Hotărâre nr. 1 din 15.01.2013

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 1 august 2012 de deputatul în Parlament, dl Serghei Sîrbu, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, pentru controlul constituţionalităţii sintagmei „ cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile" din alin.(3) și a prevederilor alin.(3 1 ) din art.60 al Codului de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24 decembrie 2004.

Autorul sesizării a pretins, în special, că dispoziţiile art.60 alin.(3), prin care părţilor în procedura de executare li se acordă posibilitatea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile de la recepţionarea încheierii cu privire la intentarea procedurii de executare silită, precum și prevederile alin.(3 1 ) din același articol, potrivit cărora "în cazul renunţării debitorului de a executa benevol documentul executoriu în termenul menţionat la alin.(3), executorul judecătoresc continuă procedura de executare, expediind părţilor o încheiere în acest sens, însoţită de borderoul de calcul al altor cheltuieli de executare, cu menţiunea că suma acestora, care urmează a fi încasată de la debitor, se va stabili ulterior în condiţiile legii, iar debitorului îi va expedia şi copia, certificată de executorul judecătoresc, de pe documentul executoriu", contravin articolelor 1, 20, 46, 114, 115, 120 din Constituție.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 4 octombrie 2012 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului şi Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

La şedinţa plenară publică autorul sesizării a participat personal. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Lilian Apostol, agent guvernamental.

Prevederile relevante ale Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003 (M.O., 2003, nr. 111-115, art. 451) sunt următoarele: Articolul 16 Caracterul obligatoriu al actelor judecătoreşti „(1) Hotărîrile, încheierile, ordonanţele şi deciziile judecătoreşti definitive, precum şi dispoziţiile, cererile, delegaţiile, citaţiile, alte adresări legale ale instanţei judecătoreşti, sînt obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova. (2) Neexecutarea nemotivată a actelor judecătoreşti, dispoziţiilor, cererilor, delegaţiilor, citaţiilor, altor adresări legale, precum şi lipsa de consideraţie faţă de judecată, atrag răspunderea prevăzută în prezentul cod şi în alte legi. (3) Caracterul obligatoriu al actelor judecătoreşti nu privează persoanele care nu au fost atrase în proces de a se adresa în judecată dacă, prin actul judecătoresc emis, se încalcă drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime. (4) Executarea pe teritoriul Republicii Moldova a hotărîrilor, delegaţiilor şi adresărilor instanţelor judecătoreşti străine, ale arbitrajelor internaţionale se efectuează în conformitate cu prezentul cod, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi pe principiul reciprocităţii."

Prevederile relevante ale Codului de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24 decembrie 2004 (republicat în M.O., 2010, nr. 214-220, art. 704) sunt următoarele: Articolul 60 Intentarea procedurii de executare „(1) Procedura de executare se intentează la cererea creditorului urmăritor sau, în cazurile prevăzute de prezentul cod, la demersul instanţei de judecată, cu prezentarea documentului executoriu spre executare. (2) Creditorul este liber să depună documentul executoriu la orice executor judecătoresc, ţinînd cont de prevederile art.30 din prezentul cod. (3) În termen de 3 zile după primirea documentului executoriu, executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de executare în cel mult 3 zile de la emitere, cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile. La încheierea cu privire la intentarea procedurii de executare va fi anexat borderoul de calcul al cheltuielilor de executare legate de plata taxei de intentare şi de arhivare a dosarului de executare. (3 1 ) În cazul renunţării debitorului de a executa benevol documentul executoriu în termenul menţionat la alin. (3), executorul judecătoresc continuă procedura de executare, expediind părţilor o încheiere în acest sens, însoţită de borderoul de calcul al altor cheltuieli de executare, cu menţiunea că suma acestora, care urmează a fi încasată de la debitor, se va stabili ulterior în condiţiile legii, iar debitorului îi va expedia şi copia, certificată de executorul judecătoresc, de pe documentul executoriu. (4) Încheierea privind intentarea procedurii de executare poate fi contestată doar de debitor, în temeiul prevăzut la art.61 lit.b) şi e) din prezentul cod, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie teritorială biroul executorului judecătoresc îşi are sediul sau, în cazul municipiului Chişinău, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie camera teritorială a executorilor judecătoreşti a stabilit competenţa teritorială a executorului judecătoresc."

Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sunt următoarele: Articolul 8 „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege."

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele: Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil „1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotarirea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinte poate fi interzis presei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia in interesul moralitatii, al oridinii publice ori al securitatii nationale intr-o societate democratica, atunci cind interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre instanta atunci cind, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei. [...]" Articolul 1 din Protocolul adiţional Protecţia proprietăţii „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." ÎN DREPT

La 15 ianuarie 2012 Parlamentul a adoptat Legea nr.5 pentru modificarea unor acte legislative, fiind amendate și unele articole din Codul de executare care vizează executarea hotărîrilor cu caracter civil.

