ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2745/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NATIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE a solicitat ca prin ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună:

Hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăți

Prin sentința nr. 219 din 31.03.2020 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NATIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, și ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE și anulată Decizia nr. 1371/4.03.2019 emisă de pârâta ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București precum și Decizia nr. x/13.10.2016, de angajare a răspunderii solidare a reclamantului emisă de pârâta Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a exercitat calea de atac a recursului pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul art. 488 și următoarele C. proc. civ., admiterea recursului și schimbarea în tot a sentinței recurate și, pe cale de consecință, menținerea deciziilor atacate, ca temeinice și legale.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a susținut în esență că, în mod eronat instanța de fond a admis cererea reclamantului și a dispus anularea Deciziei de solutionare a contestatiei nr. x.03.2019 si a Deciziei de angajarea raspunderii solidare nr. x/13.10.2016 emisa de AS3FP.

Solicită a se avea în vedere că, în mod eronat a precizat instanța de fond în motivarea sentintei recurate faptul că autoritatea nu a dovedit reaua-credință a reclamantului.

Arată astfel că, în primul rând reclamantul din prezenta cauza a fost administrator al B. S.R.L., societate care a intrat in faliment ca urmarea neachitării obligațiilor fiscale in cuantum de 1.955.937 RON.

In al doilea rând, autoritatea a formulat cerere de deschidere a procedurii insolventei nr. x/31.03.2017 împotriva acestei societati la Tribunalul Bucuresti formându-se dosarul x, ce l-a declinat la Tribunalul Ilfov, instanță care respinge cererea, ca rămasă fără obiect, însă această hotarare nu i-a fost comunicata niciodată recurentei. In schimb, autoritatea a primit de la lichidatorul judiciar notificarea de deschidere a procedurii insolventei, notificare comunicata Administratiei Sector 3 a Finantelor Publice de catre lichidatorul judiciar C..

Intre timp, debitoarea a formulat cerere de deschidere a procedurii simplificate la Tribunalul llfov care a primit numar de dosar nou si astfel s-a pierdut urma cerererii formulata de autoritate în data de 31.03.2017.

Avand in vedere aceste aspecte, recurenta susține că, în mod eronat instanta de fond precizeaza în pag. 3 al hotararii faptul că reclamantul din prezenta cauza a formulat cererea de deschidere a procedurii insolventei si implicit este de buna credință.

Invocând dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b) și c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală, precum și dispozițiile art. 9 și art. 26 alin. (1) și (2) din același act normativ, mai susține recurenta că organele fiscale au transmis reclamantului invitatia de a se prezenta in vederea audierii, plicul fiind primit personal de reclamant la data de 07.07.2016, astfel cum reține și instanta de fond, însă acesta nu a înțeles să se prezinte la sediul institutiei si nici să transmita un punct de vedere în acest sens. Mai mult, i s-a acordat un termen de 10 zile de la data primirii invitației să se prezinte la sediul Administratiei Sector 3 a Finantelor Publice în vederea consultării documentetiei care a stat la baza intocmirii deciziei de angajarea raspunderii solidare nr. x/13.10.2016, însă reclamantul nu a dat curs acestei invitatii, deși avea cunostință despre acest fapt și despre cuantumul obligațiitor fiscale neachitate în suma de 1.955.937 RON pentru care autoritatea a emis somații și titluri executorii.

Urmare acestui fapt autoritatea a continuat procedura de recuperare a sumelor prin executare silită, însă nici acest lucru nu a fost posibil, întrucât societatea nu avea bunuri sau disponibil la bănci.

Consideră recurenta că aceste aspecte fac dovada relei-credințe a reclamantului în îndeplinirea obligațiilor de plată și chiar sustragerea de la plata acestor obligatii față de bugetul statului, dovedită atat prin primirea invitatiei la audiere, cât și prin faptul că acesta nu s-a prezentat la sediul Administratiei Sector 3 a Finantelor Publice sa consulte dosarul de insolvență și să-si exprime punctul de vedere asupra situatiei expuse.

Deopotrivă, recurenta solicită a se avea în vedere că, atât din cererea de deschidere a procedurii insolventei nr. x/31.03.2017 formulata de autoritate în dosatul nr. x, cât și din Cererea de admitere a creantei nr. x/01.08.2017 formulata în dosarul nr. x/2017 rezultă reau credință a reclamantului, în sensul ca nu a achitat impozitele datorate bugetului de stat de catre B. S.R.L. pe care a administrat-o, impozite care au stat la baza declaratiile fiscale întocmite chiar de reclamant, spre exemplu impozitul pe profit in cuantum de 481.101lei care are la baza declarația fiscală întocmită chiar de reclamant, de unde rezultă în mod clar ca acesta a încasat profitul societatii pe care a administrat-o, fără a se achita de obligatia de plată a impozitului, conform codului de procedură fiscală. Astfel, recurenta consideră că este indeplinita condiția prevazută de legiuitor la art. 25 alin. (2) lit. b) si c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv reau credință, concretizată prin neachitarea obligatiilor fiscate de către reclamant.

