Hotărâre nr. 4 din 06.02.2014

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 17 iulie 2013 de deputatul în Parlament, dl Oleg Ţulea, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, pentru controlul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 139 alin. (3)-(4), art. 140 alin. (1), (3)-(10) din Codul de executare nr. 443-XV din 24 decembrie 2004 şi a unor prevederi ale art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543-XIII din 25 februarie 1998.

Autorul sesizării a pretins, în special, că prevederile legale contestate, potrivit cărora executorul judecătoresc prin încheiere este în drept să transmită creditorului în contul stingerii datoriei, dacă acesta din urmă acceptă, bunul debitorului scos la licitație, în cazul în care aceasta nu a avut loc, contravin articolelor 20, 46 alin. (1), 115 și 119 din Constituţie.

În opinia autorului sesizării, schimbarea modului de executare a hotărârii judecătorești poate fi efectuată doar de către instanţa de judecată.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 25 iulie 2013 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Curţii Supreme de Justiţie şi Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

La şedinţa plenară publică au participat reprezentanţii autorului sesizării, dnii Alexandru Bot şi Ion Mămăligă. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Nicolae Eşanu, viceministru al justiţiei, reprezentantul permanent al Guvernului la Curtea Constituțională. ÎN FAPT

Potrivit art. 139 alin.(3) din Codul de executare, în cazul în care s-a declarat că licitaţia nu a avut loc, creditorul este în drept să preia bunurile la preţul stabilit la licitaţie. Creditorul gajist are dreptul preferenţial de a primi bunul gajat. Creditorul care a solicitat primirea bunului în contul achitării datoriei este obligat să restituie suma ce depăşeşte valoarea creanţelor sale.

Articolul 140 din Codul de executare cuprinde reglementări privind posibilitatea și modalitatea creditorului de a prelua bunul scos la licitație repetată, dacă aceasta nu a avut loc.

Transmiterea bunului către creditor se dispune prin încheiere a executorului judecătoresc, care serveşte ca temei pentru înregistrarea dreptului de proprietate pe numele creditorului, care a preluat bunul în contul achitării creanţei [art. 140 alin. (9)].

În context, și art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea cadastrului bunurilor imobile stabilește că înregistrarea dreptului asupra bunului imobil se face şi în temeiul proceselor-verbale privind procurarea bunului imobil la licitaţie, întocmite de executorul judecătoresc şi confirmate de către instanţa de judecată, sau proceselor-verbale de transmitere silită a dreptului de proprietate asupra bunului imobil, întocmite de către executorul judecătoresc.

Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003 (M.O., 2003, nr. 111-115, art. 451) sunt următoarele: Articolul 252 Amânarea şi eşalonarea executării hotărârii, schimbarea modului şi ordinii de executare a ei „(1) În funcţie de situaţia materială a părţilor sau de alte circumstanţe, instanţa emitentă poate, la cererea participanţilor la proces sau la propunerea executorului judecătoresc, să amâne ori să eşaloneze executarea ei, precum şi să schimbe modul sau ordinea de executare. (2) Cererile menţionate la alin.(1) se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea. (3) Încheierea judecătorească privind amânarea sau eşalonarea executării hotărârii, schimbarea modului şi ordinii de executare a ei se supune recursului. (4) Executarea tranzacţiei aprobate de instanţa judecătorească poate fi amânată sau poate fi schimbat modul de executare, conform prevederilor prezentului articol."