Astfel, art.60 alin.(3) din Codul de executare a fost expus în redacție nouă: "(3) În termen de 3 zile după primirea documentului executoriu, executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de executare în cel mult 3 zile de la emitere, cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile. [...]".

De asemenea, art.60 a fost completat cu alin.(3 1 ), conform căruia: „(3 1 ) În cazul renunţării debitorului de a executa benevol documentul executoriu în termenul menţionat la alin.(3), executorul judecătoresc continuă procedura de executare, expediind părţilor o încheiere în acest sens [...]".

Autorul sesizării consideră că prin normele contestate are loc o amînare nejustificată a procedurii de executare pentru un termen de 15 zile și, în consecință, o încălcare a liberului acces la justiție.

La fel, autorul sesizării consideră că prevederile legale limitează dreptul creditorului de a dispune de creanța sa, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate.

Respectiv, autorul sesizării consideră că normele contestate încalcă articolele 1, 20, 46, 114, 115, 120 din Constituție.

Curtea observă că sesizarea vizează în esenţă dreptul persoanei de a solicita executarea hotărîrii judecătorești din momentul în care aceasta a devenit definitivă, adică dreptul creditorului de a-şi satisface pe deplin creanţa din contul debitorului.

Curtea reţine că, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, prerogativa Curții este de a stabili corelaţia dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinînd cont de principiul supremaţiei acesteia.

În acest context, în partea ce ţine de argumentul Guvernului, exprimat în opinia sa scrisă, privind lipsa competenței Curții Constituționale de a examina sesizarea, deoarece aceasta vizează o abordare in abstracto a problemelor de compatibilitate a unei norme din legea organică cu Legea Supremă, fiind astfel o actio popularis , Curtea reiterează şi atrage atenţia Guvernului asupra poziţiei exprimate la acelaşi subiect în Hotărîrea nr.19 din 18 decembrie 2012 pentru controlul constituționalității unor prevederi ale articolului 18 din Legea nr.113 din 17 iunie 2010 privind executorii judecătorești, potrivit căreia: "20. Curtea reaminteşte că este competentă anume şi exclusiv să aprecieze circumstanţele de drept, cele de fapt fiind, în principiu, irelevante. Prin urmare, controlul constituţionalităţii operat de Curtea Constituţională a priori nu numai că implică, dar şi impune exclusiv abordarea in abstracto a problemelor de compatibilitate a normelor legale cu cele constituţionale.

[...] spre deosebire de Curtea Europeană, al cărei specific este de a examina cereri individuale privind încălcarea drepturilor omului, testul calităţii de victimă sau al unui eventual prejudiciu este inaplicabil pentru exercitarea controlului constituţionalităţii legii de către Curtea Constituţională, care este în esenţă sesizată printr-o actio popularis . [...]

Chiar şi în cazul soluţionării excepţiilor de neconstituționalitate, care se ridică la aplicarea legii în cadrul litigiului dedus spre soluţionare instanţei de judecată, Curtea nu este competentă a analiza aplicarea unei anumite dispoziţii legale unei situaţii concrete, ci numai compatibilitatea in abstracto a prevederilor contestate cu normele Constituţiei.

De asemenea, deşi soluţionarea litigiilor concrete între persoane concrete este atribuția exclusivă a instanţelor judecătoreşti, acestea fiind şi singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situaţia de fapt dedusă instanţei, prin raportarea normelor contestate atît la dispoziţiile constituţionale, cît şi la prevederile Convenţiei Europene, Curtea Constituţională statuează asupra calităţii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene, ţinînd cont, în acelaşi timp, de efectele potenţiale sau de riscurile pe care le comportă aceasta în raport cu destinatarii normei." 20. Curtea nu poate să rețină pentru examinare nici obiecțiile autorului sesizării privind încălcarea articolelor 114 și 115 din Constituție prin normele contestate. Curtea menționează că obligația executării unei hotărîri judecătorești aparține debitorului, iar în situația în care acesta nu îndeplinește benevol această obligație, intervine executarea silită, prin intermediul executorului judecătoresc, care este unica persoană autorizată să efectueze executarea silită a documentelor executorii. 21. Pentru considerentele expuse, Curtea reține că prevederile art.114 și art.115 din Constituție, prin care se relevă că justiția se înfăptuiește numai de instanțele judecătorești, sunt inopozabile în cauza examinată. 22. De asemenea, Curtea menționează că articolul 1 din Constituție, prin care se garantează principiile statului de drept, reprezintă substanța oricăror proceduri de control al constituţionalităţii actelor legislative și nu are o semnificaţie autonomă. 23. Prin urmare, pentru a elucida corespunderea normelor contestate cu dispoziţiile constituţionale, Curtea va opera cu prevederile articolului 20 combinat cu articolul 120 din Constituţie, precum şi cu prevederile articolului 46 din Constituție.

