Hotărâre nr. 19 din 18.12.2012

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 16 octombrie 2012 de deputatul în Parlament, dl Serghei Sîrbu, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolului 18 din Legea nr.113 din 17 iunie 2010 privind executorii judecătoreşti.

Autorul sesizării a pretins, în special, că dispoziţiile articolului 18 alin.(1) lit.c 1 ) din lege, care prevăd drept temei de suspendare a activităţii executorului judecătoresc „ încălcarea gravă a legislaţiei - până la aplicarea sancţiunii disciplinare ", şi dispoziţiile alin.(5 1 ) din acelaşi articol, potrivit cărora „ În cazul prevăzut la alin. (1) lit. c 1 ), suspendarea se dispune din oficiu prin ordin al ministrului justiţiei ", sunt contrare articolelor 21, 26, 46 şi 54 din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 18 octombrie 2012 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

La 14 noiembrie 2012 sesizarea a fost completată cu argumente adiţionale.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului şi Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești.

La şedinţa plenară publică autorul sesizării a participat personal. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Vladimir Grosu, viceministru al justiţiei.

Prevederile relevante ale Legii nr.113 din 17 iunie 2010 privind executorii judecătoreşti (M.O., 2010, nr.126-128, art. 406) sunt următoarele: Articolul 2 Activitatea executorului judecătoresc „(1) Executorul judecătoresc este persoană fizică învestită de stat cu competenţa de a îndeplini activităţi de interes public prevăzute de prezenta lege şi de alte legi. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, executorul judecătoresc este exponentul puterii de stat. Doar executorul judecătoresc licenţiat şi învestit în condiţiile prezentei legi poate efectua executarea silită.[...]" Articolul 18 Suspendarea activităţii executorului judecătoresc. Consecinţele suspendării „(1) Activitatea executorului judecătoresc se suspendă în cazul: [...] c 1 ) încălcării grave a legislaţiei - până la aplicarea sancţiunii disciplinare; [...] (5 1 ) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. c1), suspendarea se dispune din oficiu prin ordin al ministrului justiţiei. [...]" Articolul 21 Răspunderea disciplinară „(1) Executorul judecătoresc poartă răspundere disciplinară pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale. Abaterile disciplinare se examinează de către Colegiul disciplinar. (2) Executorul judecătoresc va fi tras la răspundere disciplinară pentru acţiuni sau omisiuni care contravin dispoziţiilor stabilite de lege, cum ar fi: a) nerespectarea secretului profesional; b) încălcarea incompatibilităţilor stabilite la art.5; b 1 ) încălcarea gravă a legislaţiei; c) săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri; d) tergiversarea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor legate de procedura de executare; e) refuzul intenţionat de a efectua acte de executare, ceea ce a avut drept consecinţă încălcarea drepturilor părţilor în cadrul procedurii de executare; f) încălcarea Codului deontologic; g) nerespectarea hotărârilor organelor profesionale ale executorilor judecătoreşti; h) absenţa nejustificată de la birou mai mult de două zile lucrătoare consecutive; i) constatarea incapacităţii profesionale, exprimată şi prin anularea irevocabilă de către instanţa de judecată a unui număr de executări silite reprezentând 10% din dosarele de executare sau a unor acte de executare, întocmite în cel mult 20% din dosarele de executare, instrumentate într-un an calendaristic.[...]" Articolul 23 Procedura disciplinară „(1) Solicitarea de intentare a procedurii disciplinare se întocmeşte în scris, se adresează Colegiului disciplinar, indicându-se motivele care au stat la baza ei. (2) În cel mult 5 zile lucrătoare de la intrarea solicitării, va fi numită data examinării ei, care va fi comunicată solicitantului, executorului judecătoresc şi membrilor colegiului. Copia de pe solicitare şi materialele care o însoţesc vor fi remise executorului judecătoresc şi membrilor colegiului cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data examinării cazului. (3) Şedinţele Colegiului disciplinar sînt publice. Din motive temeinice, colegiul poate dispune ca şedinţa să fie parţial sau total închisă. (4) În timpul examinării abaterii disciplinare, prezenţa executorului judecătoresc tras la răspundere disciplinară este obligatorie. Dacă acesta lipseşte în mod nejustificat, Colegiul disciplinar poate să decidă examinarea abaterii disciplinare în lipsa lui. (5) În cadrul şedinţelor colegiului, executorul judecătoresc şi solicitantul iniţierii procedurii disciplinare pot fi asistaţi de avocat. (6) Secretarul colegiului va asigura accesul executorului judecătoresc şi al solicitantului, precum şi al reprezentanţilor acestora, la toate documentele referitoare la caz. (7) În şedinţele colegiului pot fi chemaţi şi audiaţi martori şi experţi, aceştia fiind obligaţi să se prezinte. (8) Urmare a examinării solicitării de intentare a procedurii disciplinare, colegiul pronunţă o decizie prin care constată sau nu abaterea disciplinară şi stabileşte, după caz, sancţiunea. Sub sancţiunea nulităţii, decizia se pronunţă în mod public şi trebuie să fie motivată."