Prevederile relevante ale Codului de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24 decembrie 2004 (republicat în M.O., 2010, nr. 214-220, art. 704) sunt următoarele: Articolul 1 Sarcina şi scopul procedurii de executare „(1) Procedura de executare are sarcina de a contribui la realizarea drepturilor creditorilor recunoscute printr-un document executoriu prezentat spre executare, în modul stabilit de lege. [...]" Articolul 9 Atacarea actelor executorului judecătoresc „Participanţii la procedura de executare, alte persoane interesate ale căror drepturi ori interese ocrotite de lege au fost încălcate printr-un act de executare pot ataca actul în conformitate cu legea." Articolul 21 Executorul judecătoresc „(1) Executorul judecătoresc este unica persoană autorizată să efectueze executarea silită a documentelor executorii. [...]" Articolul 22 Drepturile şi obligaţiile executorului judecătoresc „ [...] (2) Executorul judecătoresc este obligat să întreprindă măsurile prevăzute de lege pentru executarea operativă a documentelor executorii şi să explice participanţilor la procesul de executare drepturile şi obligaţiile lor." Articolul 66 Încheierile executorului judecătoresc „ [...] (2) Încheierea executorului judecătoresc este executorie de drept din momentul emiterii şi poate fi contestată, în termen de 10 zile de la data comunicării, în instanţa de judecată în a cărei rază teritorială biroul executorului judecătoresc îşi are sediul sau, în cazul municipiului Chişinău, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie camera teritorială a executorilor judecătoreşti a stabilit competenţa teritorială a executorului judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Contestarea încheierilor executorului judecătoresc nu poate fi temei de suspendare a executării, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod." Articolul 77 Schimbarea modului şi a ordinii de executare „(1) Dacă există circumstanţe care fac executarea dificilă sau imposibilă, executorul judecătoresc sau părţile în procedura de executare vor înainta în instanţa de judecată care a eliberat documentul executoriu o cerere privind schimbarea modului şi a ordinii de executare a hotărârii. (2) Cererea de schimbare a modului şi a ordinii de executare a hotărârii se examinează în modul prevăzut la art.252 din Codul de procedură civilă, în cel mult 30 de zile." Articolul 125 Modul de vânzare a bunurilor sechestrate „(1) Bunurile sechestrate se vând, de regulă, la licitaţie sau prin organizaţii comerciale specializate, în bază de contract de comision. [...]" Articolul 136 Confirmarea de către instanţa de judecată a procesului-verbal al licitaţiei „(1) În cazul în care dreptul de proprietate asupra bunului adjudecat la licitaţie trebuie să fie supus înregistrării de stat, executorul judecătoresc, după ce întocmeşte procesul-verbal al licitaţiei, transmite instanţei de judecată în a cărei circumscripţie se află sediul biroului său copia de pe procedura de executare pentru confirmarea procesului-verbal al licitaţiei. (2) În termen de 5 zile de la primirea copiei de pe procedura de executare, instanţa de judecată constată legalitatea desfăşurării licitaţiei, pronunţând în acest sens o încheiere motivată. (3) În cazul în care constată neregularităţi în procedura de desfăşurare a licitaţiei care nu pot fi înlăturate de îndată, instanţa de judecată pronunţă o încheiere motivată în care indică măsurile pe care executorul judecătoresc urmează să le întreprindă. (4) Încheierea instanţei de judecată poate fi contestată cu recurs. (5) În cazul în care instanţa de judecată nu confirmă procesul-verbal al licitaţiei, executorul judecătoresc dispune desfăşurarea unei licitaţii repetate. În acest caz, acontul depus pentru licitaţia anterioară se menţine pentru licitaţia repetată." Articolul 138 Transmiterea bunului cumpărat „Bunul cumpărat la licitaţie se transmite după ce a fost achitat integral costul lui, iar procesul-verbal al licitaţiei a fost confirmat printr-o încheiere judecătorească definitivă în condiţiile legii. Transmiterea bunului se certifică printr-un proces-verbal." Articolul 139 Cazurile când se declară că licitaţia nu a avut loc „(1) Se declară că licitaţia nu a avut loc în cazul în care: a) nu s-au înregistrat cel puţin 2 