De asemenea, în coraport cu normele contestate, autorul sesizării invocă și încălcarea art.120 din Constituție, care prevede: "Este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti definitive." A. Argumentele autorului sesizării

Autorul sesizării consideră că sintagma „cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile" din art.60 alin.(3) şi prevederile alin.(3 1 ) din acelaşi articol al Codului de executare încalcă prevederile constituționale.

Autorul sesizării reţine că, potrivit prevederilor art.120 din Constituţie, este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti definitive.

Principiul caracterului obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive este consfințit şi în art.16 din Codul de procedură civilă, care stipulează că hotărîrile, încheierile, ordonanţele şi deciziile judecătoreşti definitive sînt obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

Autorul sesizării invocă încălcarea principiului accesului liber la justiţie, statuat de art.20 din Constituţie, afirmînd că, dacă amînarea procedurii de executare face imposibilă executarea, adică finalizarea actului de justiţie, atunci şi accesul la justiţie este limitat.

Accesul la justiţie este un drept general, care cuprinde şi dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti.

În susţinerea poziţiei sale autorul sesizării invocă și prevederile art.6 din Convenția Europeană, precum și jurisprudența Curții Europene, potrivit căreia executarea hotărîrilor judecătorești constituie parte integrantă a actului de justiție, și dacă, din anumite motive, amînarea procedurii de executare face imposibilă executarea hotărîrii judecătorești, atunci devine absolut inutilă însăși decizia instanței. B. Argumentele autorităţilor

În opinia prezentată de Președintele Republicii Moldova, modificările operate la art.60 din Codul de executare presupun accelerarea executării hotărîrilor instanțelor de judecată și protejarea intereselor materiale atît ale creditorului, cît și ale debitorului, care astfel are posibilitatea să economisească sume importante de bani, pe care le-ar pierde în cazul executării silite.

De asemenea, în opinia Președintelui țării se susține că termenul de 15 zile pentru executarea benevolă a hotărîrii judecătorești ține de procedura realizării accesului liber la justiție. Astfel, stabilirea acestor proceduri este de competența exclusivă a statului, cu condiția ca acestea să fie stabilite prin lege și să nu îngrădească, direct sau indirect, judecarea echitabilă și în termene rezonabile a cauzelor civile. Doar în cazul în care statul ar stabili prin lege în exclusivitate executarea benevolă a hotărîrilor judecătorești, s-ar crea situația de îngrădire a accesului liber la justiție.

În ședința publică reprezentantul Parlamentului, a menționat că acordarea termenului de executare benevolă în cadrul procedurii de executare silită nu contravine normelor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi caracterului obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive. Prevederile contestate din Codul de executare au rolul de a asigura eficienţa şi respectarea dispoziţiilor constituţionale ale articolului 20, articolului 46 şi articolului 120 din Constituţie.

Termenul de graţie oferit pentru executarea benevolă nu diminuează rolul, importanţa şi efectele unui act judecătoresc, a cărui obligativitate persistă pentru debitor şi în această perioadă. Termenul de 15 zile acordat pentru executare benevolă nu poate atinge însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii prevăzute la art.20 şi art.120 din Constituţie și nu este în măsură să lipsească creditorul de garanţii suficiente pentru urmărirea silită a bunurilor, soluţia executării benevole fiind una proporţională şi necesară într-o societate democratică.

Concomitent, reprezentantul Parlamentului a invocat că scopul particular al modificărilor operate la art. 60 din Codul de executare a fost protejarea debitorilor în cazul punerii în executare pe teritoriul Republicii Moldova a hotărîrilor judecătorești străine.

În opinia sa scrisă, Guvernul a menționat că normele contestate nu instituie o interdicţie, ci prevăd o procedură echitabilă în raport cu scopul urmărit, or, scopul în sine este executarea actului judecătoresc, indiferent dacă acest lucru se face benevol sau în mod silit.

Potrivit opiniei Guvernului, executarea silită este o procedură legală de realizare a drepturilor creditorului, recunoscute printr-un document executoriu, realizată prin intermediul executorului judecătoresc, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte benevol obligaţiile. În aceste condiții, caracterul executoriu al unei hotărîri judecătoreşti nu lipseşte debitorul de dreptul său la executare benevolă, strict reglementată, a obligaţiilor sale faţă de creditorul recunoscut printr-un document executoriu.

