativ al Comitetului sindical, or, potrivit procesului- verbal al ședinței Comitetului sindical din 30 noiembrie 2022, nu a fost susținută concedierea dnei Larisa Grosu, respectiv, avizul negativ al comitetului sindical nu poate avea valoare de „drept de veto” asupra deciziei angajatorului și nu poate determina, singur, ilegalitatea concedierii.

În continuare, recurenta a mai susținut că instanțele inferioare au interpretat în mod eronat normele privind rolul sindicatului și condițiile încetării raporturilor de muncă, într-un mod care contravine jurisprudenței anterioare, iar, în susținerea poziției a fost invocată decizia Curții de Apel Chișinău nr. 2a-206/21 din 24 iunie 2021, menținută de Curtea Supremă de Justiție prin încheierea nr. 2ra-528/22 din 01 iunie 2022, precum și Hotărârea Curții Constituționale nr. 34 din 08 decembrie 2017, care ar demonstra că interpretarea dată de instanțele inferioare nu ar fi conformă jurisprudenței uniforme.

În altă ordine de idei, recurentei a susținut că de către instanțele de judecată ierarhic inferioare au fost admisă încălcarea principiului 10 contradictorialității și egalității părților garantate de art.26 din Codul de procedură civilă, deoarece argumentele și probele prezentate de IMSP Institutul Oncologic nu au fost analizate cu aceeași atenție cu care au fost analizate susținerile reclamantei.

În ansamblu, a considerat că instanța de fond și instanța de apel au comis încălcări care au influențat soluționarea cauzei, și anume nu au analizat toate probele relevante, au apreciat vădit nerezonabil materialul probator, nu au motivat suficient respingerea probelor prezentate de angajator, nu au răspuns argumentelor esențiale formulate de recurent, au interpretat în mod eronat normele legislației muncii, au acordat o semnificație nejustificată avizului negativ al sindicatului, au ajuns la concluzia ilegalității concedierii fără a indica suficient de clar temeiul juridic și factual al acesteia.

În aceste condiții, recurenta a considerat că sunt întrunite temeiurile prevăzute de art. 432 din Codul de procedură civilă, pentru a admite recursul, a casa decizia din 04 octombrie 2023 a Curții de Apel Chișinău, cu adoptarea unei soluții legale și întemeiate.

Intimata Larisa Grosu, deși, la 10 mai 2024 a recepționat copia recursului, fapt confirmat prin avizul de recepție anexat la materialele cauzei (f.d. 229), aceasta nu și-a valorificat dreptul procedural respectiv și nu a depus referință, prin care să-și expună opinia referitor la recursul declarat de IMSP Institutul Oncologic, împotriva deciziei din 04 octombrie 2023 a Curții de Apel Chișinău.

Cu referire la termenul de depunere a recursului, instanța de recurs menționează că, Curtea de Apel Chișinău a pronunțat dispozitivul deciziei în ședință publică la 04 octombrie 2023 (f.d. 171).

Totodată, potrivit extrasului din poșta electronică anexat la materialele cauzei (f.d. 186), se reține că Curtea de apel Chișinău la 14 decembrie 2023, 11 ora 15:24 a expediat prin intermediul poștei electronice participanților la proces copia deciziei motivate pentru cunoștință.

Astfel, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție constată că recursul declarat de IMSP Institutul Oncologic, la 09 februarie 2024, se consideră depus în termenul stabilit de art.434 din Codul de procedură civilă.

Art. 431 alin. (1), (2) din Codul de procedură civilă, prevede că: „(1) Examinarea recursului împotriva deciziilor instanţelor de apel ţine de competenţa Curţii Supreme de Justiţie. (2) Asupra admisibilității recursului decide un complet din 3 judecători.”

Art. 433 alin.(1) –(2) din Codul de procedură civilă, în vigoare la data depunerii recursului, reglementează că: ,,(1) Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin.(1); a1) recursul este depus împotriva unui act ce nu se supune recursului, cu excepția cazurilor prevăzute la art.429 alin.(5); b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.434; c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare; d) recursul se depune în mod repetat după ce a fost examinat; e) problema juridică invocată în recurs nu este de o importanță fundamentală pentru dezvoltarea jurisprudenței; f) recursul este vădit neîntemeiat. (2) Recursul declarat în temeiul art.432 alin.(1) lit.e) nu poate fi declarat inadmisibil în temeiul alin.(1) lit.e) din prezentul articol.”

