Decizia nr. 5372/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 21.10.2020 pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice: - anularea deciziei nr. 103/30.04.2020 privind soluționarea contestației depusă de A. S.R.L., înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală sub nr. A_SLP 3001/19.12.2019; - anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice înregistrată sub nr. F-S5 38/22.11.2019; - exonerarea sa de la plata sumei totale de 4.572.909 RON stabilită prin decizia de impunere; - exonerarea sa de la plata accesoriilor aferente creanței fiscale stabilite prin decizia de impunere; - obligarea instituțiilor pârâte la restituirea sumelor achitate în temeiul deciziei de impunere și a deciziilor de accesorii; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1981 din 20 decembrie 2021, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice; - a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice.

- a admis decizia nr. 103/30.04.2020 privind soluționarea contestației emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; - a anulat decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/22.11.2019 și raportul de inspecție fiscală nr. x/22.11.2019 întocmite de organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice; - a exonerat reclamanta de plata sumei 4.572.909 RON stabilită prin decizia de impunere și de la plata accesoriilor aferente; - a obligat pârâtele să restituie reclamantei sumele achitate în temeiul deciziei de impunere și a deciziilor de accesorii; - a obligat pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 51.088 RON.

3. Cererile de recurs Împotriva sentinței nr. 1981/20.12.2021 pronunțate de Curtea de Apel București, au formulat recurs ambele pârâte, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare Fiscală- Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice. 3.1 Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal casarea sentinței recurate și, în rejudecare pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată; în subsidiar, admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința diminuării substanțiale a cheltuielilor de judecată la care a fost obligată către intimata-reclamantă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârât arată că dispozitivul hotărârii nu susține corect considerentele instanței, întrucât, deși două dintre cele trei categorii de susțineri ale reclamantei au fost respinse ca neîntemeiate, acțiunea a fost admisă în întregime. Această inconsecvență între considerente și dispozitiv este considerată o încălcare a cerințelor de redactare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atrăgând nulitatea parțială a hotărârii. Sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond a interpretat greșit regimul juridic al indemnizațiilor acordate salariaților temporari trimiși în străinătate.

Se arată că aceștia nu pot fi considerați detașați în sensul Codului muncii, întrucât nu au avut un loc de muncă permanent în România, ci au prestat exclusiv activitate în afara țării, conform contractelor încheiate cu utilizatorii. Diurnele acordate nu au avut caracter compensatoriu, ci au fost corelate cu zilele lucrate și performanța, fiind în fapt venituri salariale supuse impozitării. În susținerea acestei interpretări, ANAF invocă jurisprudență relevantă a instanțelor naționale și europene, inclusiv Decizia CJUE în cauza C-396/13. 3.2. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice a criticat sentința pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc.

civ. Prima critică întemeiată pe motivul prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive. Recurenta-pârâtă susține că decizia nr. 103/30.04.2020 de soluționare a contestației a fost emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, nu de către DGRFP, iar decizia de impunere nr. x/22.11.2019 a fost emisă de Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice, în baza unui acord de delegare de competență, reclamanta fiind arondată fiscal la Administrația pentru Contribuabili Mijlocii - DGRFP București, nu la Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice. Instanța de fond ar fi trebuit să pună în discuție necesitatea lărgirii cadrului procesual și să respingă acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A doua critică este subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și privește acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 51.088 RON. Recurenta-pârâtă susține că instanța nu a analizat existența culpei procesuale, condiție esențială pentru angajarea răspunderii în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., și că obligația impusă este nejustificată în lipsa unei conduite procesuale culpabile. În plus, se invocă încălcarea principiului proporționalității reglementat de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care impune ca instanța să țină cont de valoarea obiectului litigiului, complexitatea cauzei, munca efectivă a avocatului și alte elemente relevante. În speță, instanța nu a justificat cuantumul cheltuielilor acordate, care sunt excesive și disproporționate în raport cu natura și complexitatea cauzei, încălcând astfel dispozițiile legale privind echitatea și proporționalitatea.