De asemenea, Guvernul afirmă că stipularea unei perioade de executare benevolă a hotărîrii judecătoreşti nu întîrzie efectele juridice ale hotărîrii instanţei, deoarece aceasta nu schimbă caracterul executoriu al hotărîrii judecătoreşti definitive şi nu modifică soluţia instanţei de judecată. La expirarea termenului de grație oferit pentru executarea benevolă statul intervine în mod coercitiv, dacă obligațiile ce rezultă din acest act ajunse la scadență nu sunt executate.

Concomitent, Guvernul precizează că un asemenea termen de executare benevolă este prevăzut şi în cadrul procedurii contravenţionale, potrivit căreia amenda se achită de către contravenient în mod benevol în termen de 30 de zile de la data stabilirii ei, iar în cazul în care amenda nu este achitată, instanţa de judecată, în decursul a 30 de zile de la rămînerea definitivă a hotărîrii, trimite executorului judecătoresc documentul executoriu pentru încasarea silită a amenzii (art.183, art.311 și art.315 din Codul de executare).

Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești în opinia prezentată menționează că prin acordarea debitorului a unui termen de 15 zile pentru executare benevolă se creează o incertitudine în ceea ce privește efectul hotărîrii judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului.

Concomitent, ea consideră că se admite prelungirea nejustificată a neexecutării hotărîrii judecătorești și ipso facto amînarea momentului de la care aceasta își produce efectele juridice obligatorii.

În opinia Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, termenul de executare benevolă este de natură să impună condiții nerezonabile privind exercitarea dreptului de acces la justiție și constituie o ingerință neproporțională cu scopul urmărit. Or, reglementările care vizează nemijlocit respectarea dreptului de acces la justiție și conținînd implicit condiții de exercitare sunt contrare normelor constituționale și internaționale atunci cînd tind să-l anuleze sau să-l limiteze. C. Aprecierea Curţii 1. Principii generale

Potrivit prevederilor articolului 20 din Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca dreptul oricărei persoane la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime.

Curtea reține că, în accepțiunea art.6 din Convenția Europeană, accesul liber la justiție constituie o componentă a dreptului persoanei la un proces echitabil, ceea ce reprezintă expresia principiului preeminenței dreptului.

Curtea menționează că potrivit Hotărîrii nr.14 din 15 noiembrie 2012 pentru controlul constituționalității unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV din 30 mai 2003: „50. [...] principul accesului liber la justiţie urmează a fi privit nu doar ca o garanţie fundamentală pentru exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor persoanei, ci şi ca o normă imperativă chemată să dea sens noţiunii de "stat de drept". Or, conform art.1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.

Din perspectiva guvernării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, este de menţionat că, potrivit art. 15 din Legea Supremă, care garantează principiul universalităţii, cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea." 47. Curtea reține că accesul liber la justiţie este un principiu complex, cuprinzînd mai multe relaţii şi drepturi fundamentale, prin care se poate garanta exercitarea lui deplină. 48. Un drept general, care garantează persoanelor accesul liber la justiţie, este dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile legitime ale persoanelor. Curtea observă că articolul 20 alin.(1) din Constituţie indică în mod direct existenţa unei obligaţii pozitive din partea statului de a asigura dreptul la satisfacţie efectivă. 49. În acest context, Curtea evidenţiază similitudinea textului constituţional cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care statuează în articolul 8: "Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituție sau prin lege." 50. Potrivit jurisprudenței Curții Europene, accesul la justiție semnifică nu doar posibilitatea juridică efectivă de a te adresa unui organ de plină jurisdicție pentru soluționarea unei contestații și obținerea unei satisfacții, ci și dreptul de a cere executarea hotărîrii obținute. 51. Curtea reține că, potrivit articolului 120 din Constituție, respectarea sentințelor și a altor hotărîri definitive ale instanțelor judecătorești este obligatorie. Caracterul obligatoriu al hotărîrilor judecătorești se exprimă prin obligativitatea executării acestora.

Curtea notează că, potrivit art.14 din Codul de procedură civilă, hotărîrea judecătorească reprezintă actul de dispoziție al instanței judecătorești prin care se soluționează fondul cauzei.

Anume prin obținerea puterii de lucru judecat hotărîrile judecătorești definitive capătă semnificația de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege.

În acest context, Curtea reține și prevederile art.16 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora hotărîrile judecătorești sînt obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Neexecutarea nemotivată a actelor judecătoreşti atrage răspunderea prevăzută de legislație.

La fel, conform art.255 din Codul de procedură civilă, hotărîrea judecătorească se execută, în modul stabilit de lege, după ce rămîne definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată după pronunţare.

Sub aspectul obligativității hotărîrii judecătorești s-a pronunțat și Curtea Europeană, care a statuat în jurisprudența sa că „dreptul la un tribunal garantat de art.6 alin.1 din Convenție ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărîre judecătorească definitivă și obligatorie să rămînă inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei sentințe, a oricărei instanțe, trebuie considerată ca făcînd parte integrantă din „proces" în sensul art.6" (SC Ruxandra Trading contra României, Hornsby contra Greciei).

