Decizia nr. 819/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1131/2023 a Curții de Apel București

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.02.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice și Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor, a solicitat anularea deciziei de angajare a răspunderii sale solidare nr. x/26.11.2014 și a deciziei nr. 1048/29.07.2022 privind soluționarea contestației administrativ-fiscale.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1131/2023 din 20 iunie 2023 Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor. A anulat decizia de soluționare a contestației administrativ-fiscale nr. 1048/29.07.2022 și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/26.11.2014.

A luat act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. 3. Cererile de recurs Împotriva sentinței au exercitat calea de atac a recursului pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Prin recursul declarat, recurenta-pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază ca nelegală hotărârea instanței de fond în ceea privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGRFB, în nume propriu și anularea unor acte administrative în contradictoriu cu aceasta, nefiind emitenta niciunui act din cele contestate.

Consideră recurenta că, în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a justificat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, în nume propiu, pe singurul considerent:"AS5FP, emitenta deciziei de angajare a răspunderii solidare este în subordinea DGRFP București, context în care devin relevante prevederile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013 (...) si cele ale art. 13 alin. (3) lit. b) din aceeași hotarare (...) SC B. S.R.L., societatea debitoare insolvabilă a cărei administrator era reclamantul A., este contribuabil - persoana juridică aflată în administrarea fiscală a Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, care este și emitenta Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. x/26.11.2014, a cărei anulare se solicita.

Prin urmare, fata de obiectul acțiunii, rezulta că, în cauza de față, calitatea de pârât parține numai instituțiilor emitente a actelor a căror anulare a fost solicitată, respectiv Ministerul Finanțelor - DGSC si Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice. Mai mult decât atât, Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București, în nume propriu, administrează doar persoanele juridice contribuabili mijlocii, cu domiciliul fiscal în Municipiul București, conform Ordinului Președintelui ANAF nr. 3610/2016, privind organizarea activității de administrare a contribuabililor mijlocii la administrațiile finanțelor publice pentru contribuabilii mijlocii din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice județene și a municipiului București.

Prin urmare, în mod nelegal instanța de fond a apreciat că în cauza are calitate procesuala pasiva DGRFP București, în nume propiu, în condițiile în care, emitente a actelor a căror anulare a fost solicitată sunt Ministerul Finanțelor - DGSC și Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice. Greșită este și justificarea calității procesuale pasive a Direcției Generate Regionale a Finanțelor Publice București, în nume propiu, pe considerentul ca potrivit art. 13 alin. (1) si 3 litb) din H.G. nr. 520/2013. Prin cererea de chemare în judecată partea reclamantă a pus în discuție acte administrativ fiscal emise exclusiv de către AS5FP. Nu este relevant faptul că AS5FP nu are personalitate juridică, o astfel de împrejurare nejustificând în proces conferirea calității procesuale pasive în favoarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, în nume propiu, din a cărei structură organizatorică face parte pârâta.

In domeniul dreptului administrativ, în lumina jurisprudenței instanței supreme, capacitatea de drept administrativ apare ca fiind aptitudinea prevăzută de lege de a exercita prerogative de putere publică, prin emiterea de acte administrative, în procesul de organizare a legii și de executare în concret a legii. Recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice arată că soluția dată de către instanța de fond este neîntemeiată față de următoarele considerente: cu referire la "comunicarea actului administrativ-fiscal contestat", acest aspect a fost soluționat definitiv de către Înalta Curte de Casație si Justiție, prin pronunțarea Deciziei definitive nr. 1279/03.03.2020 în Dosarul nr. x/2016 prin care instanța a dispus anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 1844/22.02.2016, obligând pârâta D.G.R.F.P.

- București să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/26.11.2014, respingând totodată cererea domnului A., de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/26.11.2014 ca fiind prematur formulată.

In ceea ce privește "Lipsa audierii anterior emiterii actului administrativ contestat", reprezentat de Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/26.11.2014 în conformitate cu prevererile art. 9 din Ordonanța nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările si completările ulterioare (în vigoare la data de 03.06.2014), coroborate cu prevederile punctului 6.5 din Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, aprobate prin Ordinul nr. 127/2014, organul fiscal a procedat la emiterea si transmiterea către domnul A. a Notificării de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. 73919. Notificarea de deschidere a procedurii de angaiare a răspunderii solidare nr. x/03.06.2014 a fost recepționată de către contestatar la data de 27.06.2014, conform recipisei transmise de Posta Romana, fără ca acesta să îi dea curs până la momentul emiterii actului administrativ fiscal contestat - Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/26.11.2014.

