Decizia nr. 702/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 1404/2022 a Curții de Apel București

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. (toti, personal auxiliar de specialitate), I. (tehnician criminalist), J., K. (personal conex) au chemat în judecată pe pârâtul Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Hotărârii Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. 4/21.01.2022, în sensul recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din VRS 605,225 RON, începând cu 01 august 2016 și nu cu trei ani anteriori emiterii ordinului.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1404 din 14 iulie 2022, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții A., C., B., E., G., F., D., I., H., J. și K., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că data când reclamanții au cunoscut sau după împrejurări trebuiau să cunoască nașterea dreptului (art. 2523 C. civ.) sau data nașterii dreptului la acțiune (art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii) este reprezentată de data pronunțării primei hotărâri judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizației prin raportare la VRS 605,225 RON, în favoarea altor salariați din cadrul familiei ocupationale Justiție, respectiv sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caras Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 286/24.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. În opinia recurenților-reclamanți, chiar și în ipoteza admiterii, prin absurd, a aplicării art. 2523 din C. civ.

și/sau a art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar nu a dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 137/2000, termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani nu este incident în cauză. Reclamanții nu au avut nicio posibilitate reală și efectivă de a formula o asemenea cerere anterior momentului indicat, neputându-li-se imputa o pretinsă pasivitate de natură să atragă sancțiunea prescripției. Au susținut că nici chiar destinatarii direcți ai normei legale - respectiv consilierii de probațiune - nu au beneficiat de recalcularea și plata indemnizației de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, această situație intervenind doar ulterior admiterii primei hotărâri judecătorești, respectiv prin sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 a Curții de Apel Timișoara.

Au apreciat că acesta a fost și motivul pentru care la nivelul ICCJ, CSM, Curții de Apel Constanța și Curții de Apel Târgu Mureș s-au emis acte administrative care recunosc personalului din aceste instituții VRS 605,225 începând cu data de 01.08.2016, neputându-se reține o eventuală pasivitate a personalului auxiliar de specialitate și conex și impunându-se sancționarea acestora prin invocarea prescripției. Recurenții au mai susținut că nu se poate reține, cu privire la termenul general de prescripție de 3 ani, incidența art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, aceasta deoarece aceste prevederi reglementează prescripția dreptului material la acțiune, adică a dreptului de a se adresa cu o cerere de chemare în judecată instanței de judecată, nicidecum situația emiterii unei decizii administrative, două lucruri total diferite.

În consecință, au considerat că în mod greșit prin Hotărârea Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. 4/21.01.2022 s-a respins contestația împotriva Deciziei nr. 98/08.12.2021 emisă de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în lipsa unei analize efective a solicitărilor reclamanților, probate cu hotărâri judecătorești, cu prevederi legale, decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale, decizii administrative (Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dispoziția nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretariatul General al Consiliului Superior al Magistraturii, Decizia nr. 273/30.12.2020 a Președintelui Curții de Apel Constanța, Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Președintelui Curții de Apel Târgu Mureș), înscrisuri prin care s-a probat faptul că la nivelul familiei ocupațională JUSTIȚIA la acest moment există personal care este salarizat corespunzător unei valori de referință sectorială de VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

4. Apărările intimatului Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Analiza motivelor de casare Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare. Recurenții-reclamanți au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Hotărârea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. 4/21.01.2022 prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 98/08.12.2021, solicitând anularea actului cu consecința recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din VRS 605,225 RON, începând cu 01 august 2016 și nu cu trei ani anteriori emiterii Deciziei nr. 98/08.12.2021.

Instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că în mod corect pârâtul a aplicat termenul general de prescriptie de 3 ani, reglementat, în privința drepturilor salariale, de art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1), lit. c) din Codul muncii, recunoscând diferențele salariale generate de VRS de 605,225 RON, doar pe ultimii 3 ani anteriori emiterii actului. Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că recurenții-reclamanți nu invocă vreo hotărâre judecătorească definitivă care să le fi recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON în raport de o anumită dată.

În aceste condiții, când ordonatorul de credite nu este obligat să execute la momentul emiterii actului administrativ litigios o obligație stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie și/sau definitivă existentă, problema care trebuie lămurită este dacă ordonatorul de credite trebuia să fi recunoscut dreptul litigios începând cu data emiterii actului respectiv sau și pentru perioada anterioară. Modul de soluționare a problemei amintite este determinat de faptul că aplicarea conformă a legii a fost rațiunea esențială a emiterii actului administrativ sub aspectul recunoașterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referință sectorială de 605,225 RON.

Or, într-o astfel de situație, recunoașterea dreptului salarial trebuia să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuție, iar nu doar pentru viitor, sub condiția însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripție de 3 ani, calculat regresiv în raport de data emiterii actului. Spre o astfel de concluzie, nu poate fi acceptată o imposibilitate de emitere în mod retroactiv a actului administrativ de către ordonatorul de credite, deoarece prin intermediul său sunt conferite în mod suplimentar drepturi în favoarea beneficiarilor, iar nu invalidate sau restrânse drepturi deja acordate. Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 și astfel preexistent deciziilor litigioase.

În schimb, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaște în acord cu legea dreptul respectiv este aceea a termenului de prescripție, dincolo de care acesta se poate prevala de aplicarea legii în scopul sancționării pasivității creditorului. Referitor la pasivitatea recurenților-reclamanți, instanța de control judiciar arată că dreptul la salarizarea prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON nu s-a născut ca efect al sentinței civile nr. 1668/12.11.2019 invocată de recurenți, ci, așa cum s-a expus anterior, direct din dispozițiile art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Hotărârile judecătorești ulterioare nu au avut caracter constitutiv de drepturi, ci doar au constatat și aplicat un drept preexistent, izvorât din lege.

Or, în măsura în care dreptul pretins își are temeiul direct în norma legală intrată în vigoare în anul 2016, recurenții aveau posibilitatea juridică efectivă de a solicita valorificarea acestuia încă de la acel moment, neexistând un impediment legal care să le împiedice exercitarea dreptului la acțiune. Invocarea sentinței civile nr. 1668/2019 ca moment al nașterii dreptului reprezintă o confuzie între constatarea judiciară a unui drept și însăși existența acestuia. În aceste condiții, eventuala nevalorificare a dreptului în termenul prevăzut de lege nu poate fi calificată ca o imposibilitate obiectivă, ci exprimă o pasivitate imputabilă titularilor dreptului, pasivitate care atrage incidența regulilor generale privind prescripția drepturilor salariale.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți A., C., B., E., G., F., D., I., H., J. și K. împotriva sentinței civile nr. 1404 din 14 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 12 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.