Nu în ultimul rând, în privința taxei de timbru, recurenta-pârâtă a arătat că societatea reclamantă avea posibilitatea de a formula cerere de restituire a acesteia, în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013. 3. Apărările formulate și procedura derulată în cauză 3.1. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare față de cele două recursuri, prin care a invocat, în principal, excepția lipsei de interes a recursurilor, întrucât obligațiile fiscale contestate au fost anulate prin Decizia nr. 14600/23.11.2022 emisă de DGRFP București, în temeiul Legii nr. 72/2022. În consecință, autoritățile fiscale nu mai urmăresc un folos practic prin promovarea recursurilor, iar condiția interesului — ca element esențial al exercitării acțiunii civile — nu mai este îndeplinită.

În subsidiar, intimata-reclamantă invocă excepția nulității recursurilor pentru nemotivare, întrucât recurentele nu au indicat și dezvoltat în mod concret motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-au limitat la o formulare generală. Recursurile nu conțin critici punctuale asupra hotărârii atacate și reiau ad literam argumentele din întâmpinarea formulată la fond, fără a individualiza dispozițiile legale presupus greșit aplicate. În aceste condiții, cererile de recurs nu respectă cerințele de motivare impuse de art. 486 și 489 C. proc. civ., fiind sancționabile cu nulitatea. Pe fond, intimata-reclamantă solicită respingerea recursurilor ca nefondate, în măsura în care instanța de control judiciar va trece peste excepțiile invocate.

3.2. Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea excepției nulității recursului, arătând că, în ceea ce privește încadrarea motivelor de casare în cazurile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., practica secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă în sensul că recursul este admisibil și poate fi analizat pe fond dacă din dezvoltarea motivelor invocate rezultă că acestea se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege. Totodată, a invocat excepția lipsei de interes a intimatei-reclamante în susținerea acțiunii, având în vedere că aceasta solicită anularea unor obligații fiscale care, potrivit Legii nr. 72/2022, au fost deja anulate de drept.

Prin urmare, operează o cauză legală de stingere a obligațiilor fiscale contestate, iar acțiunea formulată de reclamantă nu mai are un interes actual și justificat. 3.3. Prin încheierea de ședință din 06.11.2024, instanța a respins excepția nulității recursului pentru nemotivare și excepția lipsei de interes în susținerea recursurilor, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, pentru motivele arătate în încheiere. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinările și concluziile scrise depuse în cauză, dar și în raport cu motivele de ordine publică referitoare la exercitarea dreptului la acțiune, consemnate în încheierea din 06 noiembrie 2024, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta - reclamantă A. S.R.L a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală, decizia nr. 103/30.04.2020 de soluționare a contestației emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și decizia de impunere nr. x/22.11.2019 emisă de Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei o creanță fiscală pentru suma totală de 4.572.909 RON, reprezentând: impozit pe venit din salarii și asimilate salariilor în sumă de 1.126.676 RON; contribuția de asigurări sociale datorată de angajator în sumă de 1.256.887 RON; contribuția individuală de asigurări sociale în sumă de 1.068.784 RON; contribuția de asigurări sociale pentru accidente de muncă și boli profesionale în sumă de 13.314 RON; contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator în sumă de 39.928 RON; contribuția individuală de asigurări pentru șomaj în sumă de 40.181 RON; contribuția angajatorului la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale în sumă de 19.882 RON; contribuția individuală de asigurări sociale de sănătate în sumă de 544.997 RON; contribuția de asigurări pentru concedii și indemnizații în sumă de 27.446 RON; contribuția asiguratorie pentru muncă în sumă de 22.622 RON.