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele: Articolul 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie Protecţia proprietăţii „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." ÎN DREPT

Legea privind executorii judecătoreşti a fost adoptată la 17 iunie 2010, instituind sistemul de executori judecătoreşti privaţi, în baza a noi principii şi modalităţi de funcţionare.

Prin Legea nr.5 din 15 ianuarie 2012 pentru modificarea unor acte legislative, Parlamentul a operat, între altele, modificări în articolul 18 din Legea privind executorii judecătoreşti.

Potrivit acestor modificări, articolul 18 alin.(1) din Legea privind executorii judecătoreşti a fost completat cu lit.c 1 ), care prevede ca temei de suspendare a activităţii executorului judecătoresc „ încălcarea gravă a legislaţiei - până la aplicarea sancţiunii disciplinare ". Concomitent, pentru situaţia prevăzută la alin.(1) lit.c 1 ), ministrul justiţiei a fost abilitat cu dreptul de a suspenda din oficiu activitatea executorului judecătoresc (alin. (5 1 ) art. 18).

La fel, prin respectiva lege de modificare, articolul 21 alin.(2) din Legea privind executorii judecătoreşti a fost completat cu un nou temei, considerat a fi abatere disciplinară, şi anume „ b 1 ) încălcarea gravă a legislaţiei ".

Autorul sesizării consideră că prin normele contestate se aduce atingere exercitării dreptului de proprietate de către executorul judecătoresc, în contextul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care atribuie licenţa pentru exercitarea unei activităţi la categoria de „bun", protejat de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

De asemenea, autorul sesizării susţine că suspendarea din oficiu de către ministrul justiţiei a activităţii executorului judecătoresc, până la aplicarea sancţiunii disciplinare, este o încălcare a dreptului la apărare.

În acelaşi timp, autorul sesizării pretinde că sintagma „încălcarea gravă a legislaţiei" nu este suficient de previzibilă şi clară pentru a permite suspendarea activităţii.

Respectiv, autorul sesizării consideră că normele contestate încalcă articolele 21, 26, 46 şi 54 din Constituţie.

Guvernul a contestat competenţa Curţii Constituţionale de a examina sesizarea, deoarece aceasta vizează o abordare in abstracto a problemelor de compatibilitate a unei norme din legea organică cu Legea Supremă, fiind astfel o actio popularis , deoarece nici autorul sesizării, nici Curtea Constituţională nu au identificat circumstanţe sau situaţii prin care o persoană într-un mod individual ar pretinde violarea drepturilor sale fundamentale prin aplicabilitatea prevederilor contestate.

Curtea nu poate accepta acest argument pentru considerentele menţionate infra .

Curtea reaminteşte că este competentă anume şi exclusiv să aprecieze circumstanţele de drept, cele de fapt fiind, în principiu, irelevante. Prin urmare, controlul constituţionalităţii operat de Curtea Constituţională a priori nu numai că implică, dar şi impune exclusiv abordarea in abstracto a problemelor de compatibilitate a normelor legale cu cele constituţionale.

Este evident că, spre deosebire de Curtea Europeană, al cărei specific este de a examina cereri individuale privind încălcarea drepturilor omului, testul calităţii de victimă sau al unui eventual prejudiciu este inaplicabil pentru exercitarea controlului constituţionalităţii legii de către Curtea Constituţională, care este în esenţă sesizată printr-o actio popularis .

În aceeaşi ordine de idei, Curtea nu este gata să accepte punctul de vedere al Guvernului că urmează a fi apreciată circumstanţa existenţei unui prejudiciu intereselor şi drepturilor, precum şi gradul de prejudiciere a executorilor judecătoreşti.

Chiar şi în cazul soluţionării excepţiilor de neconstituționalitate, care se ridică la aplicarea legii în cadrul litigiului dedus spre soluţionare instanţei de judecată, Curtea nu este competentă a analiza aplicarea unei anumite dispoziţii legale unei situaţii concrete, ci numai compatibilitatea in abstracto a prevederilor contestate cu normele Constituţiei.

De asemenea, deşi soluţionarea litigiilor concrete între persoane concrete este atribuția exclusivă a instanţelor judecătoreşti, acestea fiind şi singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situaţia de fapt dedusă instanţei, prin raportarea normelor contestate atât la dispoziţiile constituţionale, cât şi la prevederile Convenţiei Europene, Curtea Constituţională statuează asupra calităţii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene, ţinând cont, în acelaşi timp, de efectele potenţiale sau de riscurile pe care le comportă aceasta în raport cu destinatarii normei.

Curtea nu vede nici un motiv să considere că nu este competentă să examineze in abstracto problemele de compatibilitate a unei norme din legea organică cu Legea Supremă, în absenţa unor victime sau prejudicii concrete. Prin urmare, această obiecţie urmează a fi respinsă.

Curtea nu poate accepta nici argumentul Guvernului că sesizarea nu intră sub incidenţa competenţei ratione personae a instanţei constituţionale, deoarece executorii judecătoreşti sunt înzestraţi cu atribute de autoritate publică, circumstanţă ce i-ar exclude din câmpul de protecţie a drepturilor fundamentale garantate de Constituţie şi de Convenţia Europeană.