Art. 432 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, în vigoare la data depunerii recursului, reglementează că: ,,(1) Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curţii Supreme de Justiţie; c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen; d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; f) instanța nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale. (2)Temeiurile menționate la alin. (1) lit. d)-f) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanța de apel.

Art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, în vigoare la data depunerii recursului, reglementează că: ,,(1) În cazul în care se constată existența unuia dintre temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa părţilor, declară recursul inadmisibil. (2) Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conține sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilității, se publică pe pagina web oficială a Curţii Supreme de Justiţie şi se expediază părților.” 12

Urmează a fi reiterat că procedura admisibilității recursului constă în verificarea conformității temeiurilor invocate în cererea de recurs cu temeiurile prevăzute în art. 432 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data declarării recursului.

Din analiza recursului declarat de IMSP Institutul Oncologic, rezultă că drept temei de declarare a recursului au fost invocate prevederile art. 432 alin. (1) lit.a) și e) din Codul de procedură civilă, în redacția Legii nr. 246 din 31 iulie 2023, în vigoare de la 01 septembrie 2023 (a se vedea pct. 61).

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție, reținând că recurenții au făcut trimitere la temeiurile de drept prevăzute la art.432 alin.(1) lit.a) și e) din Codul de procedură civilă, nu a stabilit că decizia contestată a Curții de Apel Chişinău este bazată pe o interpretare eronată a legii, că aceasta ar fi contrară jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție pe cauze similare, iar prin admiterea recursului declarat de IMSP Institutul Oncologic, s-ar consolida sau s-ar modifica jurisprudența Curţii Supreme de Justiţie.

Așadar, verificând legalitatea și temeinicia deciziei contestate prin prisma argumentelor recursurilor, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție nu a stabilit că soluția instanței de apel este contrară legii sau cu aprecierea nerezonabilă a probelor. Dimpotrivă, decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, bazată pe o cercetare multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.

Subsecvent, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că art. 432 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă se referă la faptul că un recurs este admisibil dacă interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție. Din recurs nu rezultă în mod clar de ce hotărârea primei instanțe și decizia instanței de apel sunt contrare jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție. De asemenea nu se menționează nicio decizie sau un alt act a Curții Supreme de Justiție care ar da o altă interpretare prevederilor Codului muncii aplicabile în speță, nefiind constatate nici de instanța de recurs, prin urmare în latura dată recursul este unul vădit neîntemeiat. Completul notează că nici acesta, analizând practica judiciară a Curții Supreme de Justiție nu a stabilit că actele judecătorești contestate ar fi contrare jurisprudenței acesteia. Iar, decizia la care se face trimitere în cererea de recurs este diferită de cea dedusă judecății.

Cu referire la invocarea art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, de către recurenți în cererile de recurs, precum că decizia instanței de 13 apel este arbitrară și bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor, Curtea Supremă de Justiție menționează că în sensul normei enunțate, noțiunea de hotărâre arbitrară ori de apreciere vădit nerezonabilă a probelor urmează a fi stabilită în coraportul dintre mai multe principii.

Pentru a elucida înțelesul textului „hotărâre arbitrară” din art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiție ține cont, inclusiv, de sensul atribuit acestei noțiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, de exemplu, în cauza Bochan v. Ucraina (nr. 2), 05 februarie 2015, § 62, Curtea Europeană a notat că o decizie judecătorească este arbitrară dacă, în esență, nu are nicio bază juridică în dreptul intern și nu stabilește nicio legătură între faptele litigiului, legea aplicabilă și rezultatul procedurii. Curtea Europeană consideră că o asemenea decizie reprezintă o „denegare a dreptății”. De asemenea, în cauza Balliktaş Bingöllü v. Turcia, 22 iunie 2021, § 75, Curtea Europeană a notat că se poate considera că printr-o decizie judecătorească a fost comisă o „eroare vădită” dacă instanța a comis o eroare de drept sau de fapt pe care nicio instanță rezonabilă nu ar comite-o vreodată și că aceasta este aptă să perturbe caracterul echitabil al procedurii.

Totodată, potrivit art. 71 alin. (4) din Legea nr.100/2017 cu privire la actele normative, la interpretarea actului normativ se ţine cont de nota de fundamentare, care a însoțit proiectul actului normativ respectiv şi de alte documente care permit identificarea voinței autorității publice care a adoptat, a aprobat sau a emis actul normativ.