Prima instanță a admis acțiunea, a anulat actele contestate, a exonerat reclamanta de plata sumei 4.572.909 RON stabilită prin decizia de impunere și de plata accesoriilor aferente și a obligat pârâtele să restituie reclamantei sumele achitate în temeiul deciziei de impunere și a deciziilor de accesorii, reținând, în esență, că indemnizațiile de detașare nu sunt venituri de natură salarială și, prin urmare, nu se datorează impozit și contribuția aferentă. Răspunzând criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: Critica recurentei-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., referitoare la pretinsa lipsă a calității procesuale pasive, nu poate fi primită, întrucât ignoră atât obiectul acțiunii, cât și cadrul legal care guvernează legitimarea procesuală în litigiile de contencios fiscal. Calitatea procesuală pasivă se determină prin raportare la actul administrativ contestat și la autoritatea publică emitentă a acestuia, conform art. 36 C. proc. civ. coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 281 din Codul de procedură fiscală. În cauză, reclamanta a dedus judecății două capete de cerere distincte: anularea deciziei de soluționare a contestației, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, și anularea deciziei de impunere nr. x/22.11.2019, emisă de organul de inspecție fiscală, respectiv Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice.

Prin urmare, fiecare dintre cele două autorități a fost chemată în judecată strict în raport cu actul administrativ propriu, iar instanța de fond a reținut corect că DGRFP București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice a fost introdusă în cauză exclusiv în legătură cu cererea de anulare a deciziei de impunere, act pe care aceasta l-a emis. Susținerea recurentei potrivit căreia decizia de impunere ar fi fost emisă în baza unui acord de delegare de competență și că, în realitate, contribuabilul ar fi fost arondat la o altă administrație fiscală nu are relevanță asupra calității procesuale pasive. Delegarea de competență reprezintă o modalitate internă de organizare administrativă, care nu modifică identitatea organului emitent al actului fiscal și nu poate afecta dreptul contribuabilului de a acționa în judecată autoritatea care a emis efectiv actul contestat.

În contenciosul administrativ, ceea ce interesează este autoritatea care a emis actul, nu autoritatea care, în mod abstract, ar fi avut competența materială sau teritorială să îl emită. Actul poartă antetul, numărul și semnătura Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, iar aceasta este autoritatea care răspunde în fața instanței pentru legalitatea actului său. Tot astfel, critica potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să pună în discuție necesitatea lărgirii cadrului procesual este lipsită de fundament. O astfel de obligație intervine doar în situația în care acțiunea este îndreptată împotriva unei autorități fără calitate procesuală pasivă sau în lipsa unei autorități indispensabile soluționării litigiului.

În speță, cadrul procesual era complet și corect configurat, reclamanta chemând în judecată exact autoritățile emitente ale actelor contestate. Nu exista niciun "pârât lipsă", iar instanța nu avea temei legal pentru a suplini voința reclamantei sau pentru a modifica din oficiu structura procesuală a cauzei. În aceste condiții, soluția instanței de fond de a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive este conformă cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ. și cu jurisprudența constantă în materie, care stabilește că organul fiscal emitent al actului contestat are calitate procesuală pasivă, indiferent de eventualele particularități ale arondării contribuabilului sau ale delegării interne de competență.

Critica recurentei-pârâte DGRFP București nu relevă nicio încălcare a normelor de procedură privind stabilirea cadrului procesual, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză. În continuare, se impune examinarea criticii formulate de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală privind existența unei pretinse contradicții între considerentele și dispozitivul hotărârii, care, deși este formal încadrată în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează în realitate ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond ar fi respins două dintre cele trei categorii de susțineri ale reclamantei, admițând doar ultima categorie, însă ar fi dispus admiterea acțiunii în întregime, ceea ce, în opinia sa, ar reprezenta o inconsecvență între raționamentul expus și soluția pronunțată.

O asemenea critică nu poate fi primită. Pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția între considerente și dispozitiv trebuie să fie una veritabilă, în sensul că raționamentul instanței să conducă logic la o soluție diferită de cea pronunțată, astfel încât hotărârea să devină imposibil de înțeles sau de executat. Or, în speță, nu ne aflăm în fața unei asemenea situații. Instanța de fond a analizat în mod distinct fiecare dintre susținerile reclamantei, respingând două dintre acestea ca neîntemeiate, dar reținând temeinicia celei de-a treia categorii de critici, referitoare la natura juridică a indemnizației de detașare acordate salariaților trimiși în misiuni de muncă temporară.