În acest context, Curtea respinge şi poziţia Guvernului, care în mod eronat invocă raționamentele Curţii Europene în privinţa notarilor, solicitând aplicarea acestora mutatis mutandis în privinţa executorilor judecătoreşti. Contrar afirmațiilor Guvernului, potrivit cărora Curtea Europeană ar fi declarat inadmisibilă o cerere prezentată de notari, deoarece aceasta ar fi fost incompatibilă rationae personae, în realitate, în Decizia în cauza X contra Republicii Federale Germane , din 13 decembrie 1979 (cererea nr. 8410/78), Comisia Europeană a Drepturilor Omului a examinat temeinicia fondului, considerând-o inadmisibilă rationae materiae , deoarece pretenţiile nu constituiau un drept garantat de Convenţie.

Mai mult, însăşi Convenţia Europeană în articolul 53 (Apărarea drepturilor omului recunoscute) recunoaşte expres dreptul statelor de a asigura o protecţie mai înaltă decât cea oferită de Convenţia Europeană: „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte."

În acelaşi context, Curtea reaminteşte că, în temeiul articolului 134 din Constituţie, este unica autoritate de jurisdicţie constituţională şi garantează supremaţia Constituţiei.

Articolele 15 şi 16 din Constituţie garantează universalitatea şi egalitatea cetăţenilor Republicii Moldova. Astfel, cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea, ei fiind egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială. De asemenea, în virtutea articolului 19 din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege.

Prin urmare, pentru ca o sesizare să fie compatibilă ratione personae cu Constituţia, este suficient ca normele constituţionale la care aceasta face referinţă să vizeze cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini sau apatrizii.

Astfel, este evident că Legea Supremă nu exclude executorii judecătoreşti din domeniul de aplicare a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale garantate de Constituţie, argumentul Guvernului privind incompatibilitatea ratione personae a sesizării fiind vădit neîntemeiat.

Curtea observă că sesizarea vizează în esenţă dreptul de a exercita activitatea de executor judecătoresc, activitate care poate fi desfăşurată doar având licenţă în acest sens.

Curtea reţine că, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, prerogativa Curţii este de a stabili corelaţia dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.

Astfel, Curtea nu poate să reţină pentru examinare obiecţiile autorului sesizării referitoare la încălcarea principiului prezumţiei nevinovăţiei, consacrat de articolul 21 din Constituţie. Curtea menţionează că respectivul principiu operează în cadrul procesului penal şi al celui contravenţional.

Curtea menționează de asemenea că articolul 26 din Constituție, care garantează dreptul la apărare, este inopozabil prevederilor legale examinate.

Concomitent, reieşind din faptul că autorul sesizării a menţionat că norma de la articolul 18 alin.(1) lit.c 1 ) din Legea privind executorii judecătoreşti nu este suficient de accesibilă, clară şi previzibilă, Curtea va examina această normă şi prin prisma articolului 23 alin. (2) din Constituţie.

În acelaşi context, având în vedere faptul că articolul 54 din Constituţie urmează a fi examinat prin raportare la un drept fundamental garantat de Constituţie, iar articolul 46 se încorporează în capitolul „Drepturile şi libertăţile fundamentale", la soluționarea cauzei Curtea va aplica prevederile acestor articole în coroborare.

Prin urmare, pentru a elucida corespunderea dispoziţiilor contestate cu normele constituţionale, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolului 46 alin.(1) şi (2) combinat cu articolele 23 şi 54 din Constituţie.

De asemenea, Curtea în procesul examinării cauzei va aplica jurisprudenţa sa anterioară, precum şi, prin prisma articolului 4 din Constituţie, prevederile Convenţiei Europene şi jurisprudenţa Curţii Europene. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 46 COMBINAT CU ARTICOLELE 54 ŞI 23 ALINEATUL (2) DIN CONSTITUŢIE

În opinia autorului sesizării, prevederile articolului 18 alin. (1) lit.c 1 ) din Legea privind executorii judecătoreşti, supuse controlului constituţionalităţii, încalcă articolul 46 din Constituţie, potrivit căruia: "(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate. (2) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. [...]"

De asemenea, în raport cu normele contestate, autorul sesizării invocă şi încălcarea articolului 54 din Constituţie, care prevede: "(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. (2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. (3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24. (4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii."

Autorul sesizării consideră că prevederile contestate aduc atingere şi articolului 23 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia: „[...] (2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative." A. Argumentele autorului sesizării

Autorul sesizării consideră că dreptul pe care îl implică deţinerea licenţei de executor judecătoresc poate fi asimilat dreptului de proprietate, consacrat de articolul 46 din Constituţie şi de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană. Graţie activităţii desfăşurate în temeiul licenţei, executorul judecătoresc are posibilitatea de a obţine venituri.

Astfel, autorul sesizării menţionează că suspendarea activităţii executorului judecătoresc până la aplicarea unei sancţiuni disciplinare de către Colegiul disciplinar constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate de către executorul judecătoresc.