În cauza Prodan contra Moldovei Curtea Europeană a reținut că: „52. [...] Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale oferite părţilor aflate în litigiu - proceduri care sunt echitabile, publice şi prompte - fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti ; a interpreta articolul 6 ca referindu-se în exclusivitate la accesul la o instanţă şi îndeplinirea procedurilor ar putea duce la situaţii incompatibile cu principiul preeminenţei dreptului, pe care Statele Contractante şi-au asumat angajamentul să-l respecte atunci cînd au ratificat Convenţia. Executarea unei hotărîri pronunţate de orice instanţă trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului" în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Greece, hotărâre din 19 martie 1997, Reports 1997-II, p.510, § 40)."

În același context, Curtea consideră relevantă și cauza Ruianu contra României, în care Curtea Europeană reamintește că: 65. [...] dreptul la justiţie, garantat de articolul 6, protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămîne fără efect în defavoarea uneia din părţi. Prin urmare, executarea unei hotărîri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amînată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărîrile Burdov împotriva Rusiei, cererea nr. 59498/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menţionat, alin. 63 şi 66, şi Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărîri şi decizii 1997-II, p. 510-511, alin. 40)."

De asemenea, Curtea Europeană a constatat că o autoritate de stat nu ar trebui să invoce ca pretext lipsa resurselor pentru a nu se conforma unei hotărîri (Pasteli contra Moldovei, Sârbu și alții contra Moldovei).

În contextul celor expuse și în lumina constatărilor Curții Europene, Curtea menționează că dreptul la executarea unei hotărîri judecătorești constituie parte integrantă a dreptului de acces la justiție.

Totodată, în Hotărîrea nr.14 din 15 noiembrie 2012, Curtea a reținut că: „58. [...] prin prisma art. 6 pct.1 din Convenţia Europeană, precum şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene, dreptul de acces la justiţie nu poate fi absolut, el poate implica limitări, inclusiv de ordin procedural, cît timp acestea sînt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. 59. Curtea Europeană a statuat că, dincolo de limitele care circumscriu conţinutului acestui drept, există loc pentru restrîngeri aduse implicit. 60. Dreptul de acces la o instanţă de judecată impune, prin însăşi natura sa, a fi reglementat de către stat, reglementare care poate fi variabilă în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor (Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii). 61. În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a indicat că, în elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările nu trebuie să restrîngă dreptul de acces într-atît, încît să fie atinsă însăşi substanţa sa.

În contextul celor elucidate, Curtea reţine că accesul la justiţie, ca un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil, nu poate fi perceput în lipsa garanţiilor impuse de art.6 pct.1 din Convenţia Europeană, garanţii la care se poate renunţa numai în măsura invocată supra ." 2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză 62. Curtea reține că executarea unei hotărîri judecătoreşti reprezintă ultima etapă a procesului judiciar și constituie un drept consfinţit cumulativ de articolele 20 şi 120 din Legea Supremă. Un act executoriu neexecutat sau, altfel zis, o justiţie formală nu poate să asigure atingerea scopului de bază - protejarea drepturilor şi libertăţilor omului, proclamate de actele normative naţionale şi internaţionale.

Efectul unei hotărîri judecătorești oferă creditorului dreptul de a-şi satisface pe deplin creanţa și incumbă obligația corelativă a debitorului de a executa dispozitivul hotărîrii.

Astfel, Curtea menționează că, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății, procesul civil parcurge două etape: judecata și executarea silită , aceasta din urmă intervenind în cazul hotărîrilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței coercitive a statului, în măsura în care debitorul nu-și execută de bunăvoie obligația.

În contextul celor expuse, Curtea precizează că, întrucît este posibil ca debitorul să nu îndeplinească benevol obligaţia dispusă de instanţă, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procesuale pentru realizarea efectivă de către creditor a dreptului statuat fie prin hotărîrea instanţei de judecată, fie prin alt înscris, care are putere executorie.

Totodată, Curtea Europeană a notat: „Nu este sarcina Curţii să stabilească dacă sistemul juridic intern este capabil să garanteze executarea hotărîrilor pronunţate de către instanţe. [...] este responsabilitatea fiecărui stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin ( Ruianu contra României; Ignaccolo-Zenide contra României )".

Potrivit Curții Europene: "în cauze [...] în care se cer acţiuni de la un debitor persoană privată, statul, în calitate de posesor al forţei publice, trebuie să acţioneze diligent pentru a asista creditorul în executarea hotărîrii judecătoreşti ( Cebotari şi alţii contra Moldovei; Fociac contra României )."