Această ultimă critică, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii, a fost apreciată ca fiind determinantă pentru soluția de anulare a deciziei de impunere, întrucât instanța a constatat că organul fiscal a calificat eronat indemnizațiile acordate, ignorând regimul juridic specific muncii prin agent de muncă temporară și aplicabilitatea regulilor privind detașarea. Odată reținut acest motiv de nelegalitate, care afectează în mod direct fundamentul deciziei de impunere, instanța era îndreptățită să dispună anularea actului administrativ în întregime, chiar dacă alte critici ale reclamantei au fost respinse. Instanța nu este ținută să admită acțiunea doar în parte, în funcție de numărul argumentelor primite sau respinse, ci în funcție de efectul juridic al motivului de nelegalitate reținut.

Dacă motivul admis privește însăși legalitatea actului, anularea acestuia în întregime este consecința firească, iar nu o contradicție între considerente și dispozitiv. Susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia dispozitivul ar reflecta doar soluția aferentă celei de-a treia categorii de susțineri, fără a ține seama de respingerea celorlalte două, este lipsită de temei. Dispozitivul nu are rolul de a reproduce analiza instanței, ci de a exprima soluția asupra cererii deduse judecății. Or, cererea reclamantei a vizat anularea deciziei de impunere, iar instanța, reținând existența unui motiv de nelegalitate apt să atragă anularea actului, a dispus în mod corect admiterea acțiunii. Faptul că motivarea aferentă respingerii primelor două categorii de susțineri este mai amplă decât cea referitoare la motivul admis nu are nicio relevanță juridică, întrucât amploarea motivării nu determină soluția, ci doar reflectă complexitatea argumentelor analizate.

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât dispozitivul hotărârii cuprinde soluția dată cererii principale, respectiv anularea actului administrativ contestat. Instanța nu era obligată să detalieze în dispozitiv modul în care a soluționat fiecare critică în parte, întrucât acestea sunt reflectate în considerente, iar nu în dispozitiv. Recurenta-pârâtă confundă obligația de motivare cu structura dispozitivului, încercând să transforme o nemulțumire față de soluția pronunțată într-un viciu de procedură. În lipsa unei veritabile contradicții între considerente și dispozitiv, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident.

Prin recursul său, recurenta- pârâtă DGRFP București, în reprezentarea AFP Sector 5 a criticat și soluția de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 51.088 RON, susținând că instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., prin acordarea unor cheltuieli de judecată pretins disproporționate și fără a analiza culpa procesuală sub aspectul pretinsei încălcări a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., condiție esențială pentru angajarea răspunderii la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, prin solicitarea subsidiară din recurs, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a cerut diminuarea substanțială a cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, fără a argumenta în vreun fel această solicitare.

Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 51.088 RON către reclamanta care a câștigat procesul. Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. instituie o regulă obiectivă, în sensul că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, să plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată. Culpa procesuală nu este analizată în termeni subiectivi, prin raportare la conduita procesuală a părții, ci rezultă din însăși soluția pronunțată: partea ale cărei apărări au fost înlăturate și ale cărei pretenții au fost respinse este partea care a pierdut procesul și, în consecință, suportă cheltuielile de judecată.