De asemenea, potrivit autorului sesizării, sintagma „încălcarea gravă a legislaţiei" de la articolul 18 alin.(1) lit. c 1 ) din lege nu este suficient de accesibilă, previzibilă şi clară.

În acest context, autorul sesizării consideră că, prin completările de la articolul 18 din Legea nr. 113, ministrul justiţiei unilateral determină gravitatea încălcării legii de către executorul judecătoresc şi decide asupra suspendării activităţii acestuia, fără a-i oferi posibilitatea să-şi justifice acţiunile.

Autorul sesizării menţionează că investigarea, aprecierea şi luarea unei atitudini față de "încălcarea gravă a legislaţiei" urmează să fie efectuată de către Colegiul disciplinar, conform procedurii stipulate la articolele 23-24 din Legea nr. 113, în cadrul căreia se asigură respectarea tuturor drepturilor executorului judecătoresc, iar decizia adoptată poate fi contestată în instanţa de judecată.

Din motivele menţionate, autorul sesizării consideră că prevederile articolului 18 alin.(1) lit.c 1 ) şi alin.(5 1 ) din Legea privind executorii judecătoreşti sunt contrare prevederilor Constituţiei şi necesită a fi declarate neconstituţionale. B. Argumentele autorităţilor

În opinia prezentată de Preşedintele Republicii Moldova, invocându-se jurisprudenţa Curţii Europene, se constată că dreptul pe care îl implică deţinerea licenţei pentru activitatea de executor judecătoresc poate fi asimilat dreptului de proprietate, consacrat de articolul 46 din Constituţie şi de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, deoarece, graţie activităţii desfăşurate, executorul judecătoresc are posibilitatea de a obţine venituri, implicând astfel un interes material.

De asemenea, prin prisma criteriilor de calitate a legii, în opinia Preşedintelui Republicii Moldova se susţine că sintagma „încălcarea gravă a legislaţiei", fără stabilirea acţiunilor sau a inacţiunilor care constituie încălcări, permite aplicarea sa neadecvată şi comportă un caracter discreţionar. Astfel, necunoscându-se care încălcare poate fi apreciată „ gravă ", această sintagmă lasă loc de interpretări subiective, iar subiecţii individuali ai relaţiilor reglementate pot proceda uneori în corespundere cu propriile percepţii şi interese.

Guvernul, în opinia prezentată, menţionează că licenţa pentru exercitarea activităţii de executor judecătoresc nu poate fi considerată un „bun" în sensul articolului 46 din Constituţie şi al articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, deoarece activitatea executorului judecătoresc nu este activitate de antreprenoriat şi nici nu poate fi asimilată acesteia. Licenţa executorului judecătoresc nu este un drept perpetuu, ci este supus unor restricţii şi condiţii de interes public, de acţiunile executorului judecătoresc fiind responsabil, în ultimă instanţă, statul, care i-a acordat asemenea împuterniciri, a reglementat şi a supravegheat activitatea acestuia, conform procedurilor stabilite.

În viziunea Guvernului, statul nu garantează executorului judecătoresc un venit stabil, ci transmite acestuia împuterniciri pentru exercitarea activităţilor de interes public. Executorul este supus unui statut special şi restricţii referitoare la conflictul de interese, răspunderea disciplinară, competenţa teritorială de activitate, taxele şi onorariile percepute etc.

În susţinerea argumentelor sale, Guvernul reţine că protecţia instituită de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană nu este absolută, textul impunând cel puţin două principii, care constituie limite ale dreptului de proprietate: (a) posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi (b) posibilitatea reglementării exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Astfel, în viziunea Guvernului, executorul judecătoresc nu dispune de o creanţă faţă de stat în ceea ce priveşte exercitarea profesiei sale de interes public în baza licenţei şi nu dispune de o speranţă legitimă pentru cazul în care suspendarea sau retragerea licenţei este prevăzută de lege, aceste măsuri din urmă fiind necesare într-o societate democratică şi fiind proporţionale cu scopurile publice urmărite.

De asemenea, Guvernul consideră că, în sensul Convenţiei Europene, licenţa executorului judecătoresc nu naşte o speranţă legitimă de a obţine avantaje ce rezultă din exercitarea profesiei.

Potrivit Guvernului, suspendarea licenţei executorului judecătoresc până la aplicarea/neaplicarea sancţiunii de către Colegiul disciplinar nu privează în substanţă executorul judecătoresc de dreptul său la exercitarea profesiei, ci este o măsură de interes public, care are drept efect diminuarea unor posibile consecinţe pentru interesul general datorat continuării activităţii executorului judecătoresc. Suspendarea licenţei prin sine nu afectează decât dreptul beneficiarului de a exercita temporar activitatea cu care a fost autorizat, respectiv de a obţine venituri (conotaţia pecuniară).

