Decizia nr. 788/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 488/2023 a Curții de Apel Craiova

Circumstanțele cauzei. Cauza dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării - Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 37/23.02.2023, a Deciziei nr. 27/25.04.2023, precum și a Raportului final nr. x/23.02.2023 emise de către Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 488/2023 din 19 octombrie 2023, Curtea de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 488/2023 din 19 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal recurenta - reclamantă A. a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a invocat excepția de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu privire la prima hotărâre nr. 3/26.10.2021 de aprobare a Raportului de caz nr. x/26.10.2021 prin care s-a aplicat sancțiunea avertismentului. În motivare, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat în mod efectiv pe toate susținerile reclamantei, respectiv pe aspectul nemotivării actului. Instanța de fond a reținut că obiectul hotărârii atacate vizează doar proporționalitatea sancțiunii aplicate în primă fază de Comisia de Etică, iar recurenta susține că instanța era obligată, pentru a răspunde la critica acesteia, să analizeze și să constate care erau împrejurările care au determinat intimata pe de o parte, să se autosesizeze cu privire la sancțiunea aplicată în primă fază de Comisia de Etică, iar pe de altă parte, care sunt elementele concrete care au format convingerea că sancțiunea avertismentului este una mult prea blândă. Instanța nu a răspuns în concret și nu a arătat în cuprinsul considerentelor care sunt practic elementele care conturează legalitatea actului atacat prin prisma motivării, de ce sancțiunea avertismentului este într-adevăr prea blândă. De asemenea, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 4 2 alin. (5) din Legea nr. 206/2004. A arătat că legea nu reglementează situația autosesizării strict cu privire la proporționalitatea unei sancțiuni aplicate anterior de către Comisia de Etică. A învederat că ceea ce a criticat prin cererea introductivă nu a fost dreptul general al intimatei de a se autosesiza cu privire la faptele de plagiat în general, ci faptul că dispozițiile în discuție nu reglementează ipoteza autosesizării doar cu privire la proporționalitatea sancțiunii aplicate. A mai arătat că intimata a fost cea sesizată în 2018, după 3 ani și-a declinat competența către Comisia de Etică, astfel că nu se poate vorbi de autosesizare, câtă vreme există o sesizare încă din 2018 făcută chiar de intimată. În continuare, a susținut că interpretarea instanței de fond este parțial contradictorie întrucât în ceea ce privește criticile reclamantei legate de inexistența abaterii, aceasta le înlătură reținând că au fost stabilite prin Hotărârea nr. 3/2021 a comisiei de etică, însă ulterior reține că intimata are dreptul să se autosesizeze cu privire la aceeași abatere. Totodată a învederat că disp. alin. (5) sunt interpretate eronat de instanța de fond, în această ipoteză avută în vedere de legiutor fiind reglementată situația în care prima etapă nu a avut loc, practic neexistând o sesizare și neexistând o analiză care să fi fost efectuată de comisia locală. A susținut și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 2 alin. (7) din Legea nr. 206/2004, raportat la faptul că CNE elaborează un raport în termen de maximum 90 zile calendaristice de la data primirii sesizării sau a contestației prevăzute la alin. (2) ori la data autosesizării. Intimata s-a autosesizat prin Hotărârea nr. 13/13.05.2022 și a aplicat sancțiunea prin Hotărârea nr. 37/23.02.2023, fiind evidentă depășirea termenului. Instanța, deși reține că termenul este unul peremptoriu, imperativ, aceasta constată că el nu conduce la nulitatea actului, iar recurenta consideră că trebuia să intervină decăderea. A susținut de asemenea că instanța a aplicat greșit și disp. art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) C. civ., aceasta reținând ca fiind aplicabile în speță dispozițiile art. 326 din Legea 1/2011 (care nu erau în vigoare la data de săvârșirii faptei (2010, data publicării articolului), acest act fiind publicat în MOF la 18.01.2011. A învederat că se încalcă principiul neretroactivității legii civile. În sprijinul acestei interpretări, pentru identitate de rațiune, a indicat argumentele din considerentele Deciziei CCR nr. 436 din 8 iulie 2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a disp. art. 52 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prin care se acordă relevanță datei săvârșirii abaterii disciplinare, în ceea ce privește aplicarea interdicției magistratului sancționat de a se înscrie la procedura de selecție pentru ÎCCJ. În motivarea excepției de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că, prin Hotărârea nr. 37/2023, Consiliul s-a autosesizat cu privire la sancțiunea avertismentului aplicată în primă fază de Comisia de etică, înlocuind această sancțiune cu cea a suspendării pe o perioadă de 2 ani a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții superioare ori a unei funcții de conducere, de îndrumare și de control sau ca membru în comisii de concurs. Astfel, recurenta a invocat prescripția dreptului de a aplica sancțiunea, indicând termenul general de 3 ani care curge de la data publicării articolului, care reprezintă momentul obiectiv care marchează data săvârșirii și data la care emitenta actului avea posibilitate să ia la cunoștință. A susținut că dispozițiile art. 326 din Legea 1/2011, temeiul reținut în hotărâre, nu erau în vigoare la data săvârșirii faptei 2010, acestea fiind publicate în Monitorul Oficial al României la data de 18.01.2011. Recurenta a susținut că se încalcă principiul neretroactivității legii, a invocat Decizia nr. 206/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizarea fiind respinsă, dar acțiunea reclamantei fiind admisă pe fond plecând de la acest argument și Decizia CCR nr. 436 din 8 iulie 2014. De asemenea, recurenta a invocat faptul că nu se motivează și nu se dovedește fapta ilicită - plagiatul - hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect. Recurenta a susținut că nu a elaborat articolul, nu l-a trimis spre publicare, nu a semnat nimic, a luat cunoștință de existența articolului și a contactat de îndată revista, cerând retragerea lui.