In raport de prevederile punctului nr. 6.11 din Ordinul nr. 127/2014, organul fiscal a reținut reaua credința a administratorului societății care, deși a recepționat notificarea transmisă, nu i-a dat curs, în sensul de a se prezenta la sediul organului fiscal în scopul efectuării audierii și a consultării documentației aflată la dosarul de angajare a răspunderii solidare, neîndeplinindu-și astfel obligația de a colabora cu organele fiscale.

In confomitate cu prevederile art. 9 din Ordonanța nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu prevederile punctului 6.11 din Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, aprobate prin Ordinul nr. 127/2014, organul fiscal având competente in executarea silita a debitorului principal, a constat: - încadrarea în prevederile art. 9 din Ordonanța nr. 92/2003 privind Condul de procedura fiscala, republicat, cu modificările si completările ulterioare (in vigoare la momentul notificării) în sensul în care contestatorul A., a fost notificat cu privire la deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare, fiind totodată invitat la sediul organului fiscal pentru audiere/consultare documentației aflată la dosarul de angajare a răspunderii solidare; - încadrarea în prevederile punctului 6.11 din Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, aprobate prin Ordinul nr. 127/2014, în sensul în care neprezentarea la audiere nu întrerupe procedura de angajare a răspunderii solidare.

Organul fiscal a dat posibilitatea persoanei notificate să se prezinte la sediul sau în vederea audierii, astfel încât emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare fără audierea persoanei notificate, nu constituie motiv de nulitate a actului administrativ - Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/26.11.2014. Lipsa audierii se datorează exclusiv contestatorului care, deși avea cunoștință de începerea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L., nu s-a prezentat la termenul stabilit pentru audiere. Prin urmare, apreciază recurenta că susținerile cu privire la nulitatea absolută a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/26.11.2014, sunt netemeinice.

Referitor la "Netemeinicia deciziei de angajare a răspunderii solidare", recurenta arată că obligațiile fiscale restante la bugetul general consolidat al statului inregistrate de S.C. B. S.R.L., în cuantum de 3.385.052 RON, provin din declarații de impozite si taxe depuse pe propria răspundere de către societate, dobânzi si penalități de intarzaiere calculate pentru neplata in termenul legal a obligațiilor fiscale declarate, precum și din Decizia de impunere din oficiu, emisă ca urmare a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din data de 31.01.2012.

Atât declarațiile privind obligațiile de plata la bugetul de stat cat si declarațiile rectificative inregistrate la organul fiscal de societate reprezintă titluri de creanță prin care se stabilesc și se individualizează obligațiile de plată privind creanțele fiscale, motiv pentru care organul fiscal are obligația de a le înregistra cronologic în baza sa de date, cu precizarea expresă că acestea sunt depuse, pe propria răspundere de către societate. Obligațiile de plată din fișa de evidență pe plătitor au fost stinse conform prevederilor art. 163 si art. 165 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare.

Având în vedere că societatea nu a achitat integral și în termen obligațiile datorate, aplicând prevederile legale referitoare la ordinea de stingere a creanțelor, au fost calculate obligații fiscale accesorii, in conformitate cu prevederile legale in vigoare, obligațiile de plata accesorii evidențiate in situația fiscala a societății fiind calculate cu respectarea prevederilor art. 173, 174 si 176 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare. Asa după cum s-a menționat si in cuprinsul actului administrativ contestat, S.C. B. S.R.L. a fost supusa unui control, efectuat de inspectorii din cadrul activității de inspecție fiscala, rezultatele controlului fiind consemnate in Raportul de inspecție fiscala nr. x/31.01.2012.

Obligațiile suplimentare stabilite prin Raportul de Inspecție Fiscala încheiat la data de 31.01.2012, au fost însusite de către contestator, acesta menționând în mod expres faptul ca "Subsemnatul A., administrator al S.C. B. S.R.L., (...) declar ca sunt de acord cu datele inscrise in raportul de inspecție fiscala si cu modul de desfășurare a controlului", raportul nefiind contestat de la data luării la cunoștința si pana la momentul emiterii decizie de angajare a răspunderii solidare. Mai mult, nici Decizia de impunere nr. x/31.01.2012, comunicata domnului A. prin remitere sub semnătura, nu a fost contestată pana la data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Din analiza Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.01.2012, întocmit de organele de control fiscal din cadrul D.G.F.R a Județului Ilfov, organul fiscal având competente in executarea silita a debitorului principal a reținut faptul ca, atât in calitate de administrator cat si de contabil al societății, domnul A., a dat dovada de un management defectuos cu privire la indeplinirea obligațiilor ce ii revenau in dubla calitate pe care o avea in cadrul societății. Organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina societății obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 2.323.452 RON din care debite 1.573.739 RON și accesorii 749.713 RON pe care, așa după cum au constatat inspectorii, administratorul societății S.C.