În speță, instanța de fond a admis acțiunea în întregime, a anulat actele administrativ-fiscale contestate și a dispus restituirea sumelor achitate în temeiul acestora, astfel încât pârâtele sunt, în mod evident, părțile care au căzut în pretenții. În aceste condiții, obligația lor de a suporta cheltuielile de judecată decurge direct din textul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fără a fi necesară o motivare suplimentară privind existența unei culpe procesuale în sens subiectiv. A pretinde instanței o analiză distinctă a "culpei" în sensul unei conduite reproșabile înseamnă a adăuga la lege, ceea ce nu poate fi primit. De asemenea, instanța de recurs nu poate primi nici susținerea conform căreia reclamanta avea posibilitatea de a solicita, în temeiul dispozițiilor art. 45 din O.U.G.

nr. 80/2013, restituirea taxei judiciare de timbru aferente cererii de chemare în judecată, întrucât dispozițiile legale invocate se aplică în alte situații decât cea din prezenta cauză și ele nici nu exclud posibilitatea ca partea reclamantă să includă suma plătită cu titlu de taxă judiciară de timbru în cuantumul total al cheltuielilor de judecată. În privința criticilor aduse de recurenta-pârâtă DGRFP București- AFP Sector 5 manierei în care judecătorul fondului a apreciat necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, Înalta Curte reține că, în contextul actual al prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere exclusiv pentru motivele de nelegalitate (prevăzute limitativ în punctele 1-8 ale textului normativ în discuție), neexistând posibilitatea promovării unui recurs devolutiv.

Deși conform art. 451 C. proc. civ. instanța are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei", iar alin. (2) al textului de lege prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, o astfel de apreciere pe care judecătorul o face (din perspectiva cheltuielilor de judecată) reprezintă un aspect ce impune o evaluare a unor elemente de fapt, iar nu de drept. În acest sens, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/2020, privind examinarea recursului în interesul legii, s-a statuat că: "34.(...) stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc.

civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. 35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

prevede că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. 36. Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că setul de critici privind complexitatea cauzei și activitatea efectiv desfășurată de reprezentantul convențional al reclamantei, precum și cele care vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, sunt elemente ce țin de netemeinicia hotărârii atacate și de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în fața instanței de recurs, astfel încât critica recurentei-pârâte, sub acest aspect, este inadmisibilă.

Mai înainte de analiza criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează fondul raportului juridic litigios, Înalta Curte va examina cu prioritate aspectele referitoare la exercitarea dreptului la acțiune, din perspectiva subzistenței interesului procesual al intimatei-reclamante. Conform art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ. orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia, între altele, justifică un interes; interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual; cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Interesul reprezintă o condiție generală ce vizează orice cerere în justiție și se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac. În speță, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Adminstrare Fiscală a invocat faptul că acțiunea reclamantei ar fi rămas fără interes, întrucât obligațiile fiscale contestate au fost anulate prin Decizia nr. 14600/23.11.2022 emisă de DGRFP București, în temeiul Legii nr. 72/2022 pentru anularea unor obligații fiscale și pentru modificarea unor acte normative. În consecință, condiția interesului - ca element esențial al exercitării acțiunii civile - nu mai este îndeplinită.

Într-adevăr, ulterior pronunțării sentinței recurate, la data de 03 aprilie 2022, au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 72/2022 prin care s-a reglementat anularea diferențelor de obligații fiscale principale și accesorii stabilite de organele fiscale ca urmare a calificării ulterioare a sumelor reprezentând indemnizații sau orice alte sume de aceeași natura, primite pe perioada delegării, detașării sau desfășurării activității pe teritoriul altei țări aferente perioadelor fiscale cuprinse intre 01.07.2015 și data intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2022: "Se anulează diferențele de obligații fiscale principale și/sau obligațiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a calificării ulterioare de către organul fiscal a sumelor reprezentând indemnizații sau orice alte sume de aceeași natură primite pe perioada delegării, detașării sau desfășurării activității pe teritoriul altei țări de către angajați ai angajatorilor români care și-au desfășurat activitate pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale cuprinse între 1 iulie 2015 și data intrării în vigoare a prezentei legi, și neachitate". La data de 23.11.2022, DGRFP București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, în aplicarea prevederilor Legii nr. 72/2022, a emis Decizia nr. 14600/23.11.2022, prin care a anulat obligațiile fiscale principale și accesorii stabilite prin actele administrativ-fiscale contestate în prezenta cauză.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interesul intimatei-reclamante în promovarea acțiunii și-a pierdut caracterul actual, întrucât, odată cu intervenția noului act normativ și cu emiterea deciziei de anulare, a dispărut caracterul litigios al dreptului dedus judecății, iar reclamanta a obținut deja înlăturarea obligațiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere atacată. Este adevărat că scopul final al mecanismelor procesuale care compun contenciosul administrativ este acela de a asigura respectarea principiului legalității activității administrației publice, prin cenzurarea și corectarea conduitei nelegale a autorităților publice, dar în cadrul contenciosului administrativ subiectiv controlul exercitat de instanță nu este unul in abstracto, ci se întemeiază pe existența unei vătămări concrete a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei vătămate și urmărește protejarea și restabilirea acestora.