Față de aceste considerente solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței recurate și, pe cale de consecință, menținerea deciziilor contestate, ca temeinice și legale.

Apărările formulate în cauză

Intimatul – reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta - pârâtă, în cadrul căreia a invocat excepția nulității recursului raportat la dispozițiile art. 489 C. proc. civ. iar pe fond a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, a susținut în esență intimatul – reclamant că motivele invocate de recurentă nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat cuprinzând critici superficiale, fără a se menționa ce norme de drept material se consideră că au fost încălcate de către instanță.

Pe fondul recursului, în ceea ce privește criticile recurentei referitoare la buna sa credință, susține că în cauză recurenta nu a motivat în fapt îndeplinirea condiției exprese prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală în ceea ce privește fapta sa, fără a arăta însă vreun motiv pentru care s-ar putea prezuma sau ar fi dovedită reaua sa credință în săvârșirea faptei.

Pe de altă parte, mai arată că buna-credință a fost stabilită cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2017, inițial de către Tribunalul Ilfov și ulterior de către Curtea de Apel București, dosar ce a avut ca obiect cererea de atragere a răspunderii sale în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, aspect avut în vedere, de altfel, și de către instanța de fond.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice prin reprezentant Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul – reclamant A., deși aceasta i-a fost comunicată în termenul prevăzut de lege.

Procedura de soluționare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07.05.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 17 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice prin reprezentant Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor expuse în continuare:

În prealabil, reamintește Înalta Curte că, în ceea ce privește excepția nulității recursului ce face obiectul judecății, astfel cum a fost invocată de intimatul-reclamant A. în cadrul întâmpinării depusă la dosar, a fost soluționată în ședința publică de la termenul de față, înainte de închiderea dezbaterilor, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de către instanță la pronunțarea acestei soluții fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Argumente de drept și de fapt relevante

Prin Decizia nr. x/13.10.2016, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) coroborat cu art. 346 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, s-a stabilit angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., având calitatea de administrator și unic asociat al debitoarei S.C. B. S.R.L., începând cu data de 12.03.2010 în vederea realizării în tot a creanțelor fiscale în limita sumei de 1.511.043 RON.

Contestația administrativă a reclamantului a fost respinsă inițial prin Decizia nr. 2994/27.03.2017, care însă a fost anulată prin Sent.civ. nr. 2327/18.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, aceasta dispunând soluționarea contestației administrative pe fond.

Ca urmare a soluționării contestației administrative pe fond, pârâta ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere Solidară și Insolvență a emis Decizia contestată în cauză cu nr. 1371/04.03.2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, contestația administrativă a reclamantului.

În acest context, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NATIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE a solicitat:

Prin sentința recurată a fost admisă cererea reclamantului și anulate atât Decizia nr. 1371/4.03.2019 emisă de pârâta ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București cât și Decizia nr. x/13.10.2016 de angajare a răspunderii solidare a reclamantului emisă de pârâta Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice, această din urmă autoritate, prin reprezentant Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București exercitând calea de atac a recursului împotriva hotărârii instanței de fond.

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Astfel, constată instanța de control judiciar că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora s-a decis de organul fiscal angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. pentru obligațiile fiscale datorate de S.C. B. S.R.L.. "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Deopotrivă, Art. 12 din Legea nr. 207/2015 prevede la alin. (4) faptul că "buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul".

Se constată, așadar, că răspunderea administratorilor nu operează automat atunci când pasivul societății nu poate fi acoperit de aceasta, ci doar în situația în care organul fiscal face dovada că respectivii administratori, cu rea credință nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, în sensul de a se arăta în concret care sunt motivele de fapt în raport de care a stabilit reaua-credință a acestora.

Or, după cum în mod judicios și instanța de fond a reținut, prin decizia de angajare a răspunderii solidare contestate organul fiscal nu motivează în fapt îndeplinirea condiției exprese prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) C. proc. civ..fisc., stabilind răspunderea acestuia doar în temeiul calității sale de administrator și a faptului că nu și-ar fi îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, fără însă a se arăta vreun motiv pentru care s-ar putea prezuma sau ar fi dovedită reaua-credință a acestuia în săvârșirea faptei.

Nici prin decizia de soluționare a contestației organul de soluționare nu răspunde în nici un fel criticilor reclamantului din cadrul contestației, ci se rezumă la redarea situației de fapt și a cadrului normativ incident.

Or, motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor și de asemenea, să permită instanțelor efectuarea revizuirii actului, insuficiența motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanța de contencios unional a reținut că o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparență, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Se constată, așadar că recurenta – pârâtă ar fi trebuit să probeze reaua credință a reclamantului în ceea ce privește neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, prin arătarea în concret a motivelor de fapt și prezentarea înscrisurilor doveditoare a situației de fapt expusă în actul contestat, buna credință nefiind prezumată.

Recurenta - pârâtă nu a făcut însă nici o dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise și certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi. În dovedirea relei credințe, aspectele de fapt au o importanță capitală, ori, sub acest aspect, motivarea deciziei de angajare a răspunderii este deficitară, nefiind analizată în concret situația de fapt raportată la pretinsul comportament fiscal fraudulos al reclamantului, în cuprinsul deciziei făcându-se vorbire doar despre niște obligații fiscale cuprinse în cadrul unui proces-verbal de insolvabilitate și simplul fapt că acestea nu au fost achitate în termenul legal, a determinat organul fiscal să angajeze răspunederea solidară a reclamantului, ca administator al respectivei societăți.

În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a constatat că decizia de angajare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispozițiile legale, " motivele în fapt" constituind unul dintre elementele acesteia, prevăzut de art. 26 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 207/2015, controlul jurisdicțional al legalității deciziei fiind astfel împiedicat de nerespectarea de către organul fiscal a obligației de a motiva actul administrativ pe care l-a emis. Pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, așa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate calitatea de administrator statutar a reclamantului la această societate; acesta fiind un element necesar, dar nicidecum suficient și, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 impune cu precădere condiția relei-credințe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credință, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligația de a dovedi reaua-credință.

Așadar, având în vedere că reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu sunt expuse argumentele pertinente și concludente și înscrisurile doveditoare în baza cărora s-a apreciat că reclamantul a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, folosindu-se doar prezumții.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor administratori pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective.

Ori, în cauză, prezumțiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

Recurenta, practic, fără a motiva în vreun fel, în cadrul deciziei, s-a limitat la a susține că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii reclamantului, menționând doar că societatea figurează cu obligații fiscale restante, în condițiile în care, în reglementarea art. 25 Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor nu devine automat operantă în toate cazurile când au determinat neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, ci numai atunci când se face dovada că administratorii au cauzat prejudiciul prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) și (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.

Rezultă, așadar, că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar persoana să fi acționat cu rea-credință. Ori, reaua credință nu a fost dovedită de către recurenta – reclamantă, cum corect a reținut instanța de fond.

Astfel, simplul fapt că reclamantul, în calitate de administrator al societății S.C. B. S.R.L., nu a solicitat instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, nu reprezintă o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, în sensul dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură fiscală, reaua-credință neputând fi prezumată, ci dovedită, conform art. 12 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Nici simpla existență a obligațiilor fiscale restante nu reprezintă o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, având în vedere că dispozițiile legale prevăd în mod necesar și obligatoriu administrarea unor dovezi pertinente și concludente din care să rezulte reaua-credință.

Cum legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina administratorului, invocarea dispozițiilor legale nu constituie o dovadă suficientă și nu atrage automat răspunderea persoanei în solidar cu debitoarea.

În acord cu instanța de fond și Înalta Curte constată ca fiind relevantă în cauză sub aspectul relei credințe și situația de fapt stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1626 pronunțată la data de 30.05.2018 de Tribunalul Ilfov – secția Civilă în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 214A pronunțată la data de 11 februarie 2019 de Curtea de Apel București –Secția a VI-a Civilă, judecătorul sindic reținând că nu a fost dovedit faptul că, prin continuarea activității de către administratorul societății, acesta a urmărit un interes personal în afara aceluia care presupune realizarea obiectului de activitate al societății comerciale, iar din raportul întocmit de lichidatorul judiciar rezultă că principala cauză a încetării de plăți ar fi fost lipsa de apreciere a puterii de cumpărare a locuitorilor, precum și faptul că au crescut vânzările online, iar nu faptul că administratorul a înțeles să continue activitatea.

Așadar, în condițiile în care pârâtele nu au motivat în fapt îndeplinirea condiției exprese prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, în sensul de a arăta vreun motiv pentru care s-ar putea prezuma sau ar fi dovedită reaua-credință a reclamantului în săvârșirea faptei, stabilind răspunderea acestuia doar în temeiul calității sale de administrator și a faptului că nu și-ar fi îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond, de amitere a acțiunii și de anulare a celor două acte administrative atacate, este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 12 alin. (4) și 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, critica recurentei sub acest aspect fiind neîntemeiată.

Ori, raportat la modul de soluționare a acestei critici, în sensul respingerii și menținerii soluției de anulare a deciziilor emise de cele două autorități publice, pentru nemotivare, instanța de control judiciar constată ca fiind inutil a analiza și critica ce vizează audierea intimatului – reclamant conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 207/2015.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte reține că judecătorul de primă jurisdicție a apreciat în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei – pârâte sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare prin intermediul căii de atac a recursului.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice prin reprezentant Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice prin reprezentant Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 219 din 31 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.