B. S.R.L., în mod intenționat, nu le-a declarat la bugetul general consolidat al statului, cu scopul sustragerii de la plata acestora. In ceea ce privește nedeclararea T.V.A. și depășirea termenului de depunere a Declarației 010, sunt incidente prevederi legale din Capitolul XIII, art. 153 din Legea nr. 571/2003 privind înregistrarea persoanelor impozabile în scopuri de T.V.A, art. 152. - Legea nr. 571/2003, art. 77.1 - Modificări ulterioare înregistrării fiscale în cazul comercianților - Codul de procedura fiscalal din 2003. Potrivit Ordinului nr. 262/2007, contribuabilii au obligația depunerii formularului 010 - Declarație de înregistrare fiscală/Declarație de mențiuni pentru persoane juridice, asocieri și alte entități fără personalitate juridică (010), cod M.F.P.

14.13.01.10.11/1; in termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau a depășit plafonul de scutire. Astfel, afirmația contestatorului referitoare la estimarea plafonului de T.V.A. "dintr-o pura eroare", precum și depășirea termenului de depunere a declarației D010, nu au justificare legală și nu sunt susținute de prevederile legale în materie. Asa după cum este menționat si in Raportul de inspecție fiscala nr. x/31.01.2012, comunicat societății in data de 31.01.2012, incepand cu data de 01.07.2008, ca urmarea depășirii plafonului de T.V.A., societatea s-a comportat in evidenta contabila ca un plătitor de T.V.A., înregistrand atât taxa deductibila, taxa colectata cat si T.V.A. de plată, suma de plată evidențiată în contabilitate nefiind însă declarată și pe cale de consecință, nici achitată la bugetul general consolidat al statului.

Același comportament fiscal, bazat pe evidențierea operațiunilor in contabilitatea si nedeclararea acestora la organul fiscal competent, l-a avut contestatorul si cu privire la impozitul pe veniturile din salarii si contribuțiile sociale pentru angajații cu contracte de munca inreqistate la inspectoratul teritorial de munca. Sub aspectul profitului inregistrat de societate, inspectorii activității de inspecție fiscala au constatat faptul ca suma de 1.068.000 RON a fost ridicata, conform constatărilor inspectorilor din cadrul inspecției fiscale, de către asociatul majoritar al societății, domnul A., acesta semnând si încasand suma in nume propriu. Astfel, întrucat suma de 1.068.000 RON nu a putut fi justificata de către contestator, inspectorii din cadrul activității de inspecție fiscala au considerat suma ca reprezentând dividende încasate și au procedat la calcul impozitului pe dividende suplimentar în sumă totală de 170.880 RON.

Așadar, organul fiscal a constatat intenția vădită a administratorului societății de a se sustrage de la declararea și, pe cale de consecință, de la achitarea obligațiilor cuvenite bugetului general consolidat al statului, rezultate din operațiunile economice evidențiate in documentele contabile ale societății. În ceea ce privește Decizia de soluționare a contestației, Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor a precizat faptul ca, prin contestația formulata, petentul nu aduce argumente sau probe care sa înlăture concluziile analizei efectuate de organul fiscal ce a stabilit oportunitatea sau legalitatea răspunderii solidare. Astfel, s-a reținut ca petentul nu contesta sub nicio forma existenta datoriilor, nici vechimea acestora, nici cuantumul lor si mai mult, nici starea de insolvabilitate a S.C.

B. S.R.L., ci se rezuma la a combate elementul de rea credința invocat de organul fiscal prin considerații teoretice care nu pot fi luate in considerare in condițiile in care nu a depus documente din care sa reiasă o alta stare de fapt decât cea reținuta de către organul de executare emitent ori alte informații relevante care sa-i justifice lipsa de acțiune.

In ceea ce privește "motivele de nelegalitate a actelor contestate" formularea unei cereri întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2014 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorul societății nu o poate încalcă, scopul legiuitorului fiind acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege în cazul în care societatea se afla în încetare de plați și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.

Susținerea contestatorului in legătura cu faptul ca nu a solicitat instanței de judecata deschiderea procedurii insolventei motivând ca a urmărit incasarea creanțelor de la partenerii comerciali este lipsita de susținere. Așadar, deși contestatorul a recuperat in perioada 2012-2020, conform situațiilor financiare, sume restante de la partenerii comerciali in cuantum total de 496.637 RON, utilizează aceste sume in alte scopuri, fara a efectua plați in contul obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului.