participanţi; b) la licitaţie s-a prezentat numai un participant sau nu s-a prezentat nici unul; c) nici un participant la licitaţie nu a propus cel puţin un preţ egal cu preţul iniţial al bunurilor scoase la licitaţie; d) adjudecătorul nu a achitat integral, în termen, costul lotului cumpărat; e) instanţa de judecată a pronunţat o încheiere, rămasă irevocabilă, privind neconfîrmarea procesului-verbal al licitaţiei. (2) Dacă s-a declarat că licitaţia nu a avut loc, executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal, urmând să organizeze o licitaţie repetată în condiţiile prezentului cod. (3) In cazul în care s-a declarat că licitaţia nu a avut loc, creditorul este în drept să preia bunurile la preţul stabilit la licitaţie. Creditorul gajist are dreptul preferenţial de a primi bunul gajat. Creditorul care a solicitat primirea bunului în contul achitării datoriei este obligat să restituie suma ce depăşeşte valoarea creanţelor sale. (4) Prevederile alin.(3) nu se aplică în cazurile indicate la alin.(l) lit.d) şi e)." Articolul 140 Licitaţia repetată „(1) Dacă, în decurs de 5 zile de la data desfăşurării licitaţiei, creditorul nu acceptă preluarea bunurilor, se organizează licitaţie repetată în condiţiile prezentului cod. (2) În cazurile prevăzute la art.139 alin.(l) lit.a)-c) din prezentul cod, executorul judecătoresc reduce preţul bunului. Reducerea nu poate fi mai mare de 20% din preţul la care a fost expus bunul la licitaţia precedentă şi de 10% în cazul bunurilor imobile. In celelalte cazuri nu se permite reducerea preţului. (3) Dacă se declară că licitaţia repetată nu a avut loc, creditorul este în drept să preia bunurile în contul achitării creanţei, la preţul iniţial stabilit la ultima licitaţie. (4) Dacă la bunurile nevândute la licitaţia repetată pretind mai mulţi creditori, acestea se vor transmite în ordinea de satisfacere a creanţelor, stabilită de prezentul cod. (5) Dacă nu există creanţe care trebuie satisfăcute în primul rând, de dreptul preferenţial dispune creditorul la al cărui demers au fost sechestrate bunurile, apoi creditorul care a avansat cheltuielile de executare pentru urmărirea acestui bun. (6) În cazul în care creditorii se află în situaţii egale, problema se rezolvă prin tragere la sorţi. (7) În cazul în care creditorul care a solicitat să-i fie transmise bunurile nu se prezintă nemotivat la data stabilită de executorul judecătoresc sau refuză primirea lor, bunurile sunt propuse unui alt creditor, conform ordinii stabilite, iar dacă nu există alţi creditori, bunurile sunt vândute prin alte modalităţi prevăzute de prezentul cod ori sechestrul se ridică dacă cheltuielile de executare sunt achitate integral. (8) În cazul în care suma restituită de creditor în condiţiile art.139 alin.(3) din prezentul cod nu este suficientă pentru acoperirea cheltuielilor de executare, acesta va achita şi cheltuielile de executare. Bunul va fi transmis creditorului care a acceptat primirea lui în contul datoriei după achitarea diferenţei dintre valoarea bunului transmis şi valoarea creanţei sale şi după achitarea cheltuielilor de executare. (9) Transmiterea bunului se dispune prin încheiere a executorului judecătoresc, care serveşte ca temei pentru înregistrarea dreptului de proprietate pe numele creditorului care a preluat bunul în contul achitării creanţei. (10) Ridicarea sechestrului de pe bunuri în cazurile prevăzute la alin.(7) se admite în baza unei încheieri." Articolul 161 Persoanele care sunt în drept să conteste actele de executare „(1) Actele de executare întocmite de executorul judecătoresc pot fi contestate de către părţi şi de alţi participanţi la procesul de executare, precum şi de terţii care consideră că prin actele de executare le-a fost încălcat un drept recunoscut de lege. Actele de executare întocmite de executorul judecătoresc nu pot fi contestate dacă din momentul săvârşirii lor au trecut mai mult de 6 luni. (2) Cererea privind contestarea actelor de executare se înaintează în instanţa de judecată în a cărei rază teritorială se află biroul executorului judecătoresc sau, în cazul municipiului Chişinău, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie camera teritorială a executorilor judecătoreşti a stabilit competenţa teritorială a executorului judecătoresc. [...]"

Prevederile relevante ale Legii cadastrului bunurilor imobile nr. 1543 din 25 februarie 1998 (M.O., 1998, nr. 44-46, art. 318) sunt următoarele: Articolul 28 Temeiul înregistrării dreptului „(1) Înregistrarea dreptului asupra bunului imobil se face în temeiul următoarelor documente: [...] e) procesele-verbale privind procurarea bunului imobil la licitaţie, întocmite de executorul judecătoresc şi confirmate de către instanţa de judecată, sau procesele-verbale de transmitere silită a dreptului de proprietate asupra bunului imobil, întocmite de către executorul judecătoresc; [...]"

Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată la New York, la 10 decembrie 1948, ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII din 28 iulie 1990) sunt următoarele: Articolul 8 „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituţie sau prin lege."

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997), sunt următoarele: Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă si imparţială, instituită de lege, care va hotarî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotarârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de sedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al oridinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a parţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţa atunci când, în imprejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. [...]" Articolul 1 din Protocolul adiţional Protecţia proprietăţii „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă executarea hotărârilor judecătoreşti definitive, prin transmiterea de către executorul judecătoresc în contul stingerii creanței creditorului a bunului debitorului scos la licitație, în cazul în care aceasta nu a avut loc.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, și anume principiul accesului liber la justiție, precum și dreptul la protecția proprietății.

Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea constată că autorul sesizării contestă constituţionalitatea dispoziţiilor art.139 alin. (3)-(4), art. 140 alin. (1), (3)-(10) din Codul de executare şi a unor dispoziţii ale art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea cadastrului bunurilor imobile, considerând că schimbarea modului de executare a hotărârilor judecătoreşti, în cazurile când licitaţia bunurilor sechestrate de la debitor nu a avut loc, poate fi efectuată doar în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Curtea reține că prevederile contestate nu au mai fost obiect al controlului constituționalității.

Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul Jurisdicţiei Constituţionale.

Autorul sesizării consideră că normele contestate încalcă articolele 20, 46, 115, 119 din Constituţie.

Potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, prerogativa Curţii este de a stabili corelaţia dintre normele legislative contestate şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.

Astfel, Curtea nu poate reţine pentru examinare obiecţiile autorului sesizării privind încălcarea articolului 115 din Constituţie prin normele contestate. Curtea menţionează că obligaţia executării unei hotărâri judecătoreşti aparţine debitorului, iar în situaţia în care acesta nu îndeplineşte benevol această obligaţie, intervine executarea silită, prin intermediul executorului judecătoresc, care este unica persoană autorizată să efectueze executarea silită a documentelor executorii.

Curtea reține că executorul judecătoresc nu dispune de atribuţii de autoritate judecătorească în cazul executării hotărârilor judecătoreşti.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prevederile art. 115 din Constituție, prin care se relevă că justiția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție, prin curțile de apel și prin judecătorii, sunt inopozabile în respectiva speță.

De asemenea, Curtea nu poate să reţină pentru examinare nici obiecţiile autorului sesizării privind încălcarea articolului 119 din Constituţie, prin care se garantează folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Căile de atac reprezintă mijloace procedurale, prin intermediul cărora părţile interesate au posibilitatea de a solicita şi obţine anularea hotărârilor judecătoreşti neîntemeiate sau ilegale.

Curţile de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie asigură controlul judiciar al hotărârilor pronunţate de instanţele de fond, prin intermediul căilor de atac apelul şi recursul, modalitatea exercitării cărora este descrisă în codurile de procedură civilă şi penală.

Prin urmare, pentru a elucida corespunderea dispoziţiilor contestate cu normele constituţionale, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolului 20, precum şi cu prevederile articolului 46 din Constituţie. 32 . De asemenea, prezenta cauză va fi examinată de Curte şi prin prisma jurisprudenţei sale anterioare, precum şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În opinia autorului sesizării, prevederile art. 139 alin. (3)-(4), art. 140 alin. (1), (3)-(10) din Codul de executare şi unele prevederi ale art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea cadastrului bunurilor imobile, supuse controlului constituţionalităţii, încalcă articolul 20 din Constituţie, potrivit căruia: "(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie." 1. Argumentele autorului sesizării

Autorul sesizării consideră că normele contestate încalcă principiul accesului liber la justiţie. Sintagma „satisfacţie efectivă" din norma prevăzută în art. 20 din Constituţie, în opinia autorului sesizării, presupune că totalitatea acţiunilor de executare a actelor de dispoziţie judiciară sunt promovate de subiectul abilitat (executorul judecătoresc) în sensul înfăptuirii exacte, imperative şi necondiţionate a documentului executoriu eliberat de instanţa de judecată.

Autorul sesizării nu exclude posibilitatea de a schimba modul de executare a unui document executoriu pentru un creditor, care se află în imposibilitatea de a încasa bani de la debitor sau de a beneficia efectiv de rezultatele licitării bunurilor sechestrate de la acesta în procedura executării silite a titlului executoriu, însă el consideră că schimbarea conţinutului unui document executoriu poate fi efectuată doar în baza unei decizii judecătoreşti.

Prevederile contestate ale art. 139 şi 140 din Codul de executare contravin prevederilor art. 252 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora instanţa care a decis fondul cauzei decide preluarea de către creditor a bunurilor sechestrate de la debitor pentru a asigura înfăptuirea de facto a actului de justiţie pronunţat anterior.

Autorul sesizării consideră că prevederile art. 140 alin. (9) din Codul de executare, potrivit cărora transmiterea bunului se dispune prin încheierea executorului judecătoresc, care, la rândul său, serveşte drept temei pentru înregistrarea dreptului de proprietate pe numele creditorului care a preluat bunul în contul achitării creanţei, contravine art. 252 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, care prevede că transmiterea respectivă a bunurilor debitorului se face prin încheiere judecătorească.

Din motivele menţionate, autorul sesizării consideră că prevederile art. 139 alin. (3)-(4) şi art. 140 alin. (1), (3)-(10) din Codul executare, precum şi art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea cadastrului bunurilor imobile sunt contrare articolelor 20, 115, 119 şi 46 alin. (1) din Constituţie, art.6 şi art. 1 al Protocolului 1 la Convenţia Europeană şi necesită a fi declarate neconstituţionale. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia prezentată de Preşedintele Republicii Moldova se susţine că procedura de executare, fiind reglementată de lege, are sarcina de a contribui la realizarea drepturilor creditorilor, iar executorul judecătoresc este independent şi se supune doar legii.

Guvernul, în opinia sa, a menţionat că prevederile supuse controlului constituţionalităţii constituie un instrument eficient în cadrul executării silite, în special se reduce termenul de executare, fără să fie afectate drepturile părţilor în procedura de executare.

În opinia sa scrisă, Curtea Supremă de Justiţie a menționat că normele vizate în sesizare nu lezează legalitatea procedurii de executare, executorul judecătoresc acţionând, în acest sens, în limitele drepturilor şi obligaţiilor acordate prin lege.

Potrivit opiniei Curţii Supreme de Justiţie, cazul prevăzut de art. 139 alin. (3) din Codul de executare nu se încadrează în sintagma „din alte circumstanţe" de la art. 252 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi nu afectează caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile art. 120 al Legii Supreme.

Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, în opinia prezentată, subliniază că schimbarea modului şi a ordinii de executare de către instanţa judecătorească nu duce la formularea unei soluţii diferite de cea obţinută pe calea emiterii încheierii de transmitere a bunului de către executorul judecătoresc. Creditorul chirografar are un drept de gaj general asupra bunurilor debitorului, fiind în drept să selecteze modul de satisfacere a creanţelor sale în limita admisibilă de rigorile legislaţiei în vigoare. 3. Aprecierea Curţii 1. Principii generale

În contextul jurisprudenţei sale anterioare, Curtea reiterează că, potrivit prevederilor articolului 20 din Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca dreptul oricărei persoane la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime.

Curtea observă că articolul 20 alin.(1) din Constituţie indică în mod direct existenţa unei obligaţii pozitive din partea statului de a asigura dreptul la satisfacţie efectivă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, accesul la justiţie semnifică nu doar posibilitatea juridică efectivă de a te adresa unui organ de plină jurisdicţie pentru soluţionarea unei contestaţii şi obţinerea unei satisfacţii, ci şi dreptul de a cere executarea hotărârii obţinute.

Potrivit articolului 120 din Constituţie, respectarea sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti este obligatorie. Caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti se exprimă prin obligativitatea executării acestora.

Curtea reţine că executarea unei hotărâri judecătoreşti constituie parte integrantă a procesului civil, în accepţiunea art. 6 paragraful 1 ( cauza Hornsby contra Greciei, martie 1997, §40). Statului îi revine obligaţia pozitivă de a organiza un sistem de punere în aplicare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Curtea menționează că potrivit jurisprudenței Curții Europene: „dreptul la un tribunal garantat de art. 6 pct. 1 din Convenţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul art. 6 (hotărârile Ruxandra Trading contra României din 12 iulie2007, §46 , Hornsby contra Greciei din 19 martie 1997, §41 )

În contextul celor expuse, în lumina constatărilor Curții Europene, Curtea menționează că dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești constituie parte integrantă a dreptului de acces la justiție. 2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

După cum s-a menţionat supra, executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive reprezintă o etapă inseparabilă a procesului judiciar echitabil.

Procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

Potrivit art. 1 alin.(1) din Codul de executare, procedura de executare are sarcina de a contribui la realizarea drepturilor creditorilor recunoscute printr-un document executoriu prezentat spre executare, în modul stabilit de lege.

Curtea reţine că, în scopul îndeplinirii sarcinii, executorul judecătoresc acţionează în limitele drepturilor şi obligaţiilor acordate prin lege (art. 22 din Codul de executare).

Norma instituită în art. 22 alin. (2) din Codul de executare prevede obligaţia executorului judecătoresc de a întreprinde măsurile prevăzute de lege pentru executarea operativă a documentelor executorii, şi de a explica participanţilor la procesul de executare drepturile şi obligaţiile lor.

În Hotărârea nr. 1 din 15 ianuarie 2013 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 60 alin.(3) şi alin.(3 1 ) din Codul de executare al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.443-XV din 24 decembrie 2004, Curtea a menţionat: „ [...] obligaţia executării unei hotărâri judecătoreşti aparţine debitorului, iar în situaţia în care acesta nu îndeplineşte benevol această obligaţie, intervine executarea silită, prin intermediul executorului judecătoresc, care este unica persoană autorizată să efectueze executarea silită a documentelor executorii".

Potrivit prevederilor art.10 din Codul de executare, executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri, prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte benevol obligaţiile . Executarea silită începe prin sesizarea executorului judecătoresc în condiţiile legii şi se efectuează prin orice formă, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin documentul executoriu, până la achitarea dobânzilor, a penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii, precum şi a cheltuielilor de executare.

Curtea relevă că executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti intervine doar atunci când debitorul refuză să execute benevol hotărârea. Adică neexecutarea voluntară a unui titlu executoriu deschide calea executării silite.

În scopul asigurării executării documentului executoriu, conform art. 63 din Codul executare, odată cu intentarea procedurii de executare, executorul judecătoresc este în drept: a) să aplice sechestru pe mijloacele băneşti sau pe bunurile debitorului; b) să interzică debitorului de a săvârşi anumite acte; c) să interzică altor persoane de a transmite debitorului bunuri sau de a îndeplini faţă de el alte obligaţii.

La fel, potrivit art. 88 alin. (2) din Codul de executare, executorul judecătoresc poate urmări orice bun corporal ori universalitate de bunuri ale debitorului, care se află în circuit civil, indiferent de faptul la cine se află în posesiune, precum şi orice drept patrimonial sau creanţă bănească, cu excepţia celor care nu sunt pasibile de urmărire silită.

Curtea reţine că, deoarece executarea hotărârilor judecătoreşti este parte integrantă a procesului judiciar, stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului de executare constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.

Procedura de executare are sarcina de a contribui la realizarea drepturilor creditorului recunoscute printr-un document executoriu prezentat spre executare în modul stabilit de lege.

Curtea observă că prevederile art. 139 şi art. 140 din Codul de executare reglementează acţiunile întrepinse de către executorul judecătoresc în cazul în care se declară că licitaţia iniţială şi licitaţia repetată nu au avut loc.

Astfel, potrivit art. 139 alin. (3) din Codul de executare, în cazul în care s-a declarat că licitaţia nu a avut loc, creditorul este în drept să preia bunurile la preţul stabilit la licitaţie. La fel, dacă se declară că licitaţia repetată nu a avut loc, creditorul este în drept să preia bunurile în contul achitării creanţei (art. 140 alin. (3) din Codul de executare).

În acelaşi timp, Curtea subliniază că opţiunea creditorului de a prelua bunul în contul creanţei, reprezintă o parte a procedurii de vânzare a bunurilor, care facilitează executarea silită, cu voinţa creditorului, fără a afecta drepturile debitorului, prin evitarea survenirii unor circumstanţe care ar face executarea dificilă sau imposibilă.

Prin prisma celor invocate, Curtea consideră că nu executorul este cel care decide asupra transmiterii bunului, ci creditorul, având acest drept, decide asupra preluării acestui bun în proprietate.

Totodată, Curtea menționează că executorul judecătoresc nu decide în mod arbitrar cum să procedeze în cazul când se declară că licitaţia nu a avut loc şi este necesară organizarea unei licitaţii repetate, ci acţionează în strictă corespundere cu procedura deja stabilită de legiuitor.

Astfel, Curtea concluzionează că prevederile contestate au fost adoptate de legiuitor pentru asigurarea satisfacerii eficiente a drepturilor creditorilor şi executarea calitativă a hotărârilor judecătoreşti.

Raportând prevederile legale la normele constituţionale, Curtea nu poate fi de acord cu alegaţiile autorului sesizării privind încălcarea articolului 20 din Consituţie.

Mai mult, Curtea reţine că participanţii la procedura de executare, alte persoane interesate ale căror drepturi ori interese ocrotite de lege au fost încălcate printr-un act de executare pot ataca actul în conformitate cu legea (art.9 din Codul de executare).

Potrivit art. 161 alin. (1) din Codul de executare: „actele de executare întocmite de executorul judecătoresc pot fi contestate de către părţi şi de alţi participanţi la procesul de executare, precum şi de terţii care consideră că prin actele de executare le-a fost încălcat un drept recunoscut de lege." Potrivit art. 66 alin. (2), încheierea executorului judecătoresc este executorie de drept din momentul emiterii şi poate fi contestată în instanţa de judecată.

În considerarea celor arătate, Curtea apreciază că executorii judecătoreşti acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei și au rolul de a pune în practică hotărârea pronunţată de instanţă.

Or, principala activitate a executorului judecătoresc este asigurarea executării hotărârilor judecătoreşti pentru satisfacerea efectivă a pretenţiilor reclamantului.

În acest sens, Curtea menţionează Recomandarea CoE nr. (2003)17 privind executarea hotărârilor judecătoreşti, potrivit căreia „executarea" înseamnă faptul de a da efect hotărârilor judecătoreşti, precum şi altor titluri, judiciare sau extrajudiciare, în conformitate cu legea care impune debitorului să facă sau să nu facă ceva ori să dea ceea ce a fost stabilit."

În şedinţa Curţii Constituţionale reprezentanţii autorului sesizării au semnalat abuzuri comise de unii executori judecătoreşti, ilustrând cu astfel de situaţii, care în esenţă nu ţin de constituţionalitatea prevederilor legale contestate.

Totodată, Curtea a stabilit că executorul judecătoresc este independent în activitatea sa şi că orice încheiere a executorului judecătoresc este susceptibilă controlului judecătoresc, iar situaţiile particulare care se datorează nerespectării acestui drept este o consecinţă a nerespectării legii, şi nu a neconstituţionalităţii ei. II. Pretinsa încălcare a articolului 46 din Constituţie

Potrivit autorului sesizării, normele supuse controlului constituţionalităţii încalcă, de asemenea, art. 46 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. [...]". 1. Argumentele autorului sesizării

Autorul sesizării menţionează că prin prevederile contestate legiuitorul a abilitat executorul judecătoresc cu drepturi excesive, susceptibile de a denatura, contrar voinţei judecătoreşti, ingerinţa în dreptul de proprietate al debitorului, drept protejat de art.46 din Constituţie şi art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia Parlamentului se menţionează că prin lege, care este adoptată de către Parlament, ca organ reprezentativ suprem şi legislativ, se poate prevedea mai multe modalităţi de apărare a dreptului de proprietate, printre care şi actele juridice întocmite de executorul judecătoresc, întru respectarea prevederilor legale şi executarea hotărârilor judecătoreşti. 3. Aprecierea Curţii

În viziunea Curţii, este de netăgăduit că dreptul de proprietate, garantat de articolul 46 din Constituţie, reprezintă, în substanţă, dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale mobile şi imobile.

În același timp, Curtea menționează că, potrivit articolului 120 din Constituție, executarea hotărârilor judecătorești definitive este obligatorie.

În corespundere cu norma constituțională cuprinsă la articolul 120, executarea silită a bunurilor mobile sau imobile are ca scop respectarea titlurilor executorii, în temeiul cărora debitorul trebuie să plătească o sumă de bani creditorului.

La fel, și Curtea Europeană în jurisprudența sa a menționat că asigurarea unor mijloace coercitive pentru punerea în executare a unor drepturi de creanţă satisface un interes public (cauza Kanala contra Slovaciei din 10 iulie 2007).

În acest context, Curtea nu poate reţine pretenţiile autorului sesizării privind încălcarea art. 46 din Constituţie, deoarece transmiterea bunului în contul stingerii creanţei creditorului nu încalcă dreptul de proprietate al debitorului.

Curtea reține că bunurile proprietate a debitorului constituie obiectul executării silite. Veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă sunt urmăribile şi numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor.

Astfel, conform art. 88 alin. (3) din Codul de executare, bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, iar potrivit art. 139 alin. (3), creditorul care a solicitat primirea bunului în contul achitării datoriei este obligat să restituie suma ce depăşeşte valoarea creanţelor sale.

Dreptul de creanţă al creditorului în procedura de executare conform titlului executoriu reprezintă o creanţă certă şi exigibilă.

Executarea efectivă şi eficientă a documentelor executorii este un drept garantat de Constituţie. Această garanţie poate fi contrapusă dreptului constituțional de proprietate al debitorului în condițiile respectării principiului proporționalității dintre interesul public cu privire la impunerea legalității prin executarea actelor judecătorești, pe de o parte, și respectarea dreptului la proprietatea privată, pe de altă parte.

Astfel, pentru aceste motive, Curtea califică drept nefondate afirmaţiile autorului sesizării care pretinde încălcarea dreptului de proprietate prin norma art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea cadastrului bunurilor imobile, potrivit căreia procesul-verbal de transmitere silită a dreptului de proprietate asupra bunului imobil, întocmit de către executorul judecătoresc, servește ca temei de înregistrare a dreptului asupra bunului imobil.

Având în vedere argumentele expuse supra, Curtea apreciază că prevederile cuprinse la art. 139 alin. (3)-(4), art. 140 alin. (1), (3)-(10) din Codul de executare şi prevederile art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea cadastrului bunurilor imobile nu aduc atingere articolelor 20, 46 din Constituţie. Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂȘTE : 1. Se respinge ca nefondată sesizarea deputatului Oleg Ţulea privind controlul constituționalității unor prevederi din Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24 decembrie 2004 și Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543-XIII din 25 februarie 1998. 2. Se recunosc constituționale articolul 139 alineatele (3)-(4) și articolul 140 alineatul (1) și alineatele (3)-(10) din Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24 decembrie 2004. 3. Se recunoaște constituțional textul „ sau procesele-verbale de transmitere silită a dreptului de proprietate asupra bunului imobil, întocmite de către executorul judecătoresc " din articolul 28 alineatul (1) lit. e) al Legii cadastrului bunurilor imobile nr. 1543-XIII din 25 februarie 1998. 4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Preşedinte Alexandru TĂNASE Chişinău, HCC nr. 4 din 6 februarie 2014 Dosarul nr.32a/2013