Cu referire la accesibilitatea, claritatea şi previzibilitatea prevederii „ încălcarea gravă a legislaţiei ", Guvernul consideră că aceasta presupune acele acţiuni care au prejudiciat sau au creat un pericol iminent de prejudiciere a părţilor în procedura de executare. Prevederea nu este rigidă şi permite interpretarea neechivocă în practică. Potrivit Guvernului, prin termenul "gravă" prevederea instituie o claritate. În viziunea Guvernului, "încălcarea gravă a legislaţiei" se raportează la caracterul şi gravitatea abaterii, consecinţele abaterii disciplinare, impactul faptei asupra imaginii profesionale a executorului judecătoresc.

În cadrul şedinţei publice a Curţii, reprezentantul Parlamentului s-a raliat poziţiei Guvernului. C. Aprecierea Curţii

Curtea reţine că executorii judecătoreşti exercită funcţii speciale în înfăptuirea justiţiei, fiind dotaţi cu competenţe cvasi-exclusive prin Legea privind executorii judecătoreşti şi Codul de Executare.

În acest context, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului că executorii judecătoreşti sunt parte a puterii executive, fiind asimilaţi funcţionarilor publici, astfel încât suspendarea licenţei ar putea fi echivalată concedierii unui angajat în ordine administrativă de către ministrul justiţiei.

În acelaşi timp, atribuirea unui statut liberal executorilor judecătoreşti nu înseamnă existenţa unei libertăţi absolute în acţiunile pe care aceştia urmează să le întreprindă în exerciţiul funcţiei. Executorii judecătoreşti au obligația să acţioneze în strictă conformitate cu prevederile legale.

Pornind de la normele europene în materie de executare silită, profesiei de executor judecătoresc îi sunt caracteristice exigenţe sporite şi responsabilitate, precum şi supunerea la un regim disciplinar riguros. Odată cu evoluția statutului liberal al profesiei, aşa cum e şi firesc, cresc şi exigenţele de acces şi de menţinere în respectiva profesie.

Curtea relevă că potrivit Recomandării Consiliului Europei nr.(2003)17 privind executarea hotărârilor judecătoreşti : „IV. Agenţii de executare [...] 3. Pentru recrutarea agenţilor de executare, trebuie avută în vedere moralitatea candidaţilor, precum şi cunoştinţele juridice şi pregătirea în materie de legislaţie şi de procedură. Pentru aceasta, agenţii de executare trebuie să fie supuşi unei examinări prin care să li se evalueze cunoştinţele teoretice şi practice. 4. Agenţii de executare trebuie să se bucure de o bună reputaţie, să fie competenţi în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin şi trebuie să acţioneze mereu în conformitate cu standardele profesionale şi etice recunoscute. Trebuie să fie imparţiali în relaţia cu părţile, trebuie să fie supuşi unui control profesional şi unei monitorizări care poate include controlul judiciar. 5. Împuternicirile şi responsabilităţile agentului de executare trebuie să fie definite în mod clar şi delimitate în raport cu cele ale judecătorului. 6. Agenţii de executare care sunt bănuiţi de abuz în funcţia lor trebuie să fie supuşi unei proceduri disciplinare, civile şi/sau penale, prevăzându-se, în caz de abuz, sancţiuni adecvate. "

În acest sens, Curtea reţine că Legea privind executorii judecătoreşti rezervă un capitol separat „ Răspunderii disciplinare ", care cuprinde un mecanism amplu de examinare a abaterilor disciplinare şi de aplicare a sancţiunilor.

În acelaşi timp, Curtea observă că, urmare a modificărilor operate, suspendarea licenţei este în acelaşi timp măsură asiguratorie şi sancţiune. Astfel, potrivit articolului 18 din lege, activitatea executorului judecătoresc se suspendă în cazul: „a) deţinerii unei funcţii elective sau a funcţiei de secretar general al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti - pe durata mandatului; b) depunerii unei cereri pe motiv de concediu de maternitate şi de concediu pentru îngrijirea copilului cu vârstă de până la 3 ani; c) incapacităţii temporare de muncă cu o durată mai mare de 4 luni consecutive, dar care nu poate depăşi un an; c 1 ) încălcării grave a legislaţiei - până la aplicarea sancţiunii disciplinare ; d) aplicării unei sancţiunii disciplinare în condiţiile art. 24; e) nevărsării contribuţiilor obligatorii la contul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti timp de 3 luni de la scadenţă - până la achitarea lor integrală, dar nu mai mult de 3 luni; f) lipsei contractului de asigurare de răspundere civilă - pe o perioadă ce nu poate depăşi 3 luni; g) aplicării de către instanţa de judecată a unei măsuri preventive sub formă de arest preventiv sau de arest la domiciliu."

Pe de altă parte, articolul 24 din lege prevede că sancţiunile disciplinare constau în: a) avertisment; b) mustrare; c) amendă; d) suspendare a activităţii ; e) retragere a licenţei. 1. Principii generale

Urmând practica sa anterioară (a se vedea, în special, hotărârile nr.15 din 13 septembrie 2011 privind controlul constituţionalităţii articolului 18 alin. (3) din Legea nr.152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Naţional al Justiţiei şi nr. 17 din 6 iunie 2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260-XVI din 27 iulie 2006), Curtea va aplica raţionamentele degajate din jurisprudenţa Curţii Europene în acest domeniu.