In conformitate cu prevederile art. 1915 din C. civ., "administratorii răspund personal pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpa in administrarea societății". Totodată, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicata, cu modificările și completările ulterioare, administratorul societății comerciale are un rol foarte imporant în societate, și anume acela de a asigura gestiunea activității societății, având un rol executiv în societate. Conform aceluiași act normativ, administratorii societăților comerciale au obligația de a întocmi bilanțul societății, contul de profit și pierdere și de a asigura repartizarea beneficiilor și plata dividendelor, în condițiile prevăzute de lege.

Pentru rolul pe care administratorii îl au în cadrul societăților comerciale pe tot parcursul perioadei în care îndeplinesc calitatea de administrator, aceștia își asumă obligațiile ce le revin potrivit legii, obligații pentru a căror neîndeplinire pot răspunde patrimonial sau chiar penal. Asa cum s-a precizat si mai sus, din evidentele organului fiscal rezultă starea falimentară în care se afla societatea, incapacitatea de a-și onora obligațiile datorate bugetului general consolidat al statului, generată de managementul defectuos al administratorului societății care, cu rea credință, nu și-a îndeplinit obligația de a solicita instanței de judecată deschiderea procedurii insolvenței.

In concluzie, fiind vorba de inacțiunea reprezentata de nedeclararea si neachitarea obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului, neîndeplinirea obligației de a cere instanței de judecată deschiderea insolventei, vinovăția administratorului îmbraca forma culpei, constând în exercitarea neglijentă a îndatoririlor cei îi revin. Intre faptă și prejudiciu există o legătură de cauzalitate, întrucat, prin nedeclararea și sustragerea de la plata obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului, a fost creat un prejudiciu in suma totală de 3.385.052 RON. Față de documentele existente la dosarul de angajare a răspunderii solidare și având în vedere obligațiile restante ale S.C.

B. S.R.L. la data declarării stării de insolvabilitate, precum și întregul comportament fiscal manifestat, a rezultat ca persoana răspunzătoare pentru neachitarea obligațiilor fiscale restante este A., situație în care s-a propus și aprobat angajarea răspunderii solidare în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) - (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările si completările ulterioare, afirmațiile contestatorului cu privire la nedovedirea de către organul fiscale a relei credințe a administratorului societății nefiind susținute. Prin recursul declarat, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ., apreciază ca nelegală hotărârea instanței de fond și solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea în tot a acțiunii. Arată recurentul că instanța de fond statuează că neprezentarea contribuabilului la audiere nu afectează cursul procedurii de angajare a răspunderii solidare, iar pe de altă parte, apreciază că neprezentarea intimatului-reclamant nu îi este imputabilă acestuia, având în vedere data la care a recepționat notificarea, respectiv 27.06.2014. Or, în cauză este lesne de observat că organele fiscale nu au încălcat procedura, procedând în conformitate cu dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin urmare, lipsa audierii se datorează în exclusivitate intimatului-reclamant.

O a doua critică circumscrisă motivului de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se raportează la împrejurarea că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, arată recurentul. Debitele suplimentare provin din fapte efectuate cu bună știință de administratorul societății B. S.R.L., fără a fi respectate dispozițiile legale, respectiv neînregistrarea în scopuri de TVA începând cu data de 01.07.2008, ca urmarea depășirii plafonului. Societatea s-a comportat în evidența contabilă ca un plătitor de TVA înregistrând atât taxă deductibilă cât și taxă colectată și TVA de plată.

Suma de plată evidențiată în contabilitate nu a fost declarată și nici achitată la bugetul general consolidat al statului. Acest comportament a fost constatat de organele de inspecție fiscală potrivit Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.01.2012 și din punct de vedere al impozitului pe venit din salarii și contribuțiilor sociale, iar în cazul impozitului pe dividende, administratorul societății nu a repartizat profitul înregistrat în evidențele contabile pe dividende. Din această perspectivă, recurentul apreciază că în mod eronat instanța de fond a reținut că aspectele asimilate relei-credințe identificate de organul fiscal, nu sunt dovedite, considerând că reaua-credință este "o atitudine psihică ce conturează o poziție subiectivă a persoanei concretizată în faptul de a acționa cu intenție cu scopul de a încălca obligațiile impuse.

(...)" Așadar, âinstanța de fond a ignorat faptul că intimatul-reclamant nu și-a îndeplinit obligația de a solicita insolvență societății pe care o administra, având cunoștință de starea acesteia de fapt, lipsa sa de acțiune si dezinteresul în îndeplinirea obligațiilor ce i-au revenit conform calității deținute, pasivitatea în raport cu acestea, aspect ce echivalează cu exprimarea propriei voințe în acest sens și, implicit, constituie o formă de manifestare a relei sale credințe în raport cu cerințele legale și obligațiile ce decurg din calitatea sa de administrator, anterior precizate, neglijate cu bună-stiintă De asemenea, instanța de fond, în mod neîntemeiat, a apreciat că nu se poate reține existența unei prezumții de rea-credință care să decurgă doar din neîndeplinirea obligațiilor declarative, conform prevederilor legale, precum și a obligațiilor de plată la timp a taxelor, impozitelor și sumelor datorate la bugetul general consolidat.

Din considerentele hotărârii judecătorești, reiese faptul că instanța de fond nu a reținut aspecte esențiale cu privire la buna-credință și reaua-credință, or pentru stabilirea relei-credințe, chiar intenția indirectă poate fi luată în considerare, cu atât mai mult cu cât este vorba de fapte personale omisive ale intimatului-reclamant în calitatea sa de administrator si asociat unic al societății debitoare, care au determinat prejudiciul în dauna creditorului bugetar prin neachitarea obligațiilor fiscale. Însăși neplata obligațiilor fiscale la termenele stabilite cu consecința acumulării de noi obligații fiscale, fac dovada relei-credințe a intimatului-reclamant, care, în calitate sa de administrator si asociat unic, nu a manifestat buna-credintă în raporturile dintre societatea pe care o controla și o conducea în activitatea curentă și autoritățile fiscale competente.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice și de pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor expuse în continuare: Prealabil, Înalta Curte respinge excepția nulității recursurilor pentru neîncadrare în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile C. proc.

civ. invocată de intimatul-reclamant A. apreciind că, în mod formal, criticile recurenților se circumscriu cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În urma analizei celor două cereri de recurs, Înalta Curte va constata, cu prioritate, că ambele autorități recurente formulează critici de nelegalite în legătură cu modalitatea în care instanța fondului a interpretat și aplicat aceleași dispoziții legale, astfel că cele două recursuri vor fi soluționate împreună, nefiind necesară o cercetare a lor separată. Totodată, Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ., criticile sale se subsumează doar cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate doar din această perspectivă. În fine, în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că invocarea acestor prevederi a fost făcută strict formal, întrucât recurentul-pârât nu a prezentat nicio critică ce poate fi subsumată acestui motiv de nelegalitate, respectiv nu a prezentat argumente privitoare la lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea ori la prezentarea unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

Mai reține Înalta Curte că referitor la comunicarea deciziei de angajare a răspunderii solidare, autoritățile pârâte arată că acest aspect a fost soluționat definitiv potrivit deciziei nr. 1279/03.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, prin care a fost admis recursul promovat de recurent, casată sentința recurată, în sensul că a fost anulată decizia nr. 1844/22.02.2016 de soluționare a contestației și obligată pârâta DGRFP București să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/26.11.2014.

S-a reținut de către instanța de control judiciar faptul că reclamantul a luat în mod efectiv cunoștință de conținutul deciziei de angajare a răspunderii solidare la data de 11.12.2015, când Judecătoria Buftea i-a comunicat acest titlu de creanță fiscală printre actele atașate întâmpinării depuse de DGRFP București prin AJFP Ilfov în dosarul nr. x/2015. În ceea ce privesc criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la motivul lipsei audierii anterior emiterii actului administrativ contestat, Înalta Curte arată că, în mod corect, s-a reținut de către instanța de fond din înscrisurile prezentate de părți, că notificarea de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. x/03.06.2014 emisă pentru data de 16.06.2014 a fost recepționată de reclamant la data de 27.06.2014 . Or, în mod evident alegațiile autorităților pârâte în sensul că,,...

este lesne de observat că organele fiscale nu au încălcat procedura, (...) prin urmare, lipsa audierii se datorează în exclusivitate intimatului-reclamant", sunt nefondate. Așadar, sunt corecte argumentele Curții de Apel în sensul că nu poate fi imputată unei persoane neprezentarea la o audiere în data de 16.06.2014 în condițiile în care notificările în vederea audierii contribuabilului au fost transmise la datele de 20.06.2014, respectiv 27.06.2014. Așadar, autoritățile pârâte nu au făcut dovada comunicării și recepționării efective a notificării de către reclamant anterior datei de 16.06.2014, astfel că invitația ce i-a fost adresată pentru această dată nu și-a îndeplinit scopul prevăzut de lege.

Pe de altă parte, neprezentarea contribuabilului la audiere nu întrerupe procedura angajării răspunderii solidare, potrivit prevederilor punctului 6.11 din Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 27 și 28 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală din 29.01.2014 - Anexa 1 la Ordinul nr. 127/2014, cu toate acestea însă, pentru a fi incidentă sancțiunea prevăzută de aceste din urmă norme este necesar să fie vorba de o neprezentare imputabilă, ceea ce nu este cazul în speță. Totodată, s-a mai reținut și împrejurarea că nu se cunoaște ce anume s-a comunicat cu respectiva notificare deoarece nu s-a procedat la comunicarea corespondenței cu conținut declarat.

Reținând dispozițiile art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 conform cărora, înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei., în mod corect, s-a constatat că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de acest articol, pentru care este prevăzută posibilitatea neaudierii contribuabilului în cauza de față.

Răspunderea solidară a reclamantului a fost angajată de către organul fiscal emitent în condițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală, text care prevede drept subiecți ai aceste forme speciale de răspundere civilă delictuală pe "c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.". În ipoteza specială prevăzută de lit. c) și d) ale art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, administratorii vor răspunde pentru insolvabilitatea societății dacă sunt îndeplinite următoarele condiții cumulative: (i) nedeclararea sau/și neachitarea la scadență obligațiile fiscale; (ii) există reaua-credință a administratorilor; (iii) prin nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale s-a provocat insolvabilitatea debitoarei/societății.

Răspunderea administratorului pentru faptele ilicite prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală, respectiv o răspundere specială pentru fapta (ilicită) proprie, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale. Totodată, textul instituie o solidaritate pasivă între societate/debitor principal și administrator/i, codebitori ai organului fiscal în privința obligațiilor fiscale de plată restante ale societății, respectiv în privința achitării creanțelor fiscale, răspunderea administratorului în materie fiscală având o natură subiectivă. Răspunderea administratorilor pentru insolvabilitatea societății comerciale este o răspundere civilă delictuală, ceea ce înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale acestei răspunderi stabilite prin art. 1357 C. civ.

(fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care au în această situație unele conotații speciale. Pe de altă parte, răspunderea instituită prin dispozițiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acțiunile proprii, respectiv pentru modul în care și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) - e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societății, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită și prejudiciu. Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite și starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate.

În acest context, în reglementarea art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaților nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociații au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (2) lit. a)-e), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta/faptele culpabilă/e săvârșită/e, respectiv săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.

Prin dispozițiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumție legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societății/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de norma fiscală vinovăția administratorului trebuie să existe și trebuie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată în temeiul art. 1082 C. civ., aplicabil doar răspunderii contractuale.

Principiul prezumării bunei credințe, consacrat de art. 14 din C. civ., având drept corolar faptul că cel care dorește răsturnarea acestei prezumții legale și relative are sarcina de a dovedi reaua-credință, este aplicabil și în materie fiscală, fiind consacrat inclusiv prin normă specială de art. 12 Codul de procedură fiscală, astfel că buna credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul. Prin urmare, reaua credință trebuie nu doar afirmată, ci și dovedită.

Din textul art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârșite cu rea credință, astfel că vinovăția administratorului trebuie să îmbrace forma intenției directe, prin săvârșirea cu rea-credință a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală În acest sens sunt și prevederile Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, atât cele emise în temeiul Codului de procedură fiscală nou, cât și cele emise în aplicarea vechiul cod (art. 1.5 din Ordinul ministrului dezvoltării, lucrărilor publice și administrației (OMLDPA) nr. 431/2022 pentru aprobarea Procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicat în M. Of.

nr. 342 din 7 aprilie 2022, respectiv Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 27 și 28 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - Anexa 1 a Ordinului nr. 127/2014 al Agenției Naționale de Administrare Fiscală: "Pentru determinarea răspunderii solidare organul fiscal cu competențe în executarea silită a debitorului principal va avea în vedere, după caz, următoarele: (…) b) acte și fapte din care să rezulte reaua-credință a persoanelor fizice sau juridice a căror răspundere va fi angajată". Simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

Politicile manageriale deficitare sau deciziile inadecvate pentru evoluția financiară a societății nu pot fi asimilate relei-credințe. În cauză, organul fiscal susține reaua-credință pe care o prezumă din chiar săvârșirea faptelor ilicite expres prevăzute de lege. În concret, organul fiscal a stabilit răspunderea solidară a administratorului pentru neînregistrarea în scopuri de TVA a societății începând cu data de 01.07.2008 ca urmare a depășirii plafonului și a celorlalte obligații fiscale suplimentare și, prin aceasta, determinarea, cu rea-credință, a neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale societății.