Nota informativă la Legea nr. 246 din 31 iulie 2023 menționează următoarele: „...Utilizarea noțiunii de „hotărâre arbitrară” derivă din practica CtEDO, fiind utilizată pentru a defini situația în care judecătorii nu aduc nici o motivare pentru deciziile/hotărârile luate, sau când acestea sunt bazate pe greșeli evidente de fapt sau de drept comise de judecători. În esență, la categoria hotărârilor arbitrare ar putea fi atribuite și cele pronunțate cu bună știință contrar legii (în contextul art. 307 din Codul penal)…”. Iar, în nota de subsol la textul menționat în paragraful precedent, nota informativă aduce mai multe exemple din jurisprudența CtEDO în care hotărârile au fost considerate arbitrare sau bazate pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor. Nota de subsol menționează următoarele în ceea ce privește cauzele civile: „Exemple de procedură civilă: Respingerea fără o motivarea clară a unui recurs într-o cauză civilă și menținerea unei decizii care era în mod clar contrară circumstanțelor cauzei, chiar dacă recurentul indica expres asupra acestei contradicții (a se vedea cauza Dulaurans v. France, 2000, § 38); Refuzul judecătorilor, fără vreun motiv, de a anula ordinul de eliberare din funcție, care era bazat pe un raport de evaluare a performanțelor anulat anterior de aceiași judecători (cauza Tel v. Turkey, 2017); Anularea de către instanța de recurs a deciziei instanței de fond (prin care au fost acordate compensații prevăzute de legislația muncii) fără a explica în vreun fel acest lucru și fără a face referire la lege, care prevedea aceste compensații (cauza Anđelković v. Serbia, 2013; cauza Lazarević v. Bosnia and Herzegovina, 2020). 14

Din nota informativă menționată rezultă că sintagma „hotărârea arbitrară” urmează a fi definită prin prisma jurisprudenței CtEDO. În jurisprudența sa, CtEDO deseori folosește împreună sintagmele „hotărârea arbitrară” și hotărâre „bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor”, fără a face o distincție clară între ele. Nota informativă menționează totuși că „la categoria hotărârilor arbitrare ar putea fi atribuite și cele pronunțate cu bună știință contrar legii (în contextul art. 307 din Codul penal)”. Rezultă că în cazul hotărârii arbitrare, carența principală vizează încălcarea unei norme legale imperative, adică a unei prevederi normative care nu oferă nicio discreție judecătorului. Lipsa discreției poate rezulta din claritatea textului prevederii normative, fie din practica uniformă și clară de aplicare a normei. Această carență nu se poate datora unei simple greșeli, ci trebuie comisă cu bună știință sau ca urmare a unei erori inexplicabile. Suntem în prezența unor asemenea situații atunci când instanța de judecată adoptă o hotărâre ce contravine unei norme imperative invocate participanții la proces sau de instanța judecătorească ierarhic superioară, fără a explica convingător de ce nu aplică acea normă.

Sub acest aspect urmează a fi reținute și constatările Curții Constituționale din Hotărârea nr.2 din 16 ianuarie 2025 (pct.149-150), potrivit căreia pentru a elucida înțelesul textelor contestate (inter alia ”hotărâre arbitrară”), destinatarii pot avea în vedere, inclusiv, sensul atribuit acestei noțiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, de exemplu, în cauza Bochan v. Ucraina (nr.2), din 05 februarie 2015, § 62, Curtea Europeană a notat că o decizie judecătorească este arbitrară dacă, în esență, nu are nicio bază juridică în dreptul intern și nu stabilește nicio legătură între faptele litigiului, legea aplicabilă și rezultatul procedurii. Curtea Europeană consideră că o asemenea decizie reprezintă o „denegare a dreptății”. De asemenea, în cauza Balliktaş Bingöllü v. Turcia, din 22 iunie 2021, § 75, Curtea Europeană a notat că se poate considera că printr-o decizie judecătorească a fost comisă o „eroare vădită” dacă instanța a comis o eroare de drept sau de fapt pe care nicio instanță rezonabilă nu ar comite-o vreo dată și că aceasta este aptă să perturbe caracterul echitabil al procedurii.

