ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3322/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23.08.2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. x/15.03.2021 de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală emisă față de A. pentru debitul în valoare totală de 17.657.038 RON și a Deciziei nr. 1814/10.06.2021, privind soluționarea contestației formulată de A., împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.03.2021, cu debitoarea insolvabilă S.C. B. S.R.L;

- suspendarea executării/punerii în executare a Deciziei nr. x/15.03.2021, de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală emisă față de A. și în subsidiar și a Deciziei nr. 1814/10.06.2021, privind soluționarea contestației formulată de A., pentru debitul în valoare totală de 17.657.038 RON;

- obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 697 din 10 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. x/15.03.2021, ca inadmsibilă.

A admis cererea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice și a anulat Decizia nr. x/15.03.2021 de angajare a răspunderii solidare și Decizia nr. 1814/10.06.2021 privind soluționarea contestației administrative.

A obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 11.908,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 697 din 10 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind netemeinică și nelegală, precum și cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate.

În susținerea cererilor de recurs, se arată că hotararea recurată este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale prevazute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d), art. 26 alin. (1) și alin. (2) și art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, cu modificările și completările ulterioare și art. 5 alin. (29) din Legea 85/2014.

Sub un prim aspect, referitor la "angajarea răspunderii atât în sarcina contestatorului, cât și în sarcina foștilor administratori și/sau asociați, a directorului societății și a contabililor societății", recurenta susține că solicitarea contestatorului de a angaja și răspunderea altor persoane pentru același prejudiciu, reprezintă o recunoaștere expresă a faptelor ce-i sunt imputate, fapte ce au condus la angajarea raspunderii acestuia.

Astfel, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.03.2021, organul fiscal a procedat la angajarea răspunderii solidare a domnului A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L.

Cu privire la angajarea răspunderii solidare a directorului economic și a contabilului societății, se arată că relațiile dintre administratorii societății și contabilul și/sau directorul societății, în lipsa unui mandat special, nu pot fi privite decât din perspectiva raporturilor de muncă, aceștia putând răspunde în fața administratorului societății pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.

În concret, achitarea obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului, regularizarea raporturilor de serviciu pentru eventualele disfuncții constatate în activitatea desfășurată de angajații societății sunt obligații ce revin administratorului societății, și nu unui salariat al acesteia.

În ceea ce priveste presupusa "lipsa a calității de administrator a contestatarului, urmare a renunțării sau demisiei acestuia", recurenta arată că, pentru a susține neîndeplinirea de către organul fiscal a condiției prevazute de art. 49 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, contestatorul insistă asupra faptului că nu a exercitat faptic niciodată calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L., însă, analizând susținerile acestuia din cuprinsul contestației nr. 16493/14.05.2021, precum și documentele aflate la dosarul de angajare a răspunderii solidare, organul fiscal a constatat urmatoarele:

- la data de 09.01.2015, domnul A. a fost numit administrator al S.C. B. S.R.L., mandat acceptat în mod expres de acesta, după cum rezultă atât din propriile susțineri, cât și din declarația autentificată sub nr. x/09.01.2015;

- deși contestatorul susține că la 4 luni după acceptarea mandatului de administrator al S.C. B. S.R.L. a solicitat revocarea sa din această funcție, atâta vreme cât modificarile cu privire la persoana administratorului nu au fost aduse la cunostința terților prin mijloacele de publicitate prevăzute de lege, mandatul a cărui revocare se cere ultraactivează producând în continuare efecte, chiar și fără acceptarea expresă a mandatului.

Recurenta subliniază faptul că demersurile întreprinse de domnul A. cu privire la înregistrarea la O.N.R.C. a demisiei sale din funcția de administrator al S.C. B. S.R.L., au fost întreprinse în anul 2018, urmare recepționării notificărilor organului fiscal cu privire la deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare.

În acest sens, arată că, la data de 04.07.2018, domnul A. este notificat cu privire la deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru obligațiile datorate bugetului genral consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L., al carei administrator este, iar la data de 23.07.2018, contestatorul solicită amânarea audierii pentru data de 10.08.2018, aducând la cunostința organului fiscal faptul că formalitățile de renunțare la mandatul de administrator al S.C. B. S.R.L., întreprinse în anul 2015 nu au fost finalizate, din cauza controalelor la care societatea ar fi fost supusă.