Or, din analiza exhaustivă a instanței de fond reiese în mod clar că reclamantul, din eroare, nu a solicitat înregistrarea în scopuri de TVA, deși s-a comportat ca un plătitor de TVA, atât în ceea ce privește evidența proprie, cât și în ceea ce privește relațiile comerciale cu ceilalți agenți economici, cărora le-a întocmit și transmis facturi cuprinzând taxa colectată. În același sens, este corectă argumentația primei instanțe în sensul că potrivit prevederilor art. 153 din Legea nr. 571/2003, organul fiscal putea și trebuia să procedeze la înregistrarea societății în scopuri de TVA din oficiu.

Așadar, pârâtele nu au dovedit un comportament fraudulos în ceea ce privește sumele din antecendent și nici legătura de cauzalitate între suma totală ridicată din casierie de către administratorul societății și starea de insolvabilitate a societății, care a intervenit abia în anul 2013, potrivit procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/28.02.2013 emis de către Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice. Se mai are în vedere și aspectele vizând faptul că reclamantul a făcut dovada soldului pozitiv al societății la finalul anului 2011, prin datele cuprinse în balanța analitică a contului depusă în cadrul probei cu înscrisuri și faptul că pentru neachitarea obligațiilor fiscale au fost calculate obligațiilor fiscale suplimentare.

Deși susține că vinovăția reclamantului- intimat sub forma "relei-credințe" este dată de conduita conștientă și consecventă a acestuia în actul de management al societății, al cărui scop vădit a fost sustragerea de la plata obligațiilor fiscale aferente și prejudicierea în acest fel a creditorului bugetar, actul fiscal de instituire a răspunderii solidare cuprinde o simplă enumerare a activităților comerciale ale persoanei juridice, fără a se particulariza aspectele de culpă și de rea credință ale reclamantului, ca temei al instituirii răspunderii solidare, deși o astfel de obligație îi incumba potrivit art. 73 alin. (2) din Codul de procedura fiscală care impune organului fiscal sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe baza de probe sau constatări proprii.

Mai mult, Înalta Curte observă că, întemeindu-se pe situația de fapt reținută, nedeclanșarea procedurii prevăzute de art. 66 alin. (1) din Legea 85/2014 și simpla deținere a calității de asociat și/sau administrator nu sunt suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor/asociaților, în raport de temeiul de drept invocat, fiind obligatoriu de îndeplinit și alte condiții, respectiv reaua-credință și legătura de cauzalitate dintre faptele administratorului și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent. În cazul de față, însă, astfel cum judicios a reținut și judecătorul fondului, decizia de antrenare a răspunderii solidare reliefează cuantumul obligațiilor fiscale ale debitoarei S.C.

B. S.R.L., calitatea reclamantului de administrator al societății debitoare, nedeschiderea procedurii insolvenței de către administrator, iar în privința vinovăției sub forma relei-credințe a reclamantului nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015. În condițiile în care pentru instituirea răspunderii solidare a administratorului/asociatului este necesar ca acesta să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea 207/2015, iar săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, Înalta Curte constată că aceste elemente nu pot fi reținute în persoana reclamantului, căruia nu i se impută nicio faptă ilicită, statuându-se doar că a acționat cu rea-credință în neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței.

Contrar, astfel cum evidențiază și instanța de fond reclamantul a prezentat înscrisuri din care rezultă intenția acestuia de a redresa activitatea economică a societății, precum balanță analitică cont, din care reiese activitatea întreprinsă, faptul că la data efectuării inspecției fiscale societatea figura cu un sold în contul 4111 de 1.098.565,55 RON, printre sumele ce urmau a fi încasate regăsindu-se și o creanță în cuantum de 367.834,43 RON împotriva C. S.R.L., sumă cu care societatea debitoare a fost înregistrată în Tabelul preliminar al creanțelor împotriva averii debitoarei C. S.R.L. . De asemenea, reclamantul a depus la dosar ordonanța de scoatere de sub urmărire penală dispusă la data de 20.01.2014 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2013, potrivit căreia expertiza financiar-contabilă efectuată a constatat mai multe aspecte precum că: în anii 2008, 2012, 2013 S.C.