Din textul recursului declarat de către ÎM ,,Piața Centrală”, reprezentată de avocatul Serghei Cebotari nu constată în mod univoc vre-un argument care ar justifica constatarea că hotărârile contestate ar fi emise contrar normelor imperative aplicabile speței, precum și nici instanța de recurs nu a stabilit din textele hotărârilor contestate, raportate la circumstanțele cauzei.

Subsidiar, sintagma „bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor” se referă la aprecierea probatoriului. Pentru admiterea unui recurs în baza acestei sintagme este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) hotărârea să se bazeze pe o aprecierea eronată a probelor; b) aprecierea să fie vădit nerezonabilă; c) hotărârea contestată se bazează în mod determinant pe această apreciere. 15

Prin urmare, nu orice eroare în aprecierea probelor poate duce la admiterea recursurilor în temeiul art.432 alin.(1) lit. e) din Codul de procedură civilă, adică să fie evidentă pentru un profesionist și să nu poată fi explicată rațional. De asemenea, această eroare trebuie să fie determinantă pentru soluția din hotărârea contestată. Îi revine recurenților obligația să convingă instanța de recurs că aceste elemente sunt întrunite.

În speță, motivele menționate în cererea de recurs sunt similare celor invocate în cadrul judecării anterioare a cauzei, asupra cărora instanța de apel, s-a pronunțat corespunzător cu respectarea prevederilor legale.

Dezacordul recurentei cu decizia instanței de apel, relatarea repetată a situației (redată în cererea de apel), nu constituie temei de casare a deciziei contestate, or, recursul exercitat conform Secțiunii a II-a are un caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție remarcă că potrivit regulilor din Secțiunea a II-a din Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanțele ierarhic inferioare. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficiența probelor şi concluziile făcute în urma probațiunii sunt în afara controlului instanței de recurs.

În contextul prevederilor art. 432 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în cazul invocării inclusiv în recurs de către recurent a temeiurilor conținute la art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de recurs verifică sub aspectul dat temeiurile recursului.

La acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă statuează că dreptul de acces la instanțe nu este absolut. Există limitări implicit admise [Golder împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 230]. Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei, pct. 85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 45).

Curtea a mai reiterat că modul de aplicare a articolului 6 procedurilor în fața instanțelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor respective, urmând de ținut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept național și de rolul instanțelor ierarhic superioare în acest sistem (cauza Botten v. Norway, hotărâre din 19 februarie 1996, Reports 1996- 1, p.141, § 39). La fel, conform jurisprudenței CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac și procedurile care implică doar chestiuni de drept, și nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6 § 1 (a se vedea Helmers c. Suediei 09 octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A). 16

Cu referire la cauza nr. 2ra-528/22 invocată cu titlu de practică unitară, Completul de judecată menționează că nu poate fi apreciată ca fiind o practică uniformă a Curţii Supreme de Justiție, întrucât aceasta a fost pronunțată în perioada anterioară modificării orientării jurisprudențiale în materia interpretării normelor legale aplicabile spețelor ce vizează aceeași problematică.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că, în prezent, practica Curţii Supreme de Justiţie a evoluat, iar soluțiile pe marginea unei astfel de categorii de litigii oferă o apreciere distinctă (a se vedea de exemplu cauza civilă nr. 2ra-145/26 din 03 iunie 2026).

Prin urmare, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție reține că decizia invocată, nu poate fi considerată relevantă acestei categorii de cauze şi nu corespunde liniei jurisprudențiale actuale a Curţii Supreme de Justiție.

În continuare, cu referire la solicitarea IMSP Institutul Oncologic, invocată în cererea de recurs privind compensarea din cheltuielile de suportate de în legătură cu examinarea cauzei în ordine de recurs, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie notează că legiuitorul nu acordă instanței de recurs, la etapa examinării admisibilității cererii de recurs, dreptul de a soluționa şi alte chestiuni, inclusiv cu privire la încasarea cheltuielilor de judecată.

Din considerentele redate, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție concluzionează că recursul declarat de ÎMSP Institutul Oncologic, împotriva deciziei din 04 octombrie 2023 a Curții de Apel Chișinău, nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data depunerii recursului și drept urmare prin prisma art. 433 alin. (1) lit. f), urmează a fi apreciat ca fiind vădit neîntemeiat și considerat inadmisibil.

Ținând cont de cele expuse supra şi în temeiul art. 431 alin. (1) și (2), art.433 alin. (1) lit. f), art.440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă,