ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 607/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a Contencios Adminstrativ și Fiscal, la data de 16.09.2022, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației și Cercetării, Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor universitare (CNATDCU) - Centrul Național de Recunoaștere și Evaluare a Diplomelor, anularea Deciziei CNATDCU nr. 75282/A.N/25./05.2021 prin care s-a respins cererea de recunoaștere a titlului de doctor și Răspunsul CNRED nr. 16904/A.N/15.06.2022 prein care i s-a respins contestația, precun și obligarea pârâților la emiterea atestatului de recunoaștere a titlului de doctor.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 794 din data de 10.05.2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a Contencios dministrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației și Cercetării, Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare-Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor, în sensul anulării actului atacat și obligării pârâtului la reevaluarea solicitării de emitere a atestatului de recunoaștere a titlului de doctor, cu indicarea criteriilor obiective utilizate, prevăzute de regulamentele sale publice, respingând capătul de cerere referitor la emiterea directă a atestatului de recunoaștere a titlului de doctor, ca prematur.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei 3000 de RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la circumstanțele cauzei, trimise la reevaluare.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul Educației a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor sale, susține recurentul că, în ceea ce privește reținerea instanței, în sensul că decizia CNATDCU nu este suficient motivată, arată recurentul că nu este indicată nicio prevedere legală care a fost încălcată la emiterea hotărârii în ceea ce privește întinderea motivării. In doctrina de specialitate se indica că amploarea motivării depinde de natura actului adoptat acesta se impune a fi adecvată actului emis și să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat, condiții pe care decizia atacată considerăm că le-a îndeplinit. Nu există reglementări privind motivarea exhaustivă a deciziei, respectiv ce presupune aceasta. Astfel, susține recurentu că decizia este suficient motivată prin indicarea criteriilor nerespectate, respectiv:

"Design-ul cercetării tezei de doctorat nu este în acord cu cerințele lucrării științifice: Construirea frazelor se bazează pe forme arhaice ale limbii române. Sunt multe greșeli de tehnoredactare. Chestionareale nu sunt standardizate și nici nu este calculat coeficientul de consistență interna B. pentru a evidenția că instrumentele măsoară ceea ce se intenționează să măsoare. Chestionarele specifice specialiștilor în kinetoterapie sunt aplcibile pacienților, cerință imposibil de realizat, având în vedere terminologia specifică domeniului (în chestionare apar întrebări identice care generează redundanța, nu există un fir logic în construire itemilor). Mijloacele hinetoterapeutice nu sunt descrise, apar doar enumerate."

Mai susține recurentul că evaluarea unei lucrări științifice este una academică care permite evaluatorului să realizeze o apreciere de fond a criteriilor științifice chiar dacă nu sunt încadrate explicit în anumite prevederi ale textului legal.

Astfel, din lecturarea Referatului sintetic de evaluare privind teza de doctorat a reclamantului rezultă că la analiza tezei au fost avute în vedere criteriile referitoare la relevanța științifică, la originalitatea tezei.

Se reține de către comisie de soluționare a contestației faptul că "- Procedural se considera problema recunoașterea unei diplome de doctor obținută într-un domeniu în Moldova, într-un alt domeniu în România, chiar daca, din text, se vădește ca teza aparține mai degrabă domeniului Știința sportului și educației fizice;

- Formularea obiectivelor cercetării și a ipotezei ridică probleme de validitate, având potențialul de a vicia calitatea demersului științific;

- Teza are pasaje neglijent redactate, cu dezacorduri și exprimări neclare;

- Metodologia cercetării din cap. 2 pune serioase probleme de coerență și validitate;

- Inadecvarea metodologiei în raport cu standardele de cercetare științifică și cu temele de cercetare enunțate;"

Referitor la originalitatea tezei precum și respectarea normelor de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, se menționează -Teza nu își dovedește originalitatea fi nu oferă argumente pentru plus-valoarea pe care o aduce prin raport cu preocupări similare/pe aceeași problemă de cercetare."- ultima teza din referatul sintetic.

Raportat la aceste mențiuni, arată recurentul că nu se poate reține că la emiterea Deciziei contestate au fost încălcate prevederile referitoare la emiterea s-a legală chiar dacă nu sunt făcute trimiteri în concret la perspectivele avute în vedere, astfel că decizia CNATDCU supusă cenzurii instanței se subscrie cerințelor de calitate impuse de procedura aplicabilă, fiind emisă cu respectarea prevederilor legale și a tuturor pașilor procedurali impuși de acestea, la propunerea motivată a organului competent din punct de vedere legal.