Curtea observă că, în termenii art.10 din Codul de executare, e xecutarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri, prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte benevol obligaţiile . Executarea silită începe prin sesizarea executorului judecătoresc în condiţiile legii şi se efectuează prin orice formă, simultan sau succesiv, pînă la realizarea dreptului recunoscut prin documentul executoriu, pînă la achitarea dobînzilor, a penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii, precum şi a cheltuielilor de executare.

În contextul celor expuse, Curtea notează că executarea silită a unei hotărîri judecătorești intervine doar atunci cînd debitorul refuză să execute benevol hotărîrea. Adică neexecutarea voluntară a unui titlu executoriu deschide calea executării silite.

La fel, Curtea menționează că executarea silită este guvernată de principiul disponibilităţii, în conformitate cu care aceasta din urmă se declanşează doar la cererea creditorului prin prezentarea documentului executoriu, cu excepția situațiilor prevăzute la art.256 din Codul de procedură civilă și art.15 din Codul de executare, prin care instanţa de judecată prezintă din oficiu titlul executoriu spre executare imediat după pronunțarea hotărîrii judecătorești.

Întrucît executarea hotărîrilor judecătorești este parte integrantă a procesului judiciar, Curtea reține că stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului de executare constituie o prerogativă exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.

Astfel, Curtea observă că potrivit art.60 alin.(3) din Codul de executare: „În termen de 3 zile după primirea documentului executoriu, executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de executare în cel mult 3 zile de la emitere, cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile [...]".

Raportînd prevederile legale la normele constituționale, Curtea nu poate fi de acord cu alegațiile autorului sesizării privind încălcarea articolelor 20 și 120 din Constituție.

Curtea menționează că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a-l utiliza în formele şi în condițiile prevăzute de lege.

Curtea reține de principiu că acordarea posibilității debitorului de a executa benevol documentul executoriu înainte de a trece la executarea silită a bunurilor acestuia reprezintă o formalitate necesară, stabilită în interesul debitorului, pentru a-i acorda un răgaz în vederea îndeplinirii obligaţiei care i se incumbă.

De asemenea, Curtea relevă că prevederile art.60 alin.(3) din Codul de executare, prin care se instituie un termen de executare benevolă a hotărîrilor judecătorești, constituie o opțiune acordată de către legiuitor debitorului pentru realizarea propriilor obligații pînă la aplicarea forței coercitive a statului.

În același timp, prin aceste prevederi debitorul este avertizat că, dacă nu-şi execută de bunăvoie obligaţia, se va proceda la executarea silită a creanţei.

Totodată, Curtea notează că normele instituite prin Legea nr.5 din 15 ianuarie 2012 asigură proporționalitatea între interesele creditorului, care dispune de dreptul legitim de a pretinde realizarea propriei creanțe, și interesele debitorului, căruia statul este ţinut, în egală măsură, să-i acorde ocrotire.

La fel, Curtea reţine că scopul acestor reglementări a fost, pe de o parte, facilitarea executării cu bună-credinţă şi în condiţii mai favorabile a creanţelor de către debitori, iar, pe de altă parte, prevenirea unor eventuale abuzuri din partea creditorilor de rea credință care evită înștiințarea debitorului despre existența unei hotărîri judecătorești definitive, atunci cînd acesta din urmă din varii motive nu este în cunoștință de cauză.

Concomitent, Curtea notează că, în lipsa unei norme care să consacre modalități de executare benevolă a hotărîrilor judecătoreşti, pot fi declanşate proceduri individuale de executare silită, care, în mod inevitabil, ar avea ca efect blocaje, inclusiv în funcţionarea instituţiilor publice, în cazul în care statul apare în calitate de debitor.

Or, potrivit prevederilor Codului de executare, în cazul executării silite, debitorul este obligat nu doar să efectueze acțiunile care rezultă din documentul executoriu, dar și să achite toate cheltuielile de executare.

În acest sens, Curtea menționează Recomandarea CoE nr.(2003) 17 privind executarea hotărîrilor judecătorești, potrivit căreia: " în timpul procedurii de executare, trebuie găsit un echilibru adecvat între interesele creditorilor şi cele ale debitorilor, avînd în vedere prevederile art.6 și 8 ale Convenției Europene ."

Concomitent, în virtutea caracterului unitar al procesului civil, Curtea relevă, prin prisma jurisprudenței Curții Europene, necesitatea respectării garanțiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atît în faza judecății, cît și în faza executării silite.

În jurisprudența sa Curtea Constituțională a notat că: "[...] măsura restrictivă trebuie să fie prevăzută expres de lege, să aibă la origine un temei legal şi să fie aplicată doar după expirarea termenului de executare benevolă a titlului executoriu şi după întreprinderea unor eforturi rezonabile pentru a percepe datoria prin alte mijloace, astfel, încît restricţia să fie o ultimă soluţie de natură a influenţa conduita şi responsabilitatea debitorilor pentru executarea titlurilor executorii" (Hotărîrea Curții Constituționale nr. 7 din 5 aprilie 2011).