În acest context, Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de "bunuri" din articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, astfel încât alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate "drepturi de proprietate". De asemenea, în sensul Convenţiei noţiunea de "bunuri" cuprinde atât bunurile mobile, bunurile imobile, alte drepturi reale, cât şi "speranţa legitimă" de a obţine un avantaj patrimonial.

Totodată, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun", în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, şi la fel se întâmplă şi în cazul unei creanţe condiţionale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiţiei (a se vedea Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001-VIII).

Aspectul care urmează a fi analizat, în fiecare cauză, este dacă circumstanţele cauzei, examinate în ansamblu, oferă persoanelor vizate un drept asupra unui interes material protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.

În acest context, în Hotărârea nr. 15 din 13 septembrie 2011 privind controlul constituţionalităţii articolului 18 alin.(3) din Legea nr.152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Naţional al Justiţiei, Curtea Constituţională a reţinut că: „46. [...] potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, licenţa de a desfăşura o anumită activitate a fost în mod constant considerată un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, în măsura în care oferă persoanelor vizate un drept asupra unui interes material şi aceasta indiferent de faptul dacă actul este de natură administrativă (a se vedea Bimer S.A. v. Moldova , nr. 15084/03, §49, 10 iulie 2007 şi Megadat.com SRL v. Moldova , nr. 21151/04, §§ 62-63, 8 aprilie 2008)."

De asemenea, în Hotărârea nr.17 din 6 iunie 2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260-XVI din 27 iulie 2006, Curtea Constituţională a statuat că: „37. Astfel, Curtea consideră că interesele asociate exploatării unei licenţe constituie interese patrimoniale protejate de articolul 46 din Constituţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie."

În acelaşi context, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a reţinut că licenţa eliberată pentru desfăşurarea unei activităţi liberale poate fi considerată un „bun" în sensului articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, atunci când punerea ei în valoare a condus la formarea unei clientele . Astfel, Curtea Europeană a recunoscut valoarea economică a clientelei rezultate din exerciţiul unei activităţi .

În acest sens, în hotărârea H. versus Belgia din 30 noiembrie 1987, Curtea Europeană a statuat că: „47.[...] atât cabinetul avocatului , cât şi clientela acestuia reprezintă elemente patrimoniale care ţin de noţiunea dreptului de proprietate ca drept cu caracter civil".

În aceeaşi ordine de idei, în hotărârea Buzescu versus România din 24 mai 2005, Curtea Europeană a statuat că: „81. [...] în măsura în care se referă la pierderea unui venit viitor, plângerea reclamantului iese din sfera de protecţie prevăzută de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, care priveşte numai bunurile existente sau speranţele legitime privind proprietatea [a se vedea Ian Edgar (Liverpool) Ltd. versus Marea Britanie (dec.), nr. 37683/97, CEDO 2000-I]. Cu toate acestea, aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se extinde la exercitarea profesiei de avocat şi la reputaţia aferentă, avându-se în vedere că acestea sunt entităţi de o anumită valoare care au, în multe privinţe, natura drepturilor private şi astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziţii din această prevedere [a se vedea Van Marle şi alţii versus Olanda , hotărârea din 26 iunie 1986, Seria A nr.101, pag.13, paragraful 41, şi Döring versus Germania (dec.), nr. 37595/97, CEDO 1999-VIII; a se vedea, totodată, Wendenburg şi alţii versus Germania (dec.), nr.71630/01, CEDO 2003-II].

[...] Curtea consideră că clientela existentă a reclamantului era legată de practica sa ca avocat şi că a fost în măsură să o "exploateze" ca avocat. În acest sens, Curtea este de acord cu reclamantul că, pentru a-şi putea "exploata" clientela, trebuia să furnizeze clienţilor o gamă completă de servicii ca avocat român, inclusiv reprezentarea în instanţă [...].