Prin urmare, se poate constata faptul că la data de 10.08.2018 domnul A. încă îndeplinea funcția de administrator al societății, inițiind demersuri pentru înregistrarea la O.N.R.C. a demisei sale abia în anul 2018, dupa recepționarea notificării de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.07.2018.

La momentul audierii, respectiv la data de 13.09.2018, domnul A. nu a adus elemente noi cu privire la calitatea sau lipsa calității sale de administrator al S.C. B. S.R.L., mai mult decât atât, a semnat procesul-verbal de audiere fără a aduce la cunostința organului fiscal elemente noi, care să conducă la încetarea demersurilor de angajare a răspunderii solidare față de propria-i persoană.

Susține recurenta că, deși intimatul subliniază faptul că "nu mi s-a acordat niciodată drept de semnatură", nu face și dovada celor afirmate, deoarece se afla în imposibilitatea de a dovedi acest aspect, întrucât la O.N.R.C. a fost depus specimenul de semnatură legalizat al administratorului societății - domnul A..

Mai mult, deși susține că nu a primit "niciun fel de informații despre actele societății" după cum rezultă din sesizarea penală facută de organul de inspecție fiscală, precum și din Incheierea din data de 08.06.2017, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2017, domnul A. a pus la dispoziția organelor de control actele solicitate.

Prin urmare, în opinia recurentei, afirmațiile contestatorului, preluate de către instanța de fond în motivarea sentinței, sunt neîntemeiate, nefiind susținute de probe și fiind de cele mai multe ori contrazise de însuși contestatorul.

O altă critică a hotărârii recurate vizează faptul că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite elementele specifice răspunderii patrimoniale: fapta ilicită, prejudiciul, legatura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția persoanei administratorului", precum și faptul că organul fiscal nu a demonstrat reaua-credință a administratorului.

În opinia recurentei, contestatorul a întrunit cumulativ elementele raspunderii solidare, astfel:

Cu privire la existența subiectului răspunderii, se arată că domnul A. este administrator al societății de la data de 09.01.2015, fiind astfel întrunite prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

În ceea ce privește existența conduitei ilicite a subiectului și vinovăția acestuia, expunând conținutul art. 219 alin. (2) și art. 1.349 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, privind C. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, recurenta arată că, în literatura de specialitate, faptele ilicite sunt definite ca fiind, "conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în temeiul legii. Cu alte cuvinte, prin fapta ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. De asemenea, neîndeplinirea unor prevederi legale reprezintă o faptă ilicită".

În aceste conditii, recurenta apreciază că, conduita ilicită a domnului A., în calitate de administrator și asociat al S.C. B. S.R.L., conform prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, constă în nerespectarea prevederilor legale în materie de insolvență, potrivit cărora debitorul aflat în stare de insolvență are obligația de a solicita instanței competente deschiderea procedurii de insolvență cu respectarea termenului de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, coroborat cu utilizarea în alte scopuri a resurselor financiare ale societății în detrimentul achitării obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului, nedepunerea declarațiilor prevăzute de lege la termenele prevăzute de lege.

Astfel, pasivitatea domnului A. în îndeplinirea obligațiilor prevăzute expres de lege pentru administratorii societăților comerciale, manifestată prin gestionarea activității societății cu scopul acumulării de datorii, demonstrează managementul defectuos și reaua credință ale acestuia.

Totodată, faptul că intimatul nu a fost împuternicit să efectueze operațiuni în conturile socieățatii nu îl absolvă pe acesta de răspundere,

Mai mult decât atât, dacă intimatul-reclamant ar fi fost administrator doar în acte, fără a avea acces la documentele societății, acesta nu ar fi putut pune la dispoziția organelor de control documentele solicitate.

În ceea ce privește existența prejudiciului, recurenta susține că prejudiciul creat prin neîndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv prin neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L., utilizarea în alte scopuri a resurselor financiare ale societății în detrimentul achitării obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului și neindeplinirea de către aceasta a obligației legale de a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, îl reprezintă obligațiile fiscale - certe, lichide și exigibile ale societății. Prejudiciul adus - pe de o parte salariaților angajați cu contracte de muncă înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă și, pe de altă parte, bugetului general consolidat al statului, generat de inacțiunea intimatului, constând în nedepunerea declarațiilor aferente impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale pentru persoanele angajate cu contracte individuale de munca.

Legatura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea societății, motivele invocate nefiind susținute de documente doveditoare în susținerea celor afirmate.

În ceea ce privește reaua credință, recurenta apreciază că intimatul A. se face vinovat de rea-credință în îndeplinirea atribuțiilor ce-i reveneau în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. care, constatând starea de insolvență a societății, nu a efectuat demersurile necesare pentru deschiderea procedurii de insolvență.

Pentru a sublinia reaua credință a administratorului societății, precizează că, atât la momentul emiterii actului administrativ fiscal contestat, cât și în prezent, societatea figurează cu un numar de 5 salariați cu contracte de muncă active înregistrate la Inspectoratul teritorial de muncă pentru care nu sunt depuse declaratiile prevazute de lege, conform extras REVISAL.

Asadar, inacțiunile domnului A. constând în nedepunerea declarațiilor aferente impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale pentru persoanele angajate cu contracte individuale de muncă este de natură să producă reale prejudicii atât salariaților, cât și bugetului general consolidat al statului.

Referitor la contestarea întregii obligații în sumă totală de 17.657.038 RON, arată că obligațiile datorate bugetului general consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L. provin din declarații de impozite și taxe depuse pe proprie răspundere de societate, din decizii de calcul accesorii calculate pentru neplata la termen a obligațiilor fiscale declarate de societate și comunicate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală, precum și din Decizia de impunere din oficiu nr. F-MJ 220/10.03.2016.

Astfel, având în vedere obligațiile restante ale S.C. B. S.R.L. la data declararii stării de insolvabilitate, dar și întregul comportament fiscal, reiese, în mod clar, că persoana răspunzatoare pentru neachitarea obligațiilor fiscale restante este A., administrator al societății, situație ce a condus la angajarea răspunderii solidare în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, motivarea instanței de fond cu privire la nedovedirea de catre organul fiscal a relei credințe a administratorului societății, nefiind susținută.

Aspectele semnalate de catre contestator nu demonstrează dreptul sau interesul legitim lezat prin emiterea actului administrativ contestat, iar conform prevederilor art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidari răspunzători față de societate, pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun.

O ultimă critică a hotărârii recurate vizează dispoziția instanței de fond privind obligarea pârâtelor plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.908,56 RON, reprezentand "onorariu și cheltuieli avocat", în opinia recurentei, această sumă fiind excesivă excesive.

Astfel, având în vedere că acțiunea s-a soluționat într-un termen relativ scurt, aspect ce scoate în evidență inexistența caracterului real necesar și rezonabil al cuantumului acestor cheltuieli, vădit disproporționate, solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate în cauză.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate și le va respinge în consecință, urmând a le analiza împreună, răspunzând criticilor identice ale recurentelor prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă.

În fapt, prin Decizia nr. x/15.03.2021, s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 17.657.038 RON, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Împotriva acestei decizii, intimatul-reclamant A. a formulat contestație, aceasta fiind soluționată prin Decizia nr. 1814/10.06.2021 în sensul respingerii acesteia.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, solicitând anularea Deciziei nr. 1814/10.06.2021 privind soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.03.2021.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, autoritățile pârâte înțelegând să formuleze cerere de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege, vizând aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, este nefondat, iar în acest sens se are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale, în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, se constată că recurentele-pârâte au expus prin cererile de recurs aspecte similare cu cele prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte, împărtășind opinia primei instanțe, constată că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii solidare.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește susținerea recurentelor-pârâte în sensul că solicitarea contestatorului de a angaja și răspunderea altor persoane pentru același prejudiciu, reprezintă o recunoaștere expresă a faptelor ce-i sunt imputate intimatului-reclamant, Înalta Curte constată că această susținere, pe de o parte, nu reprezintă un real motiv de recurs, iar pe de altă parte, rațiunea demersului intimatului a fost ca, în contextul respectării principiului echității, toate persoanele cu atribuții de răspundere și reprezentare a societății debitoare să fie introduse în cauză, în acest mod unitar de stabilire a circumstanțelor edificatoare cazului putându-se analiza implicarea fiecăreia și, în raport de intimat, să se constate că acesta nu se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 pentru atragerea răspunderii solidare.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că solicitarea de atragere a răspunderii solidare a altor persoane este o apărare pe deplin validă ce urmărește divizarea răspunderii solidare prin crearea mai multor debitori cu privire la același debit, fără a reprezenta o recunoaștere expresă a faptele ce îi sunt imputate intimatului-reclamant.

Referitor la critica privind lipsa calității de administrator a intimatului urmare a renunțării sau demisiei acestuia și efectul juridic de ultraactivare al mandatului de administrator, Înalta Curte reține că reclamantul a fost numit administrator al S.C. B. S.R.L. la 09.01.2015, depunând la data de 12.01.2015 specimen de semnătură, iar la data de 25.04.2015 reclamantul a înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului demisia din funcția de administrator și renunțarea la mandat, solicitând emiterea deciziei asociatului unic al S.C. B. S.R.L. de revocare a reclamantului și numirea unui alt administrator .

Referitor la efectele renunțării administratorului la mandat, constată instanța de control că, în considerentele Deciziei nr. 45/11.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au reținut următoarele:

Astfel, Înalta Curte reține că mandatul de administrator al intimatului - reclamant A. a încetat la data de 24 mai 2015, întrucât acesta a notificat asociatul unic și Oficiul Registrului Comerțului prin adresele nr. x și nr. 29 din data de 25.04.2015, cu acordare de preaviz, chiar dacă asociatul unic a refuzat cu obstinență să ia act de renunțare și să emită hotărârea de încetare a mandatului acestuia.

Prin urmare, aceste susțineri ale recurentelor-pârâte referitoare la revocarea din funcție a administratorului potrivit principiului simetriei juridice, nu pot fi primite.

De asemenea, având în vedere că mandatul său de administrator a fost numai pentru perioada 09.01.2015 - 25.04.2015, răspunderea se aplică numai pentru faptele săvârșite în această perioadă, în măsura în care sunt individualizate și cuantificate.

Nici susținerea recurentelor-pârâte în sensul că reclamantul a continuat să dețină calitatea de administrator, întrucât în anul 2018 a depus adresa înregistrata sub nr. x adresa prin care aduce la cunoștința organului fiscal faptul că demisia sa din funcția de administrator al S.C. B. S.R.L. a fost înregistrată la Oficiul National al Registrului Comerțului, atașând în acest sens un extras ONRC, nu poate fi primită.

Faptul că abia în anul 2018 reclamantul a reușit publicarea în extrasul emis de ONRC a încetării calității sale nu îi atribuie acestuia calitatea de administrator de drept pentru perioada anterioară, îndeplinirea acestei formalități neavând nicio consecință asupra încetării calității sale de administrator, întrucât aceasta a renunțat la mandat în mod legal.

În ceea ce privește susținerea recurentelor referitoare la deținerea calității de administrator de fapt, care rezultă din oferirea de documente în vederea verificării de către organele fiscale și cele de cercetare penală, reține instanța de control că procurarea de documente nu atribuie de plano reclamantului calitatea de administrator, având în vedere că acesta le-ar fi putut solicita și ulterior încheierii mandatului, neexistând nicio prevedere legală în sensul în care doar administratorul în funcție s-ar putea folosi de documente ce vizează societatea.

Nici critica privind faptul că reclamantul, deși avea înregistrat specimen de semnătură la ONRC, nu avea drept de semnătură în bancă și nu a săvârșit niciunul din actele specifice unui administrator, nu poate fi primită.

Pe de o parte, această chestiune este cu totul distinctă de dreptul de semnătură în bancă, iar, pe de altă parte, înregistrarea specimenului de semnătură al administratorului este o formalitate necesară înregistrării acestuia.

Prin urmare, în acord cu instanța fondului, Înalta Curte constată că reclamantul a avut calitatea de administrator doar în perioada 09.01.2015-25.04.2015, astfel că, analiza întrunirii prevederilor legale în ceea ce privește atragerea răspunderii va fi analizată doar cu privire la activitatea desfășurată de reclamant în această perioadă.

Din actele administrativ fiscale supuse controlului judecătoresc, așa cum acestea au fost anterior prezentate, rezultă că răspunderea solidară a reclamantului a fost atrasă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) și alin. (5) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate:

"(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

(5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol privește obligațiile fiscale principale și accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare."

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a intimatului-reclamant, în calitate de administrator al societății, ca în cazul ipotezelor prevăzute la lit. b), c) și d), este necesar ca acesta să nu-și fi îndeplinit obligațiile menționate anterior cu rea-credință.

Or, pentru a putea fi reținută reaua-credință a administratorului, trebuie ca în primul rând să se facă referire la aspecte petrecute în perioada în care a deținut această calitate și care să demonstreze că, prin fapta sa proprie, reclamantul, cu rea-credință, a determinat înstrăinarea sau ascunderea, sub orice formă, a activelor debitorului, nu a cerut instanței competente deschiderea procedurii insolvenței sau nu a achitat la scadență obligațiile legale.

Forma de răspundere instituită de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reprezintă o formă de răspundere patrimonială personală, reclamantul răspunzând doar pentru acțiunile proprii.

În plus, reaua-credință a administratorului trebuie să rezulte din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, respectiv din împrejurări exterioare operațiunilor controlate.

O interpretare contrară ar avea semnificația faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligații fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operațiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptățite să ia măsura atragerii răspunderii solidare, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepție, astfel cum au fost reglementate.

Înalta Curte are în vedere că potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 "(4)Buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul", prin urmare, organului fiscal îi revine obligația de a dovedi săvârșirea faptelor cu rea-credință.

Având în vedere că reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare de a stabili faptele personale ale reclamantului și a angaja eventual răspunderea solidară a acestuia numai în raport cu faptele astfel individualizate, consecința fiind nedovedirea legăturii de cauzalitate între faptele personale ale reclamantului și prejudiciul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a acestuia și, evident, nici dovada relei-credințe ce presupune a demonstra intenția (directă sau indirectă) a reclamantului ca prin faptele sale să aducă prejudicii bugetului general consolidat al statului.

Angajarea răspunderii solidare presupune determinarea în concret a tuturor faptelor săvârșite de debitorul solidar și a căror expunere conduce la realizarea condițiilor prevăzute de lege pentru reținerea acestei forme de răspundere administrativă.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia răspund solidar administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului, Înalta Curte observă că insolvabilitatea societății a fost declarată prin Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x din data de 18.09.2013, cu mult timp înainte ca reclamantul să fi fost numit administrator.

Cu privire la condițiile menționate de dispozițiile anterior citate, decizia de angajare a răspunderii solidare nu conține nicio mențiune referitoare la modalitatea în care reclamantul, în perioada 09.01.2015-25.04.2015 a înstrăinat sau a ascuns, cu rea-credință activele debitorului, cu atât mai mult cu cât prin hotărârea instanței penale s-a hotărât că reclamantul nici nu avea un asemenea drept de dispoziție.

Referitor la prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală se reține că, pentru a dispune angajarea răspunderii solidare a administratorilor, organul fiscal trebuie să probeze existența relei-credințe în nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Reaua-credință este o condiție distinctă ce trebuie probată ca atare și nicidecum nu poate fi inferată din simpla neîndeplinire a obligației prevăzută de lege. Reaua-credință presupune un element intențional evident în nedeclararea sau neachitarea la scadență a obligațiilor.

Or, prin decizia de angajare a răspunderii solidare nu au fost arătate aspecte de fapt care să denote acționarea cu rea-credință a reclamantului, din contră, în perioada mandatului său de administrator cuprinsă între 09.01.2015-25.04.2015, astfel cum a reținut instanța penală, administratorul de drept A. a fost în realitate o persoană cu un rol decorativ care, neavând cunoștințele și experiența necesare pentru a îndeplini rolul dinamic și profesionist pe care îl are un administrator în organizarea și funcționarea unei societăți comerciale, în mod evident nu a avut reprezentarea activităților și responsabilității, impuse de calitatea de administrator.

Din perspectiva prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, instanța de control constată că prin decizia de angajare a răspunderii solidare s-a reținut că atitudinea pasivă a domnului A. față de actele de executare silită emise de organul fiscal, administrarea necorespunzătoare a societății, neefectuarea de plăți către bugetul general consolidat al statului, nedepunerea declarațiilor fiscale obligatorii, ascunderea patrimoniului prin nedepunerea situațiilor financiare prevăzute de lege, precum și nedeclararea din proprie inițiativă a insolvenței societății conduc la prezumția relei credințe manifestate de administratorul societății în îndeplinirea atribuțiilor stabilite de legiuitor în sarcina administratorilor societăților comerciale.

Sub un prim aspect, Înalta Curte are în vedere că reclamantul nu avea dreptul de a efectua plăți, astfel că nu i se poate imputa această lipsă, iar organul fiscal nu a arătat în ce constă reaua-credință, ce acțiune concretă a săvârșit reclamantul care să denote fără dubiu un element intențional al acestuia.

Din momentul ce buna-credință este prezumată prin lege, sarcina probei organului fiscal este una concretă, iar nu limitată la afirmarea unei simple prezumții.

Reaua-credință este definită, din punct de vedere juridic, ca fiind "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale".

Doar faptul că nu au fost achitate la scadență obligațiile fiscale ale societății reprezintă o prezumție simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator/asociat, iar, în ipoteza susținută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăți, odată cu constatarea datoriilor societății prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăși voinței legiuitorului, care a reglementat condițiile specifice, de excepție, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

De asemenea, având în vedere că buna-credință se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul, este necesară indicarea și a unei împrejurări distincte de simpla inacțiune, omisiune, din care să rezulte reaua-credință a reclamantului. Reaua-credință este asimilabilă unei intenții directe, calificate prin scop, respectiv reclamantul să fi urmărit producerea rezultatului nefavorabil, chiar prin acțiuni concrete în acest sens, sau după caz asimilabilă intenției indirecte, dacă există împrejurări care să releve faptul că reclamantul nu a urmărit rezultatul, dar acceptă posibilitatea intervenirii lui, fiindu-i indiferent.

Ca un argument de natură logico-juridică se reține faptul că vinovăția nu se dovedește prin excluderea cauzelor care înlătură răspunderea, cum ar fi forța majoră sau cazul fortuit, ci prin analiza faptei care se impută sub aspectul existenței elementului intelectiv și volitiv al vinovăției.

În decizia de sancționare nu s-a indicat în ce constau faptele culpabile ale reclamantului pentru a deveni incidente dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Întrucât dispozițiile legale reglementează distinct de condiția săvârșirii faptei ilicite, pe cea a săvârșirii acesteia cu rea-credință, Înalta Curte reține că, în lipsa unor elemente suplimentare care să demonstreze reaua credință și scopul sustragerii de la achitarea obligațiilor fiscale restante, din nedepunerea declarațiilor fiscale nu se poate deduce io ipso reaua-credință a administratorului și nici scopul de sustragere de la plata obligațiilor față de bugetul general consolidat al statului. În ipoteza prevăzută la lit. d), reaua-credință presupune o atitudine volațională a persoanei vinovate în legătură cu îndeplinirea de către societate a obligațiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în determinarea, cu rea-credință, a nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale și în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea acestei finalități prin acțiunile și inacțiunile lor, atitudine nedovedită în prezenta cauză.

Totodată, analizând critica recurentelor-pârâte referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.

Reține instanța de control că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care cade în pretenții, iar obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează în mod exclusiv pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat în mod nelegal declanșarea unei proceduri judiciare, pierderea procesului dovedindu-se cu hotărârea judecătorească care a finalizat-o.

Astfel, judecătorul fondului, constatând că pârâtele au pierdut procesul, a dispus obligarea acestora la plata către reclamant a sumei de 11.908,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu și cheltuieli avocat.

Faptul că recurentele sunt instituții ale statului nu justifică exceptarea acestora de la plata cheltuielilor de judecată, prevederile legale aplicabile precum C. proc. civ. nu fac o astfel de distincție cu privire la partea care pierde procesul, în acest sens fiind și Decizia CCR nr. 694/20.10.2015.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor, apreciat ca fiind excesiv de către recurente, reține Înalta Curte că acesta a fost format din onorariul de avocat, care corespunde criteriului de complexitate al dosarului raportat la multitudinea de înscrisuri financiar contabile și fiscale/de procedură care au trebuit analizate, precum și taxele aferente procedurii judiciare.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În consecință, pentru considerentele arătate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâte, ca nefondate.

Având în vedere cererea intimatului-reclamant de obligare a recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, dovedite cu înscrisul depus la dosar, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 7140 ron, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele - pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și de recurenta - pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 697 din 10 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele-pârâte la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7140 ron, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.