În aceeași ordine de idei, și Curtea Europeană a constatat că: "limitarea accesului la justiție în fața Curții de Casație are o justificare rezonabilă, și anume încurajarea executării benevole a hotărîrilor judecătorești " (cauza Bayle contra Franței).

De asemenea, Curtea notează că termenul de 15 zile acordat pentru executarea benevolă nu este de natură să contravină principiului liberului acces la justiție și nici să încalce dreptul la un proces echitabil, deoarece reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual - inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrîngere a exercițiului acestuia.

Mai mult, Curtea constată că modificările operate prin Legea nr.5 din 15 ianuarie 2012, prin care în art.60 din Codul de executare a fost inclus termenul de "executare benevolă", nu constituie o novație legislativă. Or, potrivit art.16 alin.(3) din Codul de executare: „Hotărîrile judecătoreşti în contencios administrativ se prezintă spre executare în decursul a 30 de zile de la data expirării termenului de executare benevolă stabilit de lege sau de instanţa de judecată".

De asemenea, Curtea nu poate subscrie și consideră eronată afirmația autorului sesizării că prin dispozițiile contestate are loc amînarea executării unei hotărîri judecătorești.

Curtea reține că sensul sintagmei "amînarea executării" nu echivalează cu sensul sintagmei "executarea benevolă", or, prin aceasta din urmă debitorului i se acordă un termen de grație pentru executarea voluntară a obligațiilor.

Totodată, Curtea menționează că, potrivit art.76 din Codul de executare, executorul judecătoresc poate amîna executarea la cererea unei părţi sau din oficiu, ţinînd cont de interesele primordiale ale creditorului . Astfel, Curtea concluzionează că pe perioada amînării executării executorul judecătoresc nu-i poate imputa debitorului executarea silită a obligaților care decurg din documentul executoriu.

Cu referire la art.60 alin.(3 1 ) din Codul de executare, potrivit căruia: "În cazul renunţării debitorului de a executa benevol documentul executoriu în termenul menţionat la alin.(3), executorul judecătoresc continuă procedura de executare, expediind părţilor o încheiere în acest sens [...]", Curtea menționează că, deși întreaga procedură de executare urmează a fi guvernată de principiul echității, această prevedere este de natură să asigure celeritatea procedurii fără a omite aspectul constrîngerii, care primează în faza de executare silită, interesul final fiind acela ca activitatea de realizare a dreptului recunoscut în faza judecăţii să nu fie iluzoriu, iar activitatea instanţei să nu devină inutilă.

Concomitent, în lipsa încălcării normelor constituționale invocate de autorul sesizării, avînd în vedere prevederile cadrului legal existent, prin care executarea benevolă a hotărîrii judecătorești este încorporată în cadrul procedurii de executare silită, Curtea atestă o situație de contradicţie și incoerență între unele prevederi ale Codului de executare, fapt ce determină emiterea unei adrese către Parlament.

Astfel, pe de o parte, potrivit prevederilor art.70 alin.(2) din Codul de executare, executorul judecătoresc urmează să întreprindă imediat toate acţiunile necesare în vederea executării hotărîrii judecătoreşti, iar pe de altă parte, este obligat să acorde debitorului, în cadrul procedurii de executare silită deja intentată, un termen de 15 zile pentru executarea benevolă a documentului executoriu.

Totodată, Curtea observă că, potrivit art.63 din Codul de executare, în scopul asigurării executării documentului executoriu, odată cu intentarea procedurii de executare, executorul judecătoresc este în drept: a) să aplice sechestru pe mijloacele băneşti sau pe bunurile debitorului; b) să interzică debitorului de a săvîrşi anumite acte; c) să interzică altor persoane de a transmite debitorului bunuri sau de a îndeplini faţă de el alte obligaţii. La fel, termenul dintre acţiunile complexe ce urmează a fi întreprinse de executorul judecătoresc nu va depăşi 15 zile (art.70 alin.(2) al Codului de executare).

Prin prisma celor invocate, Curtea consideră oportună instituirea unei obligații în sarcina creditorului de a soma debitorul asupra executării benevole a documentului executoriu pînă la intentarea procedurii de executare silită. De asemenea, acordarea prin lege a unui termen pentru executarea benevolă a hotărîrii judecătorești pînă la intentarea procedurii de executare silită nu va permite excluderea reciprocă a acestor două forme de executare, excludere care se atestă în prezent, reieșind din prevederile legale invocate supra.

Totodată, reieșind din argumentele precitate, Curtea menționează că doar respectiva coliziune între norme, care afectează calitatea legii, nu este în măsură să aducă atingere însăși substanței dreptului pretins a fi încălcat.