Curtea concluzionează că reclamantul putea pretinde că avea un "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte reputaţia pe care şi-o construise [...]". 2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză 77. În contextul celor expuse supra , Curtea consideră necesar să examineze conţinutul normelor supuse controlului constituţionalităţii reieşind din următorul test: 1) dacă licenţa de executor judecătoresc constituie un „bun", în sensul articolului 46 din Constituţie şi articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană; 2) dacă suspendarea activităţii executorului judecătoresc din oficiu de către ministrul justiţiei pentru încălcarea gravă a legislaţiei - până la aplicarea sancţiunii disciplinare - constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate; 3) în cazul existenţei unei ingerinţe, dacă aceasta este prevăzută de lege, previzibilă, accesibilă şi clară; 4) dacă ingerinţa este proporţională cu scopul urmărit. a) Dacă licenţa de executor judecătoresc constituie un „bun", în sensul articolului 46 din Constituţie şi articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană 78. Potrivit articolului 2 alin.(1) din Legea privind executorii judecătoreşti: „Executorul judecătoresc este persoană fizică învestită de stat cu competenţa de a îndeplini activităţi de interes public prevăzute de prezenta lege şi de alte legi. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, executorul judecătoresc este exponentul puterii de stat. Doar executorul judecătoresc licenţiat şi învestit în condiţiile prezentei legi poate efectua executarea silită ." 79. Astfel, Curtea reţine că doar deţinerea unei licenţe, eliberată în condiţiile stipulate de lege, permite executorului judecătoresc desfăşurarea activităţii. 80. Aplicând mutatis mutandis raţionamentele Curţii Europene, menţionate la §§ 75-76 supra , Curtea consideră că dreptul pe care îl implică deţinerea licenţei pentru executorul judecătoresc de a-şi forma propria clientelă în procesul exercitării atribuţiilor sale statuate de lege poate fi asimilat dreptului de proprietate, consacrat de articolul 46 din Constituţie şi articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană. 81. Curtea reţine că, în pofida faptului că potrivit legii activitatea executorului judecătoresc nu constituie o activitate de întreprinzător, deţinerea licenţei dă naştere pentru executorul judecătoresc la o „speranţă legitimă şi rezonabilă" cu privire la caracterul ei de durată şi la posibilitatea obţinerii avantajelor ce rezultă din exerciţiul activităţii care-i face obiectul în mod continuu . b) Dacă suspendarea din oficiu de către ministrul justiţiei a activităţii executorului judecătoresc pentru încălcarea gravă a legislaţiei, până la aplicarea sancţiunii disciplinare, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate 82. Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, sistarea licenţei unui avocat, refuzul de a înregistra un expert contabil sau sistarea licenţei de administrare a unei afaceri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană (a se vedea H v. Belgia, hotărârea din 30 noiembrie 1987, Seria A nr.127-B, § 47, şi Bimer S.A. v. Moldova , nr.15084/03, § 49, 10 iulie 2007). 83. În viziunea Curţii, suspendarea licenţei este o măsură de reglementare a folosinţei bunurilor, ce intră în domeniul de aplicare al alin.(2) al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie (a se vedea Hotărârea nr.17 din 6 iunie 2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260-XVI din 27 iulie 2006, § 42).

Curtea reţine că, în prezenta cauză, efectele asupra activităţii executorului judecătoresc în cazul suspendării sunt aceleaşi ca şi în cazul încetării activităţii. Astfel, potrivit articolului 20 din Legea privind executorii judecătoreşti: „În caz de suspendare sau de încetare a activităţii sale, executorul judecătoresc depune, în termen de 10 zile, sigiliul, legitimaţia, documentele pentru procedurile de executare, precum şi arhiva, la camera teritorială a executorilor judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi are biroul. Camera teritorială va asigura continuarea lucrărilor neexecutate, va repartiza altor executori judecătoreşti procedurile nefinalizate şi va stabili condiţiile de păstrare a arhivei."

Curtea reţine că, potrivit prevederilor Codului de executare, creditorul este în drept să prezinte documentul executoriu pentru executare oricărui executor judecătoresc din circumscripţia camerei teritoriale unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul, cu excepţia documentelor executorii care se transmit din oficiu de către instanţa de judecată spre executare executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul sau sediul debitorului.

Prin urmare, suspendarea activităţii executorului judecătoresc are drept consecinţă pierderea acelei părţi din clientela sa care era interesată de capacitatea sa de a furniza întreaga gamă de servicii pe care o oferă un executor judecătoresc în procesul de executare a hotărârilor judecătoreşti şi, prin urmare, o pierdere a venitului . În acelaşi context, suspendarea activităţii executorului judecătoresc poate afecta imaginea acestuia şi încrederea potenţialilor clienţi în capacităţile sale profesionale . În consecinţă, există o ingerinţă în dreptul executorului judecătoresc la respectarea bunurilor sale.

În contextul constatărilor supra , Curtea consideră irelevant pentru prezenta cauză argumentul Guvernului privind caracterul temporar al măsurii suspendării, deoarece suspendarea licenţei unui executor judecătoresc, prin consecinţele sale ulterioare de pierdere a clientelei, aduce atingere dreptului de proprietate, garantat de articolul 46 din Constituţie şi de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană.

În acest context, potrivit interpretărilor operate de Curtea Europeană, pentru a fi compatibilă cu regula generală menţionată în prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, în lumina căruia trebuie interpretat cel de-al doilea paragraf, o astfel de ingerinţă trebuie să menţină un "just echilibru" între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei , Hotărârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr.52, pag.26, paragraful 69). În plus, chestiunea cu privire la menţinerea unui just echilibru "devine relevantă numai dacă s-a stabilit că ingerinţa respectivă satisface cerinţa de legalitate şi nu a fost arbitrară" (a se vedea Iatridis versus Grecia [MC], cererea nr.31107/96, § 58, CEDO 1999-II, şi Beyeler versus Italia [MC], cererea nr.33202/96, § 107, CEDO 2000-I).

Prin urmare, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, o astfel de ingerinţă nu constituie încălcare în cazul în care este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestui scop.