Pe cale de consecință, recurentul - pârât solicită a se constata că prin soluția pronunțată instanța de fond încalcă normele de drept material aplicabile și obligă la emiterea unui act administrativ cu nerespectarea unor etape care privesc activitatea unor organisme cu competență exclusivă.

În concluzie arată că analizarea dosarului de recunoaștere a titlului de doctor este de competența strictă a comisiilor de specialiști CNATDCU pe baza unui sistem de evaluare care este strict de competența comisiei de cercetători științifice.

Într-o altă critică recurentul susține că, în ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată, acestea sunt disproporționat calculate în raport de obiectul, valoarea cauzei și de demersurile efectuate de către de către avocatul angajat. Totodată în raport de reprezentarea la termenele cauzei, susține că prezenta cauză a avut doar 2 termene de judecată la ultimul tremen instanța amânănd pronunțarea până la data de 10.05.2023 când s-a și pronunțat.

Astfel, potrivit prevederilor art. 132 din Statutul profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesionala, avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său. Tot în statutul procesiei de avocat se menționează faptul că onorariile vor fi stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului.

Prin urmare, apreciază că obligarea autorității suma de 3000 RON cu titlul de onorariu de apărător ar fi vădit excesivă față de obiectul cauzei, de gradul de complexitate al acesteia, care nu a presupus administrarea unui probatoriu complex sau îndelungat, ci doar înscrisuri, motiv pentru care solicită reducerea onorariului de avocat.

În concluzie, recurentul - pârât arată că prin soluția pronunțată de instanța de fond se încalcă normele de drept material aplicabil, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței iar, în rejudecare, respingerea, în integralitate a acțiunii, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

Intimata -reclamantă A. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de pârâtul Ministerul Educației, în cadrul căreia, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.

Răspunsul la întâmpinare

Deși întâmpinarea intimatei -reclamante A. i-a fost comunicată recurentului - pârât Ministerul Educației Naționale în termenul legal, acesta nu a combătut apărările intimatei printr-un Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) C. proc. civ..incidente și în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 06.09.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.02.2024, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de concluziile orale formulate de apărătorul intimatei - reclamante pe fondul recursului, dar și de cererea recurentului-pârât de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul în pronunțare pe fondul recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Recurenta-reclamantă A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea deciziei comisiei de specialitate - "Comisia Psihologie, științe ale educației, educație fizică și sport" din cadrul CNATDCU nr. 75282/A.N. din data de 25.05.2021, dar și a răspunsului CNRED nr. 16904/15.06.2022 prin care s-a respins contestația împotriva deciziei, cu consecința obligării pârâtului Ministrul Educației și Cercetării la emiterea atestatului de recunoaștere a titlului de doctor.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei și a anulat actele atacate, obligând pârâtul să reevalueze solicitarea de emitere a atestatului de recunoaștere a titlului de doctor, cu indicarea criteriilor obiective utilizate, prevăzute de regulamentele sale publice, respingând capătul de cerere referitor la emiterea directă a atestatului de recunoaștere a titlului de doctor, ca prematur.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei 3000 de RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la circumstanțele cauzei, trimise la reevaluare.

În esență, a reținut prima instanță că, din actele atacate nu au rezultat cerințele corecte față de care s-a realizat evaluarea, motiv pentru care nu este posibil să se stabilească dacă reclamantei i-au fost prezentate sau aduse la cunoștință criteriile pe care trebuie să le respecte o teză de doctorat, pentru a fi atestată, neindicându-se nici textele legale sau regulamentare la care s-a raportat soluția dată.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de intimatul -pârât Ministerul Educației, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că acest motiv de nelegalitate nu poate fi reținut, în contextul în care instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, considerentele primei instanțe fiind însușite de instanța de control judiciar, după efectuarea propriei examinări a cauzei.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de fond nu a indicat nici o prevedere legală care a fost încălcată la emiterea deciziei atacate, în ceea ce privește întinderea motivării și nu există reglementări privind motivarea exhaustivă a deciziei, respectiv ce presupune aceasta, decizia fiind motivată suficient prin indicarea criteriilor nerespectate.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că prima instanță a menționat norma internă ce reglementează cerința motivării soluției de invalidare a titlului de doctor, fiind corect reținute dispozițiile art. 168 alin. (8) din Legea nr. 1/2011, ce prevăd că " În cazul în care CNATDCU invalidează argumentat teza de doctorat, IOSUD primește din partea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului o motivație scrisă de invalidare, redactată în baza observațiilor CNATDCU. Lucrarea de doctorat poate fi retransmisă CNATDCU în termen de un an de la data primei invalidări. Dacă lucrarea de doctorat se invalidează și a doua oară, titlul de doctor nu va fi acordat, iar studentul-doctorand va fi exmatriculat."

