Decizia nr. 6054/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 08.02.2024, sub dosar nr. x/2024, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Sănătății și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună revocarea, în tot, a actului administrativ reprezentat de răspunsul comunicat sub nr. x/09.08.2023 de către Direcția Politici de Resurse Umane în Sănătate a Ministerului Sănătății, obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ privind valorificarea dreptului de exercitare a profesiei de medic stomatolog, conform competențelor recunoscute prin Atestatul nr. 72535/21.03.2023/N.N., emis de Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor al Ministerului Educației din România pentru competențele profesionale medicale (CNRED-ME) dobândite potrivit diplomei de studii nr. x/16.12.2022 emisă de University of South Wales din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin refuzul nejustificat privind exercitarea profesiei de medic stomatolog,

conform competențelor recunoscute prin Atestatul nr. 72535/21.03.2023/N.N. emis de Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor al Ministerului Educației din România pentru competențele profesionale medicale (CNRED-ME), prejudiciu estimat la suma de 300.000 euro. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2106 din 13 decembrie 2024, Curtea de Apel București: - a respins excepțiile invocate de către pârât, ca neîntemeiate; - a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În susținerea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a invocat punctual, următoarele aspecte. I. Se susține că prima instanță a încălcat obligația judecătorului național de garant al Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată prin Protocolul nr. 15 la CEDO, art. 11 și 20 din Constituție, refuzând să aplice direct și cu prioritate normele internaționale și europene incidente. Astfel, nu a fost protejat dreptul fundamental la educație și formare profesională, garantat de art. 2 din Primul Protocol adițional la CEDO, de Convenția STE nr. 165 și de Directiva 2005/36/CE, deși aceste instrumente au aplicabilitate directă în dreptul intern.

II. De asemenea, s-a susținut că prima instanță a încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 §1 CEDO) prin confirmarea refuzului autorității pârâte și prin neaplicarea prioritară a dreptului european, fiind împiedicat împiedicat accesul efectiv la o jurisdicție care să analizeze fondul dreptului civil dedus judecății (dreptul la exercitarea profesiei conform calificărilor recunoscute). Această conduită echivalează cu o denegare de justiție și cu lipsirea recurentei de garanțiile unui proces echitabil. III. S-a susținut că instanța a reținut greșit că atestatul emis de Ministerul Educației nu produce efecte juridice în materia dreptului de practică, ignorând faptul că acesta concretizează obligațiile României rezultate din Convenția STE 165 și Directiva 2005/36/CE.

Ministerul Sănătății avea obligația de a adapta normele infralegislative (OMS nr. 418/2005) la standardele europene, nu de a le opune acestora. Refuzul de adaptare constituie exces de putere în sensul Legii nr. 554/2004. IV. Prima instanță a negat însăși existența dreptului, deși acesta este recunoscut direct prin dreptul european, confundând-o cu o eventuală reglementare a exercițiului dreptului. Restrângerea sau condiționarea exercițiului dreptului nu poate avea loc decât în condițiile stricte ale art. 53 din Constituție, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză. Soluția atacată afectează substanța dreptului, ceea ce este inadmisibil. V. Instanța a calificat eronat competența Ministerului Sănătății ca fiind una pur discreționară, ignorând limitele impuse de lege, de principiul proporționalității și de existența unui interes public clar determinat.

Această interpretare favorizează un abuz de putere și legitimează un monopol profesional nejustificat, contrar practicilor europene demonstrate în alte state membre (Italia, Spania, Regatul Unit). VI. Prin preluarea mecanică a argumentelor autorității pârâte, fără un raționament propriu, instanța de fond a renunțat la rolul său de control jurisdicțional al legalității actului administrativ. S-a ignorat caracterul disproporționat, nejustificat și discriminatoriu al refuzului, precum și lipsa unui scop legitim explicit. VII. Instanța a invocat în mod eronat și forțat cauze CEDO și exemple de jurisprudență care nu sunt comparabile cu situația recurentei (Sejdić și Finci, Blaizot), ajungând la concluzii nejustificate privind inexistența discriminării.

Discriminarea rezultă atât în raport cu medicii de chirurgie plastică din România, cât și față de medicii stomatologi din alte state UE aflați în situații comparabile. VIII. Contrar constatărilor primei instanțe, cauza vizează în mod direct aplicarea principiului liberei circulații a profesioniștilor și recunoașterea calificărilor dobândite într-un stat membru UE, inclusiv în România, ca stat de reședință. Directiva 2005/36/CE impune facilitarea accesului pe piața muncii, nu blocarea acestuia prin norme infralegislative incompatibile. IX. Actul administrativ contestat nu este motivat în fapt și în drept prin raportare la normele europene incidente, încălcând obligația generală de motivare și art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a UE.