În acest context, Curtea va examina restrângerea dreptului executorului judecătoresc de a activa o anumită perioadă de timp prin prisma paragrafului 2 al articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană, precum şi prin prisma dispoziţiilor articolelor 23 şi, respectiv, 54 din Constituţie. c) Dacă ingerinţa este prevăzută de lege

Curtea reţine că articolul 23 alin.(2) din Constituţie pune în sarcina statului obligaţia de a face accesibile toate legile şi actele normative.

Curtea reţine că articolul 18 alin.(1) lit.c 1 ) şi alin.(5 1 ) din Legea privind executorii judecătoreşti acordă ministrului justiţiei dreptul de a suspenda activitatea executorului judecătoresc pentru încălcarea gravă a legislaţiei, până la aplicarea sancţiunilor disciplinare, astfel ingerinţa având o bază legală.

De asemenea, articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie impune, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalităţii implică şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile ( Hentrich împotriva Franţei , Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr.296-A, p.19 - 20, §42, şi Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii , Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr.102, p. 47, § 110).

În acest context, Curtea reţine că, deşi articolul 23 din Constituţie cuprinde doar criteriul de accesibilitate al legii, Curtea Europeană prin jurisprudenţa sa impune ca normele adoptate de autorităţile publice să fie inclusiv suficient de precise şi previzibile.

Urmând principiile Curţii Europene de examinare a calităţii legii, Curtea va analiza dacă prevederile legale contestate sunt suficient de accesibile, clare şi previzibile.

În acest context, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene: "O normă este accesibilă şi previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă, cu consiliere adecvată, să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-o normă. [...] legea trebuie să fie accesibilă într-un mod adecvat: cetăţeanul trebuie să aibă un indiciu adecvat, în circumstanţe concrete, asupra reglementărilor legale aplicabile [...]" (Hotărârea CEDO Silver versus Regatul Unit ).

Totodată, în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a statuat că: „[...] odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii [...]" (Hotărârea CEDO Păduraru versus România ).

În acelaşi sens, potrivit articolului 3 alin.(2) din Legea nr. 780-XV din 27 decembrie 2001 privind actele legislative: „Actul legislativ trebuie să respecte condiţiile legalităţii, accesibilităţii, preciziei [...]".

Curtea reţine că, prin aceste reglementări de tehnică legislativă, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvată ale fiecărui act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concurează la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară.

Curtea reţine că articolul 18 alin.(1) din Legea privind executorii judecătoreşti cuprinde temeiurile de suspendare a activităţii executorului judecătoresc. Respectivele temeiuri indică situaţii certe privind imposibilitatea executorului judecătoresc de a-şi desfăşura activitatea o perioadă determinată de timp.

Concomitent, Curtea reţine că temeiul din lege, stipulat de articolul 18 alin.(1) lit.c 1 ), de suspendare a activităţii pentru " încălcarea gravă a legislaţiei ", până la aplicarea sancţiunii disciplinare, nu permite determinarea cu exactitate a situaţiilor în care poate avea loc suspendarea activităţii executorului judecătoresc.

De asemenea, legiuitorul nu specifică încălcările care urmează a fi considerate „ grave " din punct de vedere juridic.

La fel, Curtea a observat că prevederea "încălcarea gravă a legislației" se cuprinde și la art. 21 alin.(2) lit. b 1 ) din Legea privind executorii judecătorești. Astfel, analizînd toate temeiurile prevăzute de respectivul articol, temeiuri ce pot constitui abateri disciplinare, Curtea reține că, avînd în vedere generalitatea expunerii literei b 1 ), aceste temeiuri ar putea fi atribuite la " încălcarea gravă a legislației" .

Din includerea respectivei norme la articolul 21 alin.(2) lit.b 1 ) din lege se desprinde ideea că lista temeiurilor care constituie abateri disciplinare nu este exhaustivă. Or, prin încălcarea legislaţiei urmează a se înţelege orice acţiune a executorului judecătoresc contrară legii sau orice omisiune a acestuia de a aplica legea atunci când aceasta o cere.

În acest context, Curtea reţine că existenţa unor soluţii legislative care exclud alte dispoziţii de lege cuprinse în acelaşi act legislativ nu sunt de natură să asigure claritatea şi previzibilitatea normei.

De asemenea, analizând temeiurile care pot constitui abateri disciplinare cuprinse la articolul 21 din Legea privind executorii judecătoreşti, până la operarea modificărilor prin Legea nr.5 din 15 ianuarie 2012, Curtea observă că acestea vizau, în principiu, aspecte de organizare a profesiei de executor judecătoresc, şi nu aspecte ale procedurii de executare . Ca urmare a modificărilor operate, nu este clar dacă normele contestate se referă şi la aspectele procedurii de executare.

La fel, Curtea observă că, în maniera în care sunt redactate prevederile contestate, nu este cert dacă ministrul justiţiei dispune suspendarea licenţei pentru încălcarea gravă a legislaţiei şi apoi sesizează Colegiul disciplinar în virtutea dreptului consacrat la articolul 22 alin.(1) din Legea nr.1