Astfel, în mod just, judecătorul fondului a subliniat importanța motivării unui act administrativ, deoarece numai așa se poate verifica dacă actul este corect fundamentat.

În acest sens, instanța de control judiciar are în vedere că motivarea actului administrativ constituie o veritabilă condiție de validitate a acestuia, o garanție împotriva conduitei arbitrare a autorităților publice. Ca atare, fără a face referiri care să permită identificarea criteriilor corecte după care se realizează evaluarea, atribut exclusiv al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, instanța de fond în mod corect a reținut că actele atacate, motivate sumar, fac referiri bazate pe bunul simț, dar nu pe proceduri și regulamente interne ori emise de instituțiile de învățământ din domeniu, astfel cum au fost reglementate de dispozițiile art. 5 din Metodologia privind recunoașterea diplomei de doctor și a titlului de doctor în științe sau într-un domeniu profesional, obținute în străinătate, aprobată prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 5923/2016 din 6 decembrie 2016 pentru aprobarea Metodologiei privind recunoașterea diplomei de doctor și a titlului de doctor în științe sau într-un domeniu profesional, obținute în străinătate, conform cărora" (1) Instituțiile acreditate de învățământ superior, unitățile și instituțiile de drept public și drept privat cuprinse, conform normelor legale, în sistemul național de cercetare-dezvoltare elaborează procedurile proprii privind recunoașterea diplomelor de doctor în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei metodologii.

(2) Prin procedurile proprii menționate la alin. (1), instituțiile acreditate de învățământ superior, unitățile și instituțiile de drept public și de drept privat cuprinse, conform normelor legale, în sistemul național de cercetare-dezvoltare stabilesc o structură care evaluează dosarul de recunoaștere prevăzut la art. 3 alin. (1) și pronunță o soluție cu privire la solicitarea de recunoaștere.

(3) Decizia de recunoaștere sau nerecunoaștere se emite, în urma evaluării efectuate de structura menționată la alin. (2), de către conducerea instituțiilor acreditate de învățământ superior, unităților și instituțiilor de drept public și de drept privat cuprinse, conform normelor legale, în sistemul național de cercetare-dezvoltare."

Motivarea constituie una dintre condițiile de legalitate și validitate a actului administrativ, inclusiv a deciziei față și reprezintă o garanție împotriva arbitrariului și excesului de putere al autorităților administrației publice, astfel că sunt nelegale și se sancționează cu anularea actele administrative care se întemeiază pe o motivare sumară, din conținutul căreia nu au rezultate cerințele legale sau regulamentare după care s-a realizat evaluarea, nefiind posibil să se stabilească dacă intimatei - reclamante i-au fost prezentate sau aduse la cunoștință criteriile pe care trebuia să le respecte o teză de doctorat pentru a fi evaluată.

Lipsa motivării sau o motivare sumară contravine dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Constituția României, care presupun asigurarea unei corecte informări a persoanei căreia i se adresează actul administrativ individual ce face obiectul manifestării unilaterale de voință a autorității publice. Motivele trebuie să fie exprimate într-o manieră clară și precisă, referirile bazate pe bunul simț, nefiind suficiente pentru complinirea acestei neregularități.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative, prin urmare motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului și în raționamentul tribunalului, motivarea urmărește o dublă finalitate; îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

Potrivit art. 41 alin. (1) și (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene referitor la dreptul la bună administrare "Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii și acest drept include în principal: (a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere; (b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial; (c) obligația administrației de a-și motiva deciziile";), conform acestei prevederi legale "fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ vis-avis de partea adversă"; (Curtea EDO, Dombo Beheer BV c. Olanda, hotărârea din 27 octombrie 1993, seria x nr. x, p. 19; Comisia EDO, dec. din 16 iulie 1968, plângerea nr. 2804/66 Annuaire de la Convention, vol. XI, p. 381; Curtea EDO, Georgiadis c. Greciei, hotărâre din 29 mai 1997), dar și pe cel al prezumției de nevinovăție fiindcă obligația respectării prezumției de nevinovăție revine nu doar judecătorului, ci tuturor autorităților statului (Curtea EDO, Allenet de Ribemont, hotărâre din 10 februarie 1995, seria x nr. x, p.16; Curtea EDO, Daktaras c. Lituaniei, hotărâre din 10 octombrie 2000).

Or, față de conținutul deciziei atacate, în acord cu instanța de fond și Înalta Curte apreciază că aceasta este insuficient motivată, nefiind întemeiată pe proceduri sau regulamente interne ori emise de instituțiile de învățământ din domeniu care să permită identificarea criteriilor față de care s-a realizat evaluarea.