Conform jurisprudenței ICCJ, lipsa motivării reprezintă un viciu de legalitate externă care atrage anularea actului, fiind un indiciu al excesului de putere. 4. Apărările formulate în recurs 4.1. Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar. S-a susținut, în esență, că legislația internă aplicabilă prevede că atestatele de studii complementare pentru medici/medici dentiști/farmaciști sunt reglementate de OMS nr. 418/2005, iar pentru medicii stomatologi, programele relevante sunt cele din Anexa nr. II. A arătat că programul absolvit în Marea Britanie de reclamantă (medicină cosmetică și estetică) nu este prevăzut în OMS 418/2005/Anexa II, deci nu poate fi echivalat și nu se poate elibera atestat de studii complementare pe această bază.

Potrivit art. 11 alin. (1) din OMS 418/2005, un program nou poate fi inițiat doar prin propunere fundamentată (MS/Școala Națională de Sănătate Publică/instituție de învățământ superior acreditată) și cu avizul comisiei de specialitate. Punctul de vedere al Comisiei de specialitate a fost în sensul că sesizarea reclamantei a fost trimisă Comisiei de Chirurgie Plastică, Estetică și Microchirurgie Reconstructivă, care a concluzionat în sensul că programul nu poate fi echivalat, fiindcă nu există reglementat în România prin OMS 418/2005, iar comisia nu are în vedere (nici pe termen apropiat, nici îndepărtat) aprobarea unui astfel de program; Comisia a arătat că rezidențiatul este forma postuniversitară prin care se dobândesc competențe conform curriculumului, iar alte forme ulterioare nu echivalează cu pregătirea prin rezidențiat.

Deși CNRED a emis atestatul de recunoaștere, Ministerul Sănătății susține că acesta produce efecte doar pentru studii sau acces pe piața muncii în limitele legislației în vigoare (conform răspunsului CNRED), deci nu obligă Ministerul Sănătății să emită atestat de studii complementare dacă programul nu există în Catalog. În concluzie, certificatul/atestatul de competențe profesionale recunoscut de CNRED nu poate fi asimilat unui program de studii complementare aprobat prin OMS 418/2005, iar soluția instanței de fond este considerată corectă. 4.2. Legal citat, pârâtul CNCD nu a formulat întâmpinare. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Înalta Curte reține că reclamanta recurenta-reclamantă deține titlul de medic stomatolog, dobândit în România, și exercită legal profesia pe teritoriul național. De asemenea, este confirmat, prin atestatul emis de Ministerul Educației, că acesta a absolvit o formă de pregătire suplimentară în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, având ca obiect proceduri de medicină estetică minim invazivă (fillere dermale și toxină botulinică), certificarea dobândită fiind recunoscută în sens academic în România, solicitând echivalarea programului de studii urmat la University of South Wales din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și, în consecință, eliberarea unui atestat de studii complementare în domeniul medicinei cosmetice și estetice.

Se constată că Ministerul Educației, prin Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor, a recunoscut competențele profesionale dobândite de reclamantă în domeniul medicinei cosmetice, prin raportare la diploma de studii nr. x/16.12.2022, emisă de University of South Wales, recunoaștere care produce efecte juridice în condițiile și limitele prevăzute de legislația în vigoare. Ministerul Sănătății a arătat că programele de studii postuniversitare în domeniul medicinei cosmetice și estetice efectuate în străinătate de către medicii stomatologi nu pot fi echivalate în vederea eliberării unui atestat de studii complementare, întrucât acestea nu sunt reglementate în legislația națională, respectiv nu sunt prevăzute în Catalogul național de programe de studii complementare aprobat prin Ordinul ministrului sănătății nr. 418/2005, Anexa nr. II.

În consecință, în lipsa unui program corespunzător reglementat, programul absolvit de reclamantă nu poate constitui temei pentru emiterea unui atestat de studii complementare de către Ministerul Sănătății. Înalta Curte reține că Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului instituie un mecanism de recunoaștere automată a calificărilor profesionale pentru anumite profesii reglementate, printre care medicul și medicul dentist (medicul stomatolog), mecanism care vizează calificările profesionale de bază necesare accesului la profesie. În același timp, directiva distinge între calificarea profesională de bază și formările suplimentare ori competențele profesionale dobândite ulterior, acestea din urmă nefiind supuse recunoașterii automate, ci, după caz, unor mecanisme distincte de recunoaștere, în condițiile stabilite de dreptul intern al statului gazdă.