În lumina celor expuse, Curtea constată că adoptarea de către legiuitor a unor modificări ale normelor incidente în materia executării, prin care se instituie procedura de executare benevolă a hotărîrii judecătorești, nu este de natură să restricționeze dreptul la obținerea unei satisfacții echitabile, precum și nu exclude obligativitatea hotărîrii judecătorești pentru debitor. Or, prin prisma articolului 120 din Legea Supremă , obligativitatea hotărîrii judecătorești apare în momentul în care aceasta devine definitivă și nu este condiționată de înaintarea de către creditor a documentului executoriu către executorul judecătoresc .

Pornind de la obligația pozitivă a statului de a asigura executarea hotărîrilor judecătorești, Curtea reține că instituția procesuală a "executării silite" , suplimentar obligației debitorului de a executa benevol hotărîrea judecătorească din momentul în care aceasta devine definitivă, constituie un instrument necesar care facilitează obținerea de către creditor a drepturilor atribuite prin documentul executoriu.

În contextul celor menționate, Curtea constată că sintagma „ cu propunerea de a executa benevol documentul executoriu în termen de 15 zile" din alin.(3) și prevederile alin.(3 1 ) din art.60 al Codului de executare nu aduc atingere articolelor 20 și 120 din Constituție.

Autorul sesizării menţionează că prin art.60 alin.(3) şi alin.(3 1 ) se limitează dreptul creditorului de proprietate asupra bunului său, drept protejat de art.46 din Constituţie şi art.1 al Protocolului nr.1 la Convenţia Europeană.

Astfel, în sesizare se relevă că în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene drepturile bănești recunoscute irevocabil prin hotărîri judecătorești reprezintă un "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană (Lelas contra Croației, Kopecky contra Slovaciei). B. Argumentele Curții

Curtea reține argumentele autorului sesizării privind atribuirea la categoria de „bun" a dreptului la o creanță certă care rezultă dintr-un document executoriu.

Astfel, Curtea consideră relevantă jurisprudența Curții Europene, care statuează că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană.

La fel, în cauza Prodan contra Moldovei Curtea Europeană reiterează că: „59. [...] o „pretenţie" poate constitui un „bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, dacă ea este suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece, hotărîre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, § 59)."

Concomitent, Curtea nu poate reține pretențiile autorului sesizării privind încălcarea dreptului de proprietate prin dispozițiile contestate. De asemenea, se consideră a fi nepertinentă jurisprudența Curții Europene invocată în respectiva speță.

Curtea Europeană califică drept atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale și, respectiv, încălcare a dreptului de proprietate doar situațiile de neexecutare a hotărîrilor judecătorești într-un "termen rezonabil" garantat de art.6 alin.(1) din Convenția Europeană ( Ambruosi împotriva Italiei; Burdov împotriva Rusiei ) .

Potrivit Curții Europene, rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, cu referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, în special: complexitatea cauzei, comportamentul părților şi al autorităţilor care examinează cauza, precum și obiectul hotărîrii (Kormacheva contra Rusiei, § 51; Josan contra Moldovei).

Astfel, prin prisma jurisprudenței Curții Europene, Curtea Constituțională observă că, d e regulă, termenul de neexecutare a unei hotărîri judecătoreşti irevocabile ce depăşeşte 12 luni este considerat ca fiind nerezonabil. În cauzele împotriva Republicii Moldova, în care Curtea a constatat violarea art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană din motivul neexecutării unei hotărîri judecătoreşti, termenul de neexecutare a variat între 12 luni şi 20 de zile ( Deordiev şi Deordiev c. Moldovei ) şi aproape 10 ani ( Mizernaia c. Moldovei ).

În cauzele Ungureanu contra Moldovei şi Bulava contra Moldovei , Curtea Europeană a constatat că neexecutarea timp de 9 luni a unor hotărîri judecătoreşti cu privire la restabilirea reclamantului la locul de muncă şi, respectiv, de neexecutare timp de 7 luni şi 16 zile a unei hotărîri judecătoreşti cu privire la achitarea salariului constituie o atingere adusă art.1 al Protocolului nr.1. Curtea Europeană a menţionat că cererile ce privesc restabilirea la locul de muncă, precum şi achitarea salariului, sunt de o „importanţă crucială" pentru reclamanţi şi că ele trebuie să fie soluţionate „cu promptitudine". În lumina circumstanţelor cauzelor date, termenele în care hotărîrile de judecată au fost executate nu au fost considerate rezonabile.

Totodată , prin decizia Dumitriu și alții contra României, Curtea Europeană a considerat că eșalonarea executării hotărîrilor definitive privind drepturile salariale ale magistraților nu constituie o încălcare a art.6 alin.1 și a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană în cazul