Astfel, prin modul în care a fost întocmită, decizia comisiei de specialitate nu conține un minim de elemente de fapt și de drept din care să rezulte cerințele corecte față de care s-a realizat evaluarea, respectiv modalitatea în care autoritățile publice pârâte au verificat caracterul sțiințific al tezei prezentate de reclamantă.

Prin urmare, în mod corect instanța de judecată a dispus reevaluarea solicitării reclamantei, cu indicarea criteriilor obiective utilizate prevăzute de regulamentele sale publice, fără să impună și rezultatul acestei reevaluări, respectiv emiterea directă a atestatului de recunoaștere a titlului de doctor, instanța neputându-se substitui direct comisiei de specialitate în limitele competenței și a atribuțiilor științifice ale acesteia.

Față de aceste considerente Înalta Curte constată ca nefondate criticile recurentului ce vizează soluția dată de prima instanță pe fondul acțiunii.

Nici critica ce vizează soluția de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar, având în vedere următoarele argumente:

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Din textul de lege anterior menționat rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții adverse, să îi plătească cheltuieli de judecată, acesta aplicându-se indiferent de obiectul litigiului ori de părțile implicate.

Așadar, acordarea cheltuielilor de judecată este strâns legată de soluția dată de instanță cererii de chemare în judecată.

Deci, la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câștigătoare.

Astfel, ideea de culpă a părții, care, prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să intenteze o acțiune în realizarea dreptului, este o condiție a acordării cheltuielilor de judecată. Prin urmare, partea reclamantă poate să pretindă cheltuieli de judecată ori de câte ori nerealizarea dreptului pretins este imputabilă părții potrivnice.

Altfel spus, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câștigătoare, deoarece, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală pentru partea care a pierdut procesul, ci acestea au și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul, care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

Legiuitorul a statuat că partea care a câștigat procesul are dreptul la acordarea sumelor de bani efectuate cu procesul purtat, sume ce urmează a fi suportate de către partea care a pierdut procesul și care, prin comportamentul său a obligat partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În speță, cum cererea reclamantei a fost admisă, fie și parțial, culpa procesuală aparține pârâtului, astfel că, în mod corect prima instanță a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cuantum de 3000 RON, reduse, conform art. 451 alin. (2) C.prr.civ.

În ceea ce privește diminuarea acestor cheltuieli de judecată și proporționalitatea acestora, Înalta Curte amintește că poate exercita controlul de nelegalitate numai sub aspectul verificării noțiunii de "culpă procesuală" și a categoriilor de cheltuieli efectuate de părți, ce pot fi incluse în categoria cheltuieli de judecată.

Astfel, verificând aceste aspecte Înalta Curte reține că, în cauză, prima instanță, reținând culpa procesuală a pârâtului, în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, fiind partea căzută în pretenții. Suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată include contravaloarea taxei judiciare de timbru, a cheltuielile de cazare și transport ale apărătorului, dovedite conform înscrisurilor depuse la dosar, dar și onorariul de avocat (filele121-123) redus, însă cuantumul acestora nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Proporționalitatea onorariului de avocat cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de acesta reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței de fond, care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) - (4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat sentința recurată a cuantumului onorariului avocatului reclamantei, nu este un aspect de legalitate a hotărârii care să poată fi cenzurat de către instanța de recurs.

Această critică nu vizează, deci, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului solicitat.

Așadar, aspectele vizând cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit în raport de criteriile la care fac referire dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu pot avea natura unor critici care să privească legalitatea hotărârii recurate, ele vizând chestiuni de temeinicie care exced limitelor în care instanța de recurs analizează hotărârea, stabilite expres prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Această concluzie este în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura sesizării cu soluționarea recursului în interesul legii, în cadrul căreia s-a reținut că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. (…) Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."., această statuare putând fi extinsă și în ceea ce privește onorariul de expert.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, cu complexitatea și valoarea cauzei, numărul de termene și cu activitatea desfășurată de acesta, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Așadar, critica recurentului referitoare la proporționalitatea cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, întrucât reprezintă o chestiune de temeinicie și nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată astfel că, în speță, prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale naționale și europene, de doctrină și jurisprudență, în raport cu soluția pronunțată pe fondul pricinii, astfel că și critica ce vizează obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, este nefondată, hotărârea recurată fiind legală și din această perspectivă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond, în raport de starea de fapt corect stabilită, în urma coroborării întregului material probator administrat în cauză, a pronunțat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare pe calea extraordinară a recursului.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Educației, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Educației împotriva sentinței civile 794 din data de 10 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 februarie 2024.