De asemenea, directiva prevede posibilitatea accesului parțial la activitatea profesională, precum și recunoașterea stagiilor profesionale efectuate într-un alt stat, însă aceste mecanisme sunt incidente în cadrul profesiilor reglementate și în condițiile expres prevăzute de actul normativ european, neavând ca efect obligarea autorităților naționale la recunoașterea unor programe de studii sau formări care nu sunt reglementate în dreptul intern. În aceste condiții, certificatul de recunoaștere a competențelor profesionale emis de Ministerul Educației nu poate fi asimilat unui program de studii complementare aprobat potrivit Ordinului ministrului sănătății nr. 418/2005 și nu poate produce, prin el însuși, efectul eliberării unui atestat de studii complementare de către Ministerul Sănătății, concluzie în acord cu soluția instanței de fond.

Înalta Curte mai constată că Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu mai are, la momentul analizării cererii, calitatea de stat membru al Uniunii Europene. Marea Britanie a ieșit oficial din Uniunea Europeană la data de 31 ianuarie 2020, iar începând cu 1 ianuarie 2021 a dobândit statutul de stat terț față de Uniune, dreptul Uniunii Europene nemaifiind aplicabil, cu excepția situațiilor expres prevăzute de Acordul de retragere și de eventualele regimuri tranzitorii. Or, din actele dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a absolvit forma de pregătire suplimentară în domeniul medicinei estetice în anul 2022, ulterior finalizării perioadei de tranziție, astfel încât calificările și competențele dobândite în Regatul Unit nu mai intră sub incidența dispozițiilor Directivei 2005/36/CE.

În aceste condiții, critica recurentei întemeiată pe pretinsa obligație a autorităților române de a recunoaște competențele profesionale dobândite într-un stat membru al Uniunii Europene, în temeiul Directivei 2005/36/CE, apare ca neîntemeiată, întrucât actul normativ invocat nu este aplicabil situației juridice deduse judecății. Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia, ad abundantiam, că dispozițiile Directivei 2005/36/CE ar fi incidente, Înalta Curte reține că aceasta instituie un mecanism de recunoaștere automată exclusiv în privința calificărilor profesionale de bază pentru profesiile reglementate, mecanism care nu se extinde asupra formărilor suplimentare, certificărilor postuniversitare sau competențelor profesionale avansate, a căror valorificare rămâne supusă condițiilor stabilite de dreptul intern al statului gazdă.

Directiva nu consacră o obligație a statelor membre de a recunoaște programe de studii sau formări profesionale care nu sunt reglementate în legislația națională și nici nu impune adaptarea automată a cadrului normativ intern în funcție de programe existente în alte state. Directiva nu reglementează conținutul concret al actului medical. Ea nu definește ce acte medicale concrete poate efectua un profesionist, ci stabilește cadrul general al recunoașterii calificărilor de bază. Prin urmare, refuzul autorității competente de a elibera un atestat de studii complementare, în lipsa unui program corespunzător reglementat în Catalogul național aprobat prin Ordinul ministrului sănătății nr. 418/2005, nu poate fi calificat ca fiind contrar dreptului Uniunii Europene și nu constituie o încălcare a obligațiilor asumate de statul român.

Ministerul Sănătății are competența de a stabili nu doar recunoașterea titlului profesional, ci și sfera actelor medicale ce pot fi exercitate. Statul poate limita exercitarea anumitor proceduri medicale pentru protejarea sănătății publice, siguranței pacientului și standardelor profesionale. Cu privire la critica întemeiată pe art. 11 și 20 din Constituție și pe pretinsa obligație de aplicare directă a dreptului european, critica este neîntemeiată. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție consacră principiul respectării obligațiilor internaționale asumate de statul român și prioritatea normelor internaționale privind drepturile fundamentale față de legislația internă, în măsura în care acestea sunt aplicabile situației juridice deduse judecății.