De aceea, o hotărâre judecătorească pronunțată în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 trebuie să țină seama de întreg contextul normativ aplicabil raportului juridic dedus judecății, astfel încât să aibă în mod obiectiv aptitudinea de a înlătura vătămarea invocată. În acest context normativ, Înalta Curte constată că, deși la momentul învestirii instanței Legea nr. 72/2022 nu era încă în vigoare, intervenția sa pe parcursul procesului, anterior soluționării definitive a cauzei, a înlăturat efectele actelor administrativ-fiscale contestate, lipsind astfel acțiunea de folosul practic urmărit de intimata-reclamantă. Prin urmare, întrucât nu mai este îndeplinită cerința privind existența unui interes actual al reclamantei, în sensul art. 33 C. proc.

civ., nu se mai impune examinarea celorlalte critici ce vizează fondul raportului juridic fiscal, analiza acestora devenind inutilă. În ceea ce privește cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată. Soluția de respingere a acțiunii ca rămasă fără interes nu poate fi calificată drept o cădere în pretenții a reclamantei, întrucât lipsa de interes nu decurge din neîntemeierea pretențiilor, ci din intervenția legislativă ulterioară, care a înlăturat efectele actelor administrativ-fiscale contestate. Intimata-reclamantă a fost nevoită să promoveze acțiunea ca urmare a emiterii de către organele fiscale a unor acte administrativ-fiscale prin care au fost stabilite obligații suplimentare de plată, iar modificarea cadrului normativ, survenită ulterior sesizării instanței, a determinat dispariția interesului procesual.

Această împrejurare nu îi este imputabilă reclamantei. În aceste condiții, respingerea acțiunii ca rămasă fără interes, ca efect al admiterii recursurilor și al rejudecării cauzei, nu echivalează cu o constatare a neîntemeierii pretențiilor și nu poate conduce la concluzia că reclamanta ar fi partea care a pierdut procesul. Dimpotrivă, culpa procesuală aparține recurentelor-pârâte, care, prin emiterea actelor administrativ-fiscale ulterior anulate prin efectul legii, au determinat necesitatea demersului judiciar și suportarea cheltuielilor aferente. Reclamanta a fost astfel constrânsă să inițieze procesul și să suporte costurile acestuia, iar dispariția ulterioară a interesului nu poate înlătura răspunderea procesuală a pârâtelor.

În consecință, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentele-pârâte urmează a fi obligate în solidar la plata cheltuielilor de judecată solicitate în recurs de intimata-reclamantă, constând exclusiv în onorariul de avocat dovedit prin înscrisurile depuse la filele 105-116 ale dosarului de recurs, urmând ca Înalta Curte să facă aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și să îl reducă proporțional cu obiectul și complexitatea cauzei și cu activitatea efectiv desfășurată în apărare. III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Public, va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea reclamantei A. S.R.L., ca rămasă fără interes, menținând dispoziția privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în prima etapă procesuală. În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la plata în solidar către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursurile formulate de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței nr. 1981 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința atacată și, rejudecând: Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., ca rămasă fără interes. Menține dispoziția privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în prima etapă procesuală. Obligă recurentele-pârâte la plata în solidar către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc.

civ. Definitivă. Pronunțată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.