Apărările formulate în cauză Ministerul Cercetării Inovării și Digitalizării a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11.10.2024, apoi la data de 14.02.2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, instanța de control judiciar constată că recursul este nefondat. Înalta Curte reține situația de fapt expusă în sentința recurată, respectiv că prin Hotărârea nr. 3/26.10.2021 emisă de Comisia de Etică a Universității Constantin Brâncuși s-a stabilit că se confirmă plagiatul în cazul articolului -"The role of regional developement policies in reducing territorial disparities publicat in Review of B.", Volum 11, Issue 2 May, 2010, p 316-A. și A., reținându-se că articolul incriminat este aproape identic cu sursa menționată în sesizare. S-a apreciat că faptele constituie abateri de la normele de etică universitară și normele de conduită etică în cercetarea științifică, astfel încât Comisia a hotărât sancționarea persoanelor pentru care s-a conformat plagiatul, în temeiul art. 11.1 lit. a) din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare cu avertisment scris și în temeiul art. 11.1lit b din Legea nr. 206/2004 cu retragerea și/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de bună conduită. Prin Hotărârea nr. 13/13.05.2022 s-a dispus autosesizarea Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării cu privire la reanalizarea sancțiunilor plagiatului confirmat al reclamantei si altor cadre didactice, ce au făcut obiectul sesizării nr. 405/05.11.2018, transmisă către Comisia de Etică a Universității Constantin Brâncuși din Târgu Jiu și soluționată prin Raportul de caz nr. x/26.10.2021, realizat în urma ședinței din 26.10.2021 și a Hotărârii Comisiei de Etică nr. 3/26.10.2021. Prin Raportul final nr. x/23.02.2023, contestat în cauză, emis de Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării s-a considerat că sancțiunea avertisment scris aplicată de Comisia de Etică a Universității Constantin Brâncuși este prea blândă, raportat la fapta de plagiat a celor sancționați. În cazul reclamantei A., a cărei abatere constatată s-a concretizat printr-un articol plagiat, s-a dispus măsura suspendării, pe o perioadă de 2 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții superioare ori a unei funcții de conducere, de îndrumare și de control sau ca membru în comisii de concurs. În drept, s-au reținut dispozițiile art. 323-324 din Legea nr. 1/2011, art. 4 2 alin. (5) și alin. (7), art. 7 lit. f) și f)1, art. 14 din Legea nr. 206/2004 și art. 4 lit. d) și e), art. 21 alin. (3) și art. 25-27 din Regulamentul de organizare și funcționare a CNECSDTI aprobat prin Ordinul MEC nr. 5585/2020. Prin Hotărârea nr. 37/23.02.2023, obiect al cauzei, s-a aprobat Raportul final nr. x/23.02.2023 privind soluționarea Autosesizării CNECSDTI nr. 13/13.05.2022 cu privire la disproporționalitatea sancțiunilor aplicate. Împotriva acestei soluții a înaintat contestație reclamanta A. înregistrată sub numărul 1829/27.03.2023. Prin Decizia nr. 27/25.04.2023, contestată în cauză, a fost respinsă ca nefondată contestația înregistrată sub nr. x/27.03.2023 formulată de reclamanta A.. Examinând considerentele sentinței, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat și la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată. Instanța a reținut situația de fapt și a expus concret argumentele de fapt și de drept ce au stat la baza soluției pronunțate, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Obligația de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea și convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată. Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument și fiecărei susțineri invocate de părți, acestea putând fi grupate și analizate raportat la motivul de nelegalitate a actului administrativ căruia i se circumscriu. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Sub acest aspect se constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, iar împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele reclamantei nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de de procedură civilă, pentru că acest text legal are în vedere argumentarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, respectiv de motivele invocate de părți prin căile procesuale reglementate de lege, și nu de cele invocate de pârâtă. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de aceasta. Înalta Curte respinge criticile aduse sentinței recurate în ceea ce privește faptul că prima instanță nu a analizat motivele de nelegalitate constând nemotivarea actelor reprezentate Hotărârea nr. 37/23.02.2023 și Raportul final nr. x/23.02.2023, judecătorul fondului expunând în mod clar faptul că actele menționate cuprind pe larg sinteza autosesizării, temeiul legal, documentele analizate, analiza efectuată, începând cu rezultatele și concluziile realizate de Comisia de Etică a Universității Constantin Brâncuși, motivarea în fapt și în drept a sancțiunilor aplicate și măsurile dispuse, inclusiv motivarea cu privire la obiectul autosesizării și disproporționalitatea sancțiunilor aplicate. Totodată, instanța de control judiciar va respinge și critica referitoare la faptul că hotărârea primei instanțe nu este motivată pe aspectul că prin actele contestate nu s-a motivat și nu s-a dovedit fapta ilicită - plagiatul. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a statuat în mod clar că actele contestate în cauză nu vizează stabilirea existenței plagiatului, acesta fiind confirmat prin Hotărârea nr. 3/26.10.2021, act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, iar obiectul autosesizării l-a constituit exclusiv disproporționalitatea sancțiunii aplicate prin această decizie. În continuare, Înalta Curte apreciază că argumentarea instanței de fond nu este parțial contradictorie în legătură cu inexistența abaterii, pentru aceleași motive indicate în paragraful anterior. În ceea ce privește faptul că instanța de fond ar fi fost obligată să analizeze și să constate care erau împrejurările care au determinat intimata pe de o parte, să se autosesizeze cu privire la sancțiunea aplicată în primă fază de Comisia de Etică, iar pe de altă parte, care sunt elementele concrete care au format convingerea că sancțiunea avertismentului este una mult prea blândă, Înalta Curte apreciază că aceste sunt elemente de oportunitate ce aparțin autorității, constând în capacitatea de apreciere a acesteia, în ceea ce privește măsurile ce trebuie luate pentru realizarea obiectivului stabilit de lege, mijloacele utilizate, momentele sau etapele acțiunii. De asemenea, Înalta Curte constată că, în realitate, această critică a fost adusă deciziei de sancționare, susținându-se că nu a fost motivată prin prisma acestor considerente, critică respinsă de către instanța de fond, când a reținut că "În ceea ce privește obiectul autosesizării, respectiv disproporționalitatea sancțiunilor aplicate, s-a motivat expres că (...) CNECSSTI, analizând faptele săvârșite raportat la implicațiile rezultate ca urmare a abaterilor constatate, a considerat oportună și necesară adăugarea sancțiunilor menționate, în scopul descurajării săvârșirii abaterilor de la buna conduită în activitățile de cercetare științifică, dezvoltarea tehnologică și de inovare." Motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia: "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Înalta Curte are în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, cu un scop precis, stabilit expres de lege, deci analiza instanței de recurs este limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond, pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. Motivul de casare sau de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Totodată, art. 483 C. proc. civ. prevede că: "(3) Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analizând cererea de recurs, întâmpinarea formulată în cauză și sentința recurată, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată. În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită de către instanța fondului a dispozițiilor art. 4 2 alin. (7) din Legea nr. 206/2004, raportat la faptul că CNE elaborează un raport în termen de maximum 90 zile calendaristice de la data primirii sesizării sau a contestației prevăzute la alin. (2) ori la data autosesizării, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că prima instanță a subliniat faptul că în cazul încălcării termenului de 90 de zile pentru elaborarea raportului nu intervine sancțiunea nulității exprese a actului, în cazul căreia vătămarea este prezumată, întrucât o asemenea sancțiune nu este prevăzută expres de lege. Instanța de recurs constată că termenul în discuție este un termen relativ și nu unul absolut, imperativ, în consecință, nerespectarea lui nu este sancționată cu decăderea din exercitarea dreptului. Decăderea reprezintă o sancțiune determinată de nerespectarea (încălcarea) unui termen imperativ, constând în pierderea exercițiului dreptului procesual. Cu privire la excepția de nelegalitate invocată în cauză, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004 "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate.; (2)Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul." Înalta Curte apreciază că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate (numită și prezumția de conformitate cu dreptul), prezumție care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate. Din aceste trei prezumții rezultă că actul administrativ se impune subiectelor de drept care sunt obligate să-l respecte și să-l execute. Legalitatea unui act administrativ poate fi contestată fie pe cale principală, conform art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, fie pe cale de excepție (control indirect), conform art. 4 din Legea nr. 554/2004. Ultima ipoteză, însă, are drept efect înlăturarea din proces a actului administrativ, iar nu anularea acestuia. În cauză nu se relevă îndeplinirea condiției ca de actul respectiv să depindă soluția pe fond a litigiului de față, care are ca obiect anularea Hotărârii nr. 37/23.02.2023 prin care s-a aprobat Raportul final nr. x/23.02.2023 privind soluționarea Autosesizării CNECSDTI nr. 13/13.05.2022 cu privire la disproporționalitatea sancțiunilor aplicate și a Deciziei nr. 27/25.04.2023 prin care a fost respinsă ca nefondată contestația formulată de reclamanta A.. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă și va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinței nr. 488/2023 din 19 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.