Or, Directiva 2005/36/CE, invocată de recurentă ca temei principal al obligației de recunoaștere, nu este aplicabilă calificărilor și competențelor dobândite în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord după data de 1 ianuarie 2021, stat care, la acel moment, avea calitatea de stat terț față de Uniunea Europeană. În aceste condiții, instanța de fond a reținut în mod corect că nu se poate vorbi despre o obligație decurgând din dreptul Uniunii Europene care să impună autorităților române recunoașterea automată sau obligatorie a competențelor profesionale dobândite într-un stat terț, iar criticile întemeiate pe art. 11 și 20 din Constituție sunt lipsite de suport juridic. Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil (art. 6 §1 CEDO), recurenta susține că instanța de fond ar fi refuzat analiza fondului dreptului dedus judecății, încălcând art. 6 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această critică nu poate fi primită. Din considerentele hotărârii atacate rezultă că instanța de fond a analizat natura cererii, temeiurile juridice invocate, efectele actelor administrative contestate, limitele competenței autorității pârâte. Faptul că instanța a concluzionat în sensul respingerii acțiunii nu echivalează cu o denegare de justiție, art. 6 §1 CEDO garantând accesul la instanță și examinarea cauzei, nu și obținerea unei soluții favorabile. Cu privire la efectele juridice ale atestatului emis de Ministerul Educației, critica recurentei potrivit căreia atestatul emis de Ministerul Educației ar fi trebuit să producă efecte directe asupra dreptului de exercitare a unor competențe medicale este nefondată.

Înalta Curte reține că recunoașterea realizată de Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor are caracter educațional și academic, producând efecte juridice exclusiv în condițiile și limitele legislației aplicabile. În mod corect, instanța de fond a constatat că acest atestat nu poate fi asimilat unui atestat de studii complementare emis de Ministerul Sănătății și nu poate substitui procedura specială prevăzută de Ordinul ministrului sănătății nr. 418/2005 pentru valorificarea competențelor medicale în practica profesională. Cu privire la critica referitoare la confuzia dintre existența dreptului și exercițiul dreptului, recurenta susține că instanța de fond ar fi negat existența dreptului la educație și la formare profesională.

Critica este de asemenea nefondată. Instanța de fond nu a negat existența dreptului la educație sau la formare profesională, ci a constatat că dreptul subiectiv pretins - exercitarea unor competențe medicale specifice pe teritoriul României - nu este consacrat de legislația internă, în lipsa unei reglementări exprese. Întrucât dreptul pretins nu este consacrat de lege, nu se pune problema restrângerii exercițiului unui drept, dispozițiile art. 53 din Constituție nu sunt incidente. Cu privire la puterea discreționară a Ministerului Sănătății și pretinsul exces de putere, critica recurentei este neîntemeiată. Înalta Curte reține că, potrivit H.G. nr. 899/2002 și OMS nr. 418/2005, recunoașterea atestatelor de studii complementare dobândite în străinătate nu este obligatorie, ci supusă aprecierii autorității competente, în funcție de cadrul normativ existent și de avizele comisiilor de specialitate.

Instanța de fond a constatat în mod corect că refuzul autorității este întemeiat pe lipsa reglementării interne, se bazează pe avizul unei comisii de specialitate și nu depășește limitele competenței legale. În aceste condiții, nu poate fi reținut excesul de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Cu privire la pretinsa discriminare, critica recurentei este nefondată. Aceasta nu a identificat persoane aflate într-o situație comparabilă în cadrul aceluiași sistem juridic intern, iar diferențele de reglementare existente în alte state nu pot constitui, prin ele însele, un criteriu de discriminare imputabil autorităților române. Instanța de fond a aplicat corect jurisprudența relevantă, reținând că analiza discriminării se realizează în cadrul aceluiași sistem normativ și că lipsa unei reglementări interne aplicabile nu poate fi calificată drept tratament discriminatoriu.

Cu privire la aplicabilitatea Convenției STE nr. 165, deși Convenția europeană privind recunoașterea atestatelor obținute în învățământul superior rămâne aplicabilă în raporturile cu Regatul Unit, Înalta Curte reține că aceasta nu consacră un drept subiectiv necondiționat la exercitarea unor activități profesionale reglementate, ci stabilește principii generale privind recunoașterea studiilor în scopuri academice și profesionale, în limitele legislației naționale a statului solicitat. În speță, refuzul autorității române se întemeiază pe norme interne clare și nu contravine dispozițiilor convenției invocate.

Cu privire la motivarea actului administrativ, se reține că actul administrativ contestat este suficient motivat în fapt și în drept, autoritatea indicând temeiurile legale aplicabile, lipsa reglementării programului solicitat și poziția comisiei de specialitate, standardul de motivare impus de Legea nr. 554/2004 și de jurisprudența instanței supreme fiind îndeplinit. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2106 din data de 13 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2025.