B. S.R.L. a înregistrat pierderi, respectiv 1.734.274,31 RON și 28.629,48 RON în anul 2013, iar în perioada 2009 - 2011 a înregistrat profit astfel - 2009 în sumă de 234.104,45 RON, în 2010 în sumă de 308.196,53 RON, iar în anul 2011 în sumă de 282.899,56 RON; în perioada ianuarie 2008 - martie 2013, societatea a calculat și a reținute impozite cu contribuții la sursă în sumă de 324.826 RON și a virat la bugetul de stat suma de 86.959 RON; în perioada ianuarie 2008 - martie 2013 S.C. B. S.R.L. a încasat suma de 5.044.347,72 RON, iar banii au fost folosiți pentru plățile curente ale societății, adică plata drepturilor salariale, furnizori.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat bugetului de stat de către reclamant, potrivit aceleiași expertize: 1) la data de 25.07.2011, societatea avea datorii totale la bugetul de stat în sumă de 195.142 RON, datorii ce au fost stinse integral prin poprirea instituită asupra contului bancar al societății de către Administrația Finanțelor Publice Ilfov pentru lunile iunie, iulie și august 2011, 2) pentru perioada iulie 2011 - martie 2013, impozitele și contribuțiile cu stopaj la sursă datorate de societate sunt în sumă de 129.684 RON, din care societatea a efectuat plăți și i s-au făcut compensări cu plăți către alte bugete de către AFP însumând un total de 64.265 RON; astfel, în prezent, societatea datorează statului impozite și contribuții cu stopaj la sursă aferente salariilor în sumă de 65.419 RON.

Nici împrejurarea, invocată de autoritățile recurente, că până în prezent, obligațiile fiscale generate în sarcina S.C. B. S.R.L. nu au fost achitate nu este de natură a dovedi reaua-credință a intimatului, organul fiscal stabilind îndeplinirea exigențelor legii în baza unei prezumții nesusținute de normele juridice potrivit căreia neachitarea sau nedeclararea obligațiilor fiscale este întotdeauna făcută cu rea-credință. Persistența unor obligații fiscale de plată nu este suficientă pentru angajarea răspunderii, organul fiscal având sarcina de a identifica precis manoperele neconforme imputabile administratorului și să dovedească modalitatea concretă, actul fraudulos prin care acesta a provocat starea de insolvabilitate a societății.

Întrucât dispozițiile legale reglementează distinct de condiția săvârșirii faptei ilicite, pe cea a săvârșirii acesteia cu rea-credință, Înalta Curte reține că, în lipsa unor elemente suplimentare care să demonstreze reaua credință și scopul sustragerii de la achitarea obligațiilor fiscale restante, nu se poate deduce io ipso reaua-credință a administratorului și nici scopul de sustragere de la plata obligațiilor față de bugetul general consolidat al statului, iar inexistența sumelor de bani necesare achitării obligațiilor fiscale nu reprezintă un indiciu al îndeplinirii condiției relei-credințe a administratorului.

În ipoteza prevăzută la lit. d), reaua-credință presupune o atitudine volațională a persoanei vinovate în legătură cu îndeplinirea de către societate a obligațiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în determinarea, cu rea-credință, a nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale și în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea acestei finalități prin acțiunile și inacțiunile lor, atitudine nedovedită în prezenta cauză. Simplul fapt că pasivul societății este mai mare decât activul său nu sunt de natură a atrage, în mod automat răspunderea patrimonială a acestuia, în contextul în care buna credință se prezumă, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit că debitele provin din perioada în care administratorul a deținut această calitate, în condițiile în care acesta nu mai este administrator de fapt din anul 2014. Prin urmare, recursurile autorităților pârâte sunt nefondate.

Este fondat recursul declarat de recurenta-pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 1131/2023 din 20 iunie 2023 a Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în ceea privește soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Astfel cum susține Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București în susținerea propriei excepții a lipsei calității procesuale pasive, calitatea de pârât aparține numai instituțiilor emitente a actelor a căror anulare se solicită, respectiv Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice și de pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă). Or, în speță, Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București, nu are calitatea de emitent al vreunui act administrative în litigiu, fie el tipic sau asimilat, după cum nu este nici titular al vreunei obligații către intimatul reclamant. Așa fiind, este întemeiată excepția lispei calității procesuale pasive a Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București și, corelativ, este întemeiat și recursul acestei părți privind același aspect.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și va respinge cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul reclamant A.. Respinge recursurile declarate de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice și de pârâtul